25 aprilie 2013

Petale din Dar

"Bufnetul covoarelor bătute era însoţit uneori de o flaşnetă, care era pictată în maro şi purtată pe nişte roţi sordide, cu un desen circular în faţă, înfăţişând un pârâu idilic; şi, întorcând manivela ba cu mâna dreaptă, ba cu stânga, flaşnetarul chior scotea un O sole mio gros. Acel soare mă invita deja în piaţă. În grădina sa, un castan tânăr, încă incapabil să meargă singur şi de aceea sprijinit de un arac, a scos deodată la iveală o floare mai mare ca el. Tufele de liliac, însă, nu au înflorit vreme îndelungată; dar când în sfârşit s-au hotărât, atunci, într-o singură noapte, care a lăsat un număr considerabil de mucuri de ţigară pe sub bănci, au înconjurat grădina cu o bogăţie de volane. Pe o alee din spatele bisericii, acaciile şi-au lepădat petalele într-o zi cenuşie de iunie, iar asfaltul negru de lângă trotuar arăta de parcă s-ar fi vărsat pe el griş cu lapte. În rondurile de trandafiri din jurul unui alergător de bronz, Splendoarea olandeză şi-a eliberat colţurile petalelor roşii şi a fost urmată de Generalul Arnold Janssen."

Darul - Nabokov



(Foto: V.D.N.)

17 aprilie 2013

O plimbare

— ... În general, ne aşteaptă posibilităţi nelimitate. Dar fără îngeri sau, dacă trebuie să fie un înger, atunci cu o cavitate a pieptului imensă, şi cu aripi ca un hibrid între o pasăre a paradisului şi un condor, şi cu gheare care să poarte departe sufletul cel tânăr – nu „îmbrăţişat” ca la Lermontov.
— Da, şi eu cred că nu se poate să ne terminăm aici. Nu îmi pot imagina că încetăm să existăm. În tot cazul, eu n-aş vrea să mă transform în nimic.
— Într-o lumină difuză? Ce spui de asta? Nu prea bine, aş zice. Sunt convins că ne aşteaptă surprize extraordinare. E păcat că nu ne putem imagina ceea ce nu putem compara cu altceva. Africanul care visează zăpadă e un geniu. Ştii ce i-a uimit cel mai tare pe primii pelerini ruşi când traversau Europa?
— Muzica?
— Nu, fântânile din oraşe, statuile ude.

Darul - Vladimir Nabokov



(Foto: V.D.N.)

***
Un interviu cu Siri Hustvedt, realizat de Alina Purcaru în Observator cultural, aici.
Şi un fragment din romanul Priviţi în cameră, din sertarul meu rotund, în revista Steaua, aici, pag. 34.

14 aprilie 2013

Calul lui Puşkin

Calul

"Calule, ce ai? Ţi-e teamă
De nechezi cu capu-n jos?
Nu mai scuturi dârz din coamă,
Frâul nu-l mai muşti, focos.
Nu te îngrijesc eu oare?
N-ai ovăz bun de mâncare?
N-ai tu scări de aur fin?
N-ai tu hamuri minunate
Şi potcoave argintate
Şi dârlogi de ibrişin?

Spune calul, trist şi blând:
"Potolitu-m-am căci, iată,
Glas de goarne-aud sunând,
Tropot, şuier de săgeată.
Şi nechez căci pe câmpie
Mult n-am să mai zburd semeţ
Şi voios, plin de mândrie
Că am frâu şi scări de preţ.
Hamurile în curând
Mi le-or lua duşmanii toate
Şi potcoavele de-argint
Din picioare mi le-or scoate.
Sufletul cumplit mă doare
Căci trudit de-oi asuda
Au să-mi puie pe spinare
Drept pocladă pielea ta."

Puşkin, 1834

(Traducere de Al. Philippide)



În plimbarea de astăzi prin Sibiu l-am întîlnit pe calul Unic, nepotul lui Puşkin. Bot catifelat, nări aburinde.
Mai departe, în aceeaşi plimbare, strada Watt, numele vopsit cu majuscule albe pe un gard. Şi-apoi maşina albastră cam strălucitoare cu numărul DAR, aproape de casă, chiar lîngă trotuarul unde fusese mănuşa Fainei vara trecută.



"Sau oare nu era posibil, până la urmă, ca prin cele două garduri astfel slăbite prin expunerea la intemperii, un singur taur grozav de puternic, înfuriat sau speriat, sau o vacă, sau un vier, sau o scroafă, sau chiar şi vreun alt animal sălbatic, să fi trecut, fie dinspre gardul lui Watt de pe partea lui Watt, fie dinspre al meu de pe a mea, de parcă cele două garduri ar fi fost unul? (...)
Şi aşa am păşit împreună între garduri, eu înainte, el înapoi, până ce am ajuns acolo unde gardurile se îndepărtau iarăşi. Şi atunci întorcându-ne, eu întorcându-mă, şi el întorcându-se, am păşit înapoi pe unde veniserăm, eu înainte, el bineînţeles înapoi, cu mâinile pe umeri, ca înainte. Şi astfel, păşind înapoi pe unde veniserăm, am trecut de găuri şi am păşit în continuare, până ce am ajuns acolo unde gardurile se îndepărtau iarăşi. Şi atunci întorcându-ne, ca un singur om, am păşit înapoi pe unde păşiserăm înapoi pe unde veniserăm, eu privind încotro ne duceam, el privind dincotro veneam. Şi astfel, ducându-ne şi venind, ducându-ne şi venind, am păşit între garduri, împreună din nou după atât de mult timp, şi soarele strălucea puternic deasupra noastră, şi vântul bătea sălbatic în jurul nostru.
A fi împreună din nou, după atât de mult timp, prieteni ai vântului însorit, ai soarelui vântos, în soare, în vânt, asta poate că este ceva, poate ceva.
Pentru a ne mişca noi aşa între garduri, înainte ca ele să se îndepărteze, era exact atâta spaţiu cât trebuia.
În grădina lui Watt, în grădina mea, ne-am fi simţit mult mai nestingheriţi. Dar nu mi-a dat deloc prin minte să mă merg înapoi în grădina mea împreună cu Watt, sau să merg înainte împreună cu el în a lui. Dar nu i-a dat deloc lui Watt prin minte să meargă înapoi împreună cu mine în grădina lui, sau împreună cu mine să meargă înainte în a mea. Fiindcă grădina mea era grădina mea, iar grădina lui Watt era grădina lui Watt, noi nu mai aveam o grădină comună. Aşa că am mers încolo şi-ncoace, în felul descris, nici unul în grădina lui."
(Watt, Beckett)

Se numeşte percepţie.
Dar se trăieşte ca magie.

7 aprilie 2013

"Capul sus!"



Era o astfel de zi.

***

Precum cartea lucrată din cartea lucrată - circulară, închisă cu agrafa unui sonet - se traducea tocmai acum, ca o pierdere în reluare, povestea cu inele iremediabil pierdute în mare, din 2007, anul cînd fiere şi lapte.

***

La tainicele întâlniri amoroase pe care le avea pe înserate cu Zina, într-o cafenea micuţă şi pustie unde tejgheaua era vopsită în culoarea indigo şi unde lămpi de-un albastru închis ca nişte pitici, pozând trist în paznici ai intimităţii, străluceau pe şase sau şapte măsuţe, îi citea ceea ce scrisese în timpul zilei iar ea asculta, cu genele rimelate plecate, sprijinindu-se într-un cot, jucându-se cu o mănuşă sau o tabacheră. Uneori venea câinele proprietarului, o corcitură grasă, o căţea cu sfârcuri atârnând mult, şi îşi aşeza capul pe genunchiul Zinei, iar sub mâna care mângâia şi surâdea netezind spre spate blana de pe fruntea rotundă şi mătăsoasă, ochii căţelei căpătau o înclinare chinezească, iar când i se dădea o bucată de zahăr, căţeaua o lua, se ducea legănându-se fără grabă într-un colţ, se încovriga acolo şi începea să o roadă foarte zgomotos. „Minunat, dar nu sunt sigură că poţi zice aşa în rusă”, spunea Zina uneori, iar după o discuţie aprinsă el corecta expresia pe care ea o pusese la îndoială. Ea îi zicea lui Cernîşevski, prescurtat, Cernîş, şi se obişnuise atât de tare să îl considere ca aparţinându-i lui Fiodor, şi parţial ei, încât viaţa reală a acestuia din trecut i se părea ceva de genul unui plagiat. Ideea lui Fiodor de a compune biografia în forma unui cerc, închis cu agrafa unui sonet apocrif (aşa încât rezultatul să nu fie forma unei cărţi, care prin caracterul său finit este opusă naturii circulare a tot ceea ce există, ci o frază curbă, continuă şi, astfel, infinită), ei i s-a părut la început a fi incapabilă să prindă viaţă pe hârtie plată, dreptunghiulară – şi cu atât mai mult s-a entuziasmat atunci când a remarcat că totuşi se forma un cerc.

(Darul, Nabokov, trad. V.D.N.)

4 aprilie 2013

Intre capitole



Era o astfel de zi.

Singura efervescenţă a unui asemenea oraş e numai în camera ta.
Sibiul e frumoasa adormită care s-a ofilit în somn. Din fericire, nu se va mai trezi niciodată mai mult de cîteva zile pe an (şi te-ai dus, 2007, şi te-ai stins, 2008; teatrul e singurul loc unde se mai produc minuni cu o oarecare consecvenţă) - iar în acele zile vreun festival, vreo cîteva mii de locuitori de împrumut, cu gîturile sucite spre faţade. Atunci, oraşul va ţopăi privindu-se în ochii lucioşi dar orbi ai turiştilor, însă fără să se privească pe sine în cabina cu două oglinzi, unde şi-ar putea vedea dosul rupt.
Treisprezece ani aici. Tot ceea ce mi s-a întîmplat în aceşti ani şi rămîne important pentru mine s-a născut numai şi numai din atitudinea prea plină de sine a oraşului care respinge, în care e imposibil să-ţi găseşti locul. Totul vine din golul pe care îl simt explicit, începînd din acea zi precisă, cînd mă sprijineam de pervazul dormitorului la primele ore ale dimineţii, o zi în care, din nou, nu era nimic de făcut. Ce era de făcut?
Şi m-am apucat să-mi scriu o poveste cu doi cîini. Apoi m-am apucat să-mi traduc o carte despre frumuseţea de neposedat - culoarea norilor zdrenţuiţi la apus, deasupra acoperişurilor.
Oraşul, în vremea asta, tot mai departe...
Un dog german bătrîn încălecat pe veci de un ciobănesc viguros.
Iubesc acele locuri ale Sibiului unde încă n-au ajuns oamenii, acei oameni cu lopeţi şi carnete de şofer. Doar cîte-un Grişa de poveste, ezitînd în iarbă, refuzînd să se alăture bunicii pe vreo potecă de parc. Dincolo de el, alte străzi săpate, alte şiruri de copaci tăiate, fundaţii imense muşcînd din dealuri, matahale hăulind cu voce groasă, lălăită...
Nişte regrete, un fel de declaraţie amară de dragoste.


Despre mierla care cîntă Barbie Girl, dincolo.