31 decembrie 2016

2016 – o cronologie

Momente, momente. Rața mandarin de pe Dâmbovița, în prima zi din 2016. Primul drum în Delta Văcărești, iarna. Vorba de cultură, în ianuarie, întâlnirea cu E. Ariciul de la mama. Apariția Hibernaliei. Narcisele de la A. Pescărușii făcându-și cuib pe terasă. Lectură la Timișoara, de ziua lui Nabokov. Vestea aprobării SVJS la Polirom. Rubinul. Albăstrelele. Ploaia cu soare din mai. Romanițele de la Eva. Arad, locurile unde a copilărit și a mers la școală tata. Păsările din Parcul Bordei, egretele, lișițele, găinușele de baltă, stârcul de noapte. Fluturii și sfinxul colibri din liliacul sălbatic. Mimoza din Icoanei. Apariția SVJS. Murele, zmeura, afinele din vară. Cana vernil de la D. Sfincșii colibri de pe Victoriei. Ochelarii noi. Plaja roșie din Constanța, la capătul verii. Prima seară pe plajă, cu L. și A. Furtuna de nisip. Cormoranul din port. Craiova. Nuferii egipteni. Sinaia, Peleș, brândușele. Lansarea SVJS din București. Bistrița, luna răsărind uriașă pe drumul nostru nocturn de la Cluj. Bucuria, spaimele, gangurile, plimbarea peste pod. Senzația că mi se fac daruri doar din greșeală. Păsările cu coadă roșie din turn. O îndrăgostire. Sibiu, seara de la librăria Habitus, drumul de dimineață în Dumbravă, valea aburită, copacul înclinat, brândușele, casa. Vanessa atalanta în Cișmigiu, în octombrie. Iași, stolul de ciori dimineață, cucuveaua noaptea, crizantemele, bisericile, câinii. Revederea. Curcubeul din zori, acasă, în noiembrie. Lansările de la târgul Gaudeamus. Scrisorile către Vera, SVJS. Ultimul FILB.
Dacă ar trebui să cern toate astea și să aleg un singur moment, atunci ar fi ziua de 23 aprilie, când am citit la Cărturești în Timișoara, și au fost lângă mine mama, tata, sora, pentru prima oară la o lectură toți patru, de parcă am fi stat iarăși în sufrageria noastră de demult și-aș fi îndrăznit, în sfârșit, să le cânt.

24 decembrie 2016

Cuvinte și curaj să fur timp (Scrisoare de Crăciun)

Dragă Moș Crăciun,

În ciuda scrisorilor prăpăstioase pe care mă tem că le primești, să știi că a fost un an bun. Și, oricum, nu despre ani ar trebui să fie vorba aici. Și nici despre bun sau rău. Pauză de privit pe fereastră: ce abur se înalță din hornul bisericii! Și mă mai tem de ceva: mă tem că ți se cer vrute și nevrute. Eu însămi am contribuit cu mult prea multe cereri absurde de-a lungul anilor. Cât trebuie să te fi nedumerit desenele mele, cuvintele scrise cu litere strâmbe și mari. Așa că anul ăsta, în care am primit și-am primit, când nici nu speram și cât nici nu speram – căci s-au întors la mine înflorite semințele plantate în ultimii trei, patru ani, și-am înțeles că altul poate culege bucurie din lucrul făcut de tine la tristețe – anul ăsta, te rog să mă lași pe mine să așez daruri în tolba ta. Împarte-le cui dorești. Nu-s mare lucru. Niște cărți pe care le-am tradus în anii trecuți și care-au apărut acum, dintre care aleg: „Scrisori către Vera” pentru părinți și „Un băiat numit Crăciun” pentru copii. Eventual și cărțile scrise în anii trecuți și apărute acum – n-o să le spun numele, cine le va dori le va găsi. Atât am putut face în atelierele noastre de spiriduș de la penultimul etaj, unde-i tavanul albastru și-o liniște de poți să asculți secundarul. De-aici mă uit iarăși la abur, la luminile străzii, la mașinile care trec. Ceasul din turnul bisericii bate de șapte.

Mă uit uluită, zi de zi, la oamenii care se agită vrând să pună ordine în univers, comentând, comentând, comentând la orice subiect, dar uitând să-și facă întâi ordine în propria ogradă. Ograda mea e asta, Moșule dragă. Un birou, o veioză, plimbarea de o oră la prânz. Mi-am zis, poate cu orgoliul furnicii, că dacă-mi pun ordine în micul meu mușuroi, s-ar putea ca asta să ajute cumva și la ordinea lumii. Cred foarte tare în asta. Vreo doi prieteni mi-au spus că-i indiferență izolarea și-au tras de mine spre vârtejuri comune, unde-ar fi de îndeplinit o datorie pe care nu pot s-o pricep – o prezență la vorbă. Nu m-am dus. Nu mă duc. O să plec capul și-o să spun, deloc indiferentă, departe de zarvă: mi-aș dori să rămân tot aici. Pentru ceilalți, la fel, mi-aș dori să se oprească din roată, din goană, să se dea jos din carusele străine. Să se uite-nspre ei. Să se asculte. Să strecoare mâna în cel mai ascuns buzunar și să vadă ce-o să găsească acolo. Posibil să fie o firimitură, un nimic prețios care, alintat ușurel, va crește și se va așeza miraculos nu pe masa lor, ci pe-a altora. E o putere magică a noastră, dacă de magie e vorba zilele astea: ca din nimic să putem meșteri daruri. Cuvintele, aceste nimicuri splendide, chiar pot schimba lumi. Asta-i tot ce-am avut anul ăsta și asta mă rog – nu la tine, știi bine! – să mi se dea și-n anul care vine: cuvinte și curaj să fur timp. Să mai pot meșteri niște daruri. Apoi, să apară cei care au nevoie de ele.

Mulțumesc,
Vera

(La invitația Ancăi Vancu, pentru Adevărul - Cinci scriitori români îi scriu lui Moș Crăciun)

23 decembrie 2016

2016 în cărți


Două cărți publicate și patru traduceri, grosul fiind lucrat în anii trecuți - din 2013 încoace.
Aproape nimic din ce-am lucrat anul ăsta n-a apărut. 1500 de pagini traduse - patru cărți și jumătate. Una dintre ele e la tipar, apare în ianuarie - Eowyn Ivey. Alta e-n lucru, sunt exact la jumătate - biografia lui Keith Richards / Rolling Stones.
Alături, seria basmelor de buzunar și prezențe în câteva volume colective.
Patru festivaluri literare - Arad, Bistrița, Iași, București. Lecturi din cărțile noi în opt orașe.
Reacții mai multe ca oricând. Nu mi-aș fi imaginat că niște cărți scrise pe teren alunecos și fragil, ca să nu pronunț cuvântul care începe cu s, nici cuvântul care începe cu d, pot aduce atâta bucurie.
Mulțumesc tuturor celor care se hrănesc din cărți, care au citit vreuna dintre cărțile astea și care-au dat semn.

Crăciun fericit!

17 decembrie 2016

„Citește cartea asta”

Cu foarte mulți ani în urmă, când încă avea ursul coadă, iar eu aveam o prietenă foarte bună, adică prin 1991, prietena asta a mea a venit într-o zi pe la mine și, așezată direct pe covor, mi-a spus: „Citește cartea asta”. Afară probabil bătea un vânticel cald care legăna pânza șezlongului din balcon și înfiora crinii. Dana mi-a dăruit o carte sub titlul căreia scria „basm-roman”, iar asta mi s-a părut grozav. Și mai era și un subtitlu atrăgător: „Strania povestire despre hoții de timp și fetița care le-a înapoiat oamenilor timpul furat”. Pe copertă scria „Momo”, Michael Ende. Sub coperte aveam să descopăr o poveste incredibil de frumoasă, în esență despre cum își pierd timpul tocmai cei care strigă că n-au timp de pierdut. Pe atunci, încă nu scriam. Dar azi am impresia că probabil prin tot ce-am scris mai apoi am căutat să regăsesc și să păstrez ceva din frumusețea și misterul acestui basm-roman despre timp. „Momo” aș așeza sub bradul oricărui prieten.


„Cărți germane de pus sub brad” - o anchetă de Eli Bădică, pe DLITE, blog de literatură german-român.

16 decembrie 2016

Colindul nucii poleite

E-atâta alb în amintirea asta,
cum caut s-o desfac ca pe o nucă
ce-mi poleiește peste ani fereastra
c-un licăr încercând să îmi aducă
timpul trecut, cu scânteieri și stele,
un urs de pluș cu șorț și cu tichie,
căluți sub brad, în crengi lumânărele,
și patru versuri dintr-o poezie
rostite de fetițe bucălate
(când nu le-aud pitici bărboși iviți
de printre portocale), ciocolate,
ciubuc și turtă dulce, biscuiți,
fereastra aburită... Și, doar mie,
părinții tineri, în bucătărie.

Continuarea în Formula AS din această săptămână, în cadrul anchetei „Zvonuri din zăpezile de-altădată”, de Dia Radu, la care mai răspund Matei Florian și Adina Rosetti.

În același număr, care se găsește de azi la chioșcuri, un interviu pe care i l-am acordat într-una din diminețile trecute Diei Radu.

15 decembrie 2016

Azi


Era o astfel de zi.
Dimineață cu lună la apus.
Pagini, pagini, pagini, pagini.

(foto VDN)

***

Cristina Hermeziu despre SVJS în LaPunkt.

Nu mi-e frică de baubaul recitirii

Nu mi-e frică de baubaul recitirii. Recititul e cel mai bun prieten al scrisului. Dacă atunci când traduc o carte o citesc de cel puțin trei ori la traducere și încă o dată la redactare – dar sunt și cărți citite de opt ori la rând –, la scris pierd șirul, recitesc de mult mai multe ori. Scrisul e circular, e rescris după scris și iar rescris după scris, urmat întotdeauna de recitit la rece, după ce cartea se așază o vreme, astfel că ajungi să știi pe de rost cele mai muzicale pasaje, să îți sară în ochi și cratima ștearsă sau pusă de un redactor conștiincios care vine, totuși, din altă poveste. Apoi, după ce cartea e tipărită, trăiesc în ea încă o vreme. Chiar dacă aș fi pornit deja pe alt drum, mă pomenesc că o iau din nou înapoi, în aceeași poveste, răsfoiesc, recitesc – iar toate astea fac parte dintr-un necesar ritual de desprindere. Se spune că blochează scrisul cărțile nepublicate. Într-o oarecare măsură, da, însă numai o vreme. Apoi poți lăsa praful să se așeze liniștit pe ele. Nu contează prea mult ce ții în sertare. Însă ceea ce-am observat că e foarte important, la mine, este acest recitit al cărții tipărite. Face parte din ciclul de viață al cărții.
Sigur, probabil că întrebarea se referă la cărțile vechi, să zicem la un volum de debut, recitit zece ani mai târziu. Mă uit uneori, nevoită să aleg un text, un fragment. Nu am mari surprize. Știu ce-i acolo. În felul în care atunci când mă privesc în oglindă, mă sperii, dar știu c-o să mă sperii. Mă văd schimbată, obosită, dar știu că așa trebuie să fiu, și fără să ridic ochii din podea sau din chiuvetă. La fel, textul vechi are hibele lui, stângăciile lui de demult, pe care i le cunosc, însă mai este acolo ceva la care țin foarte mult – prospețime, un soi de naivitate, distanță de tot ceea ce înseamnă „lume literară”, o libertate la care visez de fiecare dată când mă gândesc să încep să scriu iarăși o carte. Acolo, la începuturi îmi doresc să ajung.
Pe de altă parte, am debutat târziu, și nu doar că textele scrise până atunci s-au pierdut, dar mai am în sertar două romane pe care, slavă Domnului, nu le-am publicat. Acest prim roman publicat anul ăsta este, așadar, al treilea scris. Pe acelea, nepublicatele, nu le mai recitesc. Din fericire, nu sunt nevoită s-o fac.
Dacă îmi este îngăduit să depășesc și numărul de semne, și tema, aș adăuga un fragment dintr-o scrisoare a lui Nabokov: „ Mi-a fulgerat prin minte o nouă teorie a creaţiei literare, pe care i-am dezvoltat-o imediat (într-un fel, mă gândisem deja la asta: nu ne uităm la o pictură de la stânga la dreapta, ci asimilăm totul dintr-odată; acesta este principiul pe care ar trebui construit un roman, dar din cauza caracteristicilor cărţii (pagini, rânduri şi aşa mai departe), este necesar să o citim de două ori, iar a doua oară este cu adevărat).”
Nu mi-e frică de baubaul recitirii, ca să închei, mai frică mi-e de cei care scriu despre cărți fără să fi simțit nevoia să o ia de la capăt și astfel să priceapă întregul.

(răspuns la întrebarea „Dacă ai fi nevoit să-ți recitești cărțile, care ar fi teama ta cea mai mare?” - anchetă de Bogdan Coșa, revista Steaua nr. 11-12, 2016)

13 decembrie 2016

H.

Pescărușii aduceau scoici uriașe pe mal, le goleau, sideful lor strălucea dintre acele ruginii de chiparos, era soare. Mi-am luat câteva acasă, le-am spălat, mi-am pus cerceii în ele. Țin argint, chihlimbar și topaz în scoici așezate pe rafturi, cum alții își țin zacusca și murăturile în cămară.

11 decembrie 2016

Azi



Început.

CSD.

(foto VDN)

6 decembrie 2016

These days


These days.


Abia la trei ani de când stau aici încep să simt locul, să îndrăgesc alei, să am cotloanele mele, să știu unde-s păsările, să caut una și să văd alta, să caut o brândușă și să dau de un pănțăruș, să caut un pănțăruș și să dau de un cârcel de glicină, să caut o poveste și să dau de-un sonet. Aproape cum în Sub Arini cândva.
Zile și luni cu traduceri interminabile, de nerostit nici un of, o să dureze. Sfânta Septembrie m-a părăsit. Acum ne rugăm la Februarie, la Martie.
Să traduci o biografie a unui star rock - ceva destul de amuzant, în definitiv, fie ea și de peste un milion de semne. Există pentru toate un mal.
Atât de fericită că parcul mă primește. Jumătatea mea de oră de patrulat fâșia de rai.

(foto VDN)

5 decembrie 2016

„Ferice de acela ce nu”

Eram la un festival de literatură la Timișoara, toamnă, soare, o zi plăcută, stăteam pe o terasă prin centru, mâncam, beam vin roșu, în stânga aveam un prieten, scriitor român, în dreapta era un scriitor sârb, meseriaș, s-a aplecat dintr-o dată spre mine și mi-a șoptit din senin, continuându-și parcă o frază rostită în cealaltă parte: „...dar nu ești fericită”. Și-a dat înainte, ca un corb care-mi bate-n fereastră: „nu ești fericită, unul ca mine poate să vadă.” Am continuat să mâncăm, să vorbim, eu cu prietenul meu, el cu al lui, apoi s-a aplecat și-a scuipat încă un pic de sânge pe jos, m-am uitat, am văzut roșu pe piatră.

Nu trebuie să fii fericit ca să scrii, trebuie doar să nu fii sâcâit și să ai timp. Aș zice că nefericirea e întotdeauna un motor mai bun pentru scris. Și pentru trăit, pur și simplu. Fericirea e supraestimată, gușată și leneșă.

Fericită sunt când văd în Cișmigiu o pasăre nemaivăzută. Aștept pițigoii și deodată apare, mică, ruginie, cu pete mici albe, saltă cu coada înălțată de ici până colo, pe buturugă, pe sub tufe, pe lanțul dintre scaune. O caut și aflu ce este: cea mai mică pasăre de pe la noi, vine iarna, e greu de văzut, și mai greu de fotografiat, și numele ei este pe placul celor care adoră să se troglodească - Troglodytes troglodytes. Pănțărușul. Sau ochiul-boului, ca să rimeze cu-o floare. În prima imagine, stă, o crenguță cețoasă o taie. În a doua, e o săgeată, un abur - a plecat. În altă zi am văzut-o din nou, a stat, a sărit, s-a apropiat. Ăstea-s momente de fericire. Opt grame, o viață.


(foto VDN)

2 decembrie 2016

Adio, America!

Există undeva în America o bibliotecă a cărţilor nepublicate, o uriaşă colecţie a manuscriselor refuzate. Despre Biblioteca Brautigan am aflat din Bartleby & Co, a lui Enrique Vila-Matas.
Zicea acolo că biblioteca asta „cuprinde numai cărţi avortate. Cei care au astfel de cărţi şi vor să le trimită Bibliotecii lui Nu sau Brautigan, nu trebuie decât să le expedieze pe adresa localităţii Burlington, Vermont, SUA. Ştiu din sursă sigură că – deşi sunt interesaţi să adune doar manuscrise proaste – nu resping nici unul; din contră, au grijă de ele şi le expun cu maximă plăcere şi respect.”
Când am citit asta, aşteptam răspuns de la o editură pentru un manuscris trimis de câteva luni. Muncisem trei ani la carte. Eram hotărâtă ca, în cazul în care mi se respingea la editura asta bună, să nu încerc în altă parte, ci să trimit manuscrisul aici, la biblioteca-muzeu. Am căutat pe internet. M-am asigurat că locul există cu-adevărat. Biblioteca Brautigan reuneşte peste 300 de manuscrise, „urmând viziunea scriitorului Richard Brautigan de a crea o casă (ce frumos se potrivește aici cuvântul „home”, traductibil şi prin „azil”) pentru acele volume nedorite, lirice şi chinuite, ale scriitorilor americani, fără să fie judecate în privinţa conţinutului sau tehnicii. Enter here.” Am dat click. Am văzut un loc cu verdeaţă, şiruri de copaci, un câmp, nişte oi. Ce loc de îngropăciune ideal! Ce minunat or sta acolo, mute, cărţile refuzate, şi poate că or şuşoti între ele doar dimineaţa devreme, umăr în umăr, „ţi-e frig?”, „nu, m-am obişnuit, dar o îmbrăţişare n-ar strica”, „vino-ncoace”, „ai grijă la colţul acela, e plin de adjective”. Dar... Am tresărit, am dat înapoi. Ale scriitorilor americani, am citit bine? Da, americani. Nu se poate. Poate că e doar un detaliu, n-are cum să fie adevărat. Poate că dacă am da timpul nu foarte mult înapoi, am vedea ce ar face dacă li s-ar încredinţa, să zicem, un manuscris al lui Beckett, primul roman, refuzatul, Dream of Fair to Middling Women, publicat postum, la treizeci de ani de la scriere și la trei ani după moarte. Să zicem că îl ducem la muzeu. Se primeşte? „Nu-i american, dar vă rog. Văd că aveţi şi-un autor care stă în Ecuador.” „Da, dar ăsta s-a născut în America...” „Haideţi, doamnă, romanul e scris în engleză, îl primiţi?” Sau următoarele două romane, respinse de câte treizeci, patruzeci de ori, înainte să vadă, cum se zice, lumina. Lumina tiparului. As opposed to bezna sertarului. Ar fi expuse într-o vitrină specială, excepţia excepţiei, cu scuze încrustate mărunt pe o plăcuţă de argint. Da, dar ce șansă poţi avea ca român? Ei bine, gândul că o carte respinsă de o editură ar fi respinsă şi de muzeul cărţilor respinse ar fi prea greu de îndurat. Iată cartea cea mai nedreptăţită din lume. Respinsa din lumea respinşilor. Însă n-am apucat să-mi savurez prea mult gheara care începea să mă strângă. Publicare aprobată. Adio, muzeu, adio, America! Însă tot îmi mai place să mă gândesc din când în când la asta. Nefericirea hrănește.

(Răspuns la întrebarea „Care este cea mai nedreptăţită carte din lume?”, anchetă realizată de Cristian Pătrășconiu, revista Orizont).

29 noiembrie 2016

FILB - 8, 9 decembrie

Festivalul Internaţional de Literatură – Bucureşti - „Adio, arme?”
Ediția a IX-a • 8, 9 decembrie 2016
ora 18:00, la Clubul Țăranului

Avem ghinionul de a trăi vremuri interesante: asistăm la nașterea naționalismelor care mai de care mai agresive, la triumful discursului xenofob, la o uniformizare a gândirii pe coordonatele unui „bun-simț” plat și lipsit de nuanțe. Am intenționat chiar de la nașterea acestui Festival, în 2008, să construim o platformă de libertate și de non-conformism și credem că e din ce în ce mai pregnantă nevoia de a ne întreba dacă literatura nu ar trebui să reintre în istorie și să folosească unica ei armă, cuvântul, împotriva unei lumi care de ceva vreme bolborosește și se bâlbâie. Scriitorii invitați în această a noua ediție a FILB au fiecare felul său de a lupta împotriva realității, fie refugiindu-se în trecut și în legendă, fie în basm și memorie, fie de-a dreptul, practicând o critică socială virulentă. Îi unește ceea ce ar trebui să fie – și este – motorul din spatele oricărui vehicul literar autentic: refuzul lumii așa cum este ea. Ediția aceasta le pune o întrebare retorică, așadar: Adio, arme? Răspunsul îl știm, dar vrem să-l auzim clar și răspicat.
(Bogdan-Alexandru Stănescu, Președintele FILB)

Joi, 8 decembrie
Lecturi publice și dezbatere cu tema „Despre «scriitura feminină»: există o scriitură feminină sau este doar o etichetă comodă pentru critica literară și pentru jurnalismul cultural?”
Ora 18.00, Clubul Țăranului
Participă:
• Irina Teodorescu (Franța)
• Veronica D. Niculescu
• Lavinia Braniște
• Irina Georgescu Groza

Vineri, 9 decembrie
Lecturi publice și dezbatere cu tema „Fuga de realitate: utopii, patrii adoptate, realism magic. Ce se întâmplă cu bunul și bătrânul realism?”
Ora 18.00, Clubul Țăranului
Participă:
• Jan Koneffke (Germania)
• Marin Mălaicu-Hondrari
• Vlad Zografi
• Tudor Ganea

http://www.filb.ro/

27 noiembrie 2016

Lângă geam, privind amar; nuanțele tristeții

„Copilul a venit acasă într-o stare sufletească cum nu l-am văzut niciodată. Tu știi cum trăiește el de profund în lumea închipuirilor și această primă destrămare a iluziilor a avut un efect îngrijorător. Oricât am încercat, și mă-sa mare, și eu, nu l-am putut remonta. La toate încercările noastre de a-l convinge de contrariul celor spuse de învățătoare, nu reacționa decât cu o muțenie absolută. S-a tras toată ziua lângă geam și privea undeva în neștire, cu ochișorii umezi și privind amar la orice cuvânt i-l adresam.” - Radu Stanca despre predispoziția melancolică a fiului său, Barbu, într-o scrisoare din 25 decembrie 1961.

„Desigur, nuanțele tristeții sunt multe. Dar, în general, ea se manifestă printr-o atitudine de refugiu intelectual, de bunăvoință amară, de suferință înfrântă sau înfrânată, de retragere înțeleaptă în destin. Timpul, scurgând din orice stare sufletească tensiunea, o transformă pe aceasta în înlănțuire sălbatecă, în jăratec ascuns sub cenușe. Căci tristețea nu e altceva decât o stare sufletească oarecare în declin. Ura în declin e tristețe. Bucuria în declin e tristețe. Iată de ce marile pasiuni sunt întotdeauna pândite de tristeți; pentru că, la limita lor inferioară, stă mereu aceeași matcă esențială a oricărui afect tensional: tristețea, adică echilibrul, adică unitarul.” - Radu Stanca, „Ceva despre tristețe”, 1942

Din 111 cele mai frumoase poezii de Radu Stanca, ediție îngrijită de Cosmin Ciotloș, Ed. Nemira, 2016 - deliciul tristeților acestor zile.

26 noiembrie 2016

Ieri


Tinichele, tinichele, vai de liniștile mele.
Cișmigiul, atât de aproape. Diminețile reci. Mestecenii tineri. Motanul negru la pândă dincolo de parapet, în preajma unei capcane pentru șobolani. Ultimele două brândușe, bulbii ceilalți scoțând fire verzi din pământul crăpat, neștiutori la seceră și frig. Cuibul de frunze al lebedelor negre, acum răsfirat, dispărut. Iedera înflorită, nici un fluture. Chioșcul cu băncile proaspăt vopsite - nu te așeza, mergi mai departe. Aleea glicinelor, un om și un câine cu glugă. Pițigoii, ciocănitoarea, pănțărușul văzut pentru prima oară acum. Pasăre mică, pasăre infimă, cum stai tu pe buturuga pe care urcă o iederă, cu toată viața ta cuprinsă în opt grame de carne, piele și pene.
Ei te iubesc în piept cu tinichele, dar cum se veselesc în zilele tale de ocnă. Viața-i frumoasă, viața-i frumoasă. Departe, departe.

24 noiembrie 2016

Azi


Final de toamnă-n Cișmigiu

Capcanele de șobolani sunt goale,
cățeii zburdă printre răhăței,
o ultimă brândușă își prăvale
scufia strâmbă spre un ciot de tei.
Bătrânii cu sacoși, pâinici și lapte
se uită la un avion și gem
înțepeniți cu capul dat pe spate
lângă statuia rece-a lui Tradem.

(Foto: VDN)

21 noiembrie 2016

SV și SVJS la Gaudeamus

Lansarea „Spre văi de jad și sălbăție”, cu Cosmin Ciotloș, Bogdan-Alexandru Stănescu, Adina Dinițoiu, Eli Bădică.

Apare „Scrisori către Vera”.

Premiul „Antoaneta Ralian” pentru traducerea volumului „Scrisori către Vera” de Vladimir Nabokov, apărut la Editura Polirom, în colecția Biblioteca Polirom coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu.
Juriul: Denisa Comănescu și Ion Bogdan Lefter.

Am primit cu emoție și mirare premiul pentru traducere la finalul Târgului Gaudeamus. Volumul „Scrisori către Vera” cuprinde, în cele 734 de pagini ale sale, două povești de dragoste: pe de o parte, este povestea iubirii lui Vladimir Nabokov pentru soția sa, Vera, de-a lungul a 53 de ani (scrisorile curg din 1923 în 1976), pe de altă parte este și povestea de dragoste a lui Nabokov pentru literatură. „Vreau să scriu” și „vreau să fiu cu tine” ar fi cele două teme mari ale cărții care se poate citi ca un splendid roman. Am tradus cu multă plăcere volumul, este a opta carte pe care o traduc din seria de autor Vladimir Nabokov de la Polirom, și îmi doresc mult ca prin scrisori cititorii să se îndrepte spre romanele lui Nabokov. Mulțumesc juriului alcătuit din Denisa Comănescu și Ion Bogdan Lefter, precum și cititorilor pentru entuziasmul grozav arătat acestei cărți.


Comunicatul Editurii Polirom.

***

Scrisori în literatură, o emisiune de Dorina Călin la Radio România Cultural.

18 noiembrie 2016

Ieri


(Foto: VDN)

15 noiembrie 2016

Azi


Trifoi în parcul din fața casei, ca decupat din Foc palid, unde „pe peluză: / Trifoi cu-al zorilor topaz pe buză / Și Shade într-un pantof și pijama.”, când ieși dintr-o traducere și mergi să iei șpalturi din alta, amânându-te veșnic, amânându-te veșnic.


(Foto: VDN)

13 noiembrie 2016

Lansări la târgul de carte

Lansări la târgul de carte Gaudeamus:

Standul Editurii Polirom
Spre văi de jad și sălbăție, Veronica D. Niculescu - vineri, 18 noiembrie, ora 18.30.
Invitați: Adina Dinițoiu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Cosmin Ciotloș
Moderatoare: Eli Bădică

Scrisori către Vera, Vladimir Nabokov (trad. VDN) - sâmbătă, 19 noiembrie, ora 13.30.
Invitaţi: Veronica D. Niculescu, Dana Pîrvan, Mircea Mihăieş
Moderator: Bogdan-Alexandru Stănescu

Standul Editurii Nemira
Un băiat numit Crăciun, Matt Haig (trad. VDN) - vineri, 18 noiembrie, ora 11.30

De asemenea, în curs de apariție, la Editura Polirom, Spre marginea luminoasă a lumii, Eowyn Ivey (trad. VDN).

12 noiembrie 2016

La chiparoși


Roșii, chiparoșii.
Joi, când am traversat Herăstrăul, patru cormorani fericiți că nu-s oameni, plutind în perechi, dispărând, apărând, pești pe sub pod, roșii chiparoșii, motan birmanez tăcut, motan negru insistent, vreo doi obsedați dând târcoale femeii care se apleacă să fotografieze măceșii, frig și o liniște incredibilă - între un birou și un altul.
Azi șpalturi, înapoi și înainte. Peretele gri - peretele alb.
Visul recurent, cel cu crima necunoscută, uitată, descoperită, în altă formă, revenit noaptea trecută; mereu începe altfel, nu știu unde duce, mereu se termină la fel, ei mă așteaptă afară; de data asta, mută, mama îmi strecoară în mână un plic plin cu bani, să am să mă descurc o vreme, oriunde m-aș duce. Totul se frânge îngrozitor de dureros - nu am ieșire. Credeam că l-am stins. Nu.
Mă trezesc, înțeleg că a revenit visul cu vina îngropată, adorm greu, visez iar, o istorie, o regină, o comoară, Laura îmi vorbește încântată de toate acestea, pe mine nu mă atinge nimic din ce-o emoționează pe ea, mă uit la un tezaur fără nici un fior, mă aplec să văd un singur detaliu, într-un colț e un inel cu o piatră mare, roz pal, atât de limpede, o apă de trandafiri, mă uit prin piatră și văd dincolo de ea, metalul, montura, such beauty, oh, such beauty, oftez și izbucnesc în lacrimi, Laura îmi cuprinde capul în mâini, în poală, caută să mă liniștească, mă trezesc plângând. Such beauty, oh, such beauty.

(Foto: VDN)

11 noiembrie 2016

De ce mă cuibăresc în brațele ei

Mă deprimă verile. Să folosim cuvântul ăsta înspăimântător din prima propoziţie şi să scăpăm de el. De câte ori se termină vara, simt că m-am salvat încă o dată. Ce mi-au făcut verile? Nimic special. Dar nu-mi prieşte nici căldura, nici gălăgia, nici muzica uşurică, răzbătând din toate boxele şi ungherele – fiindcă nu e a mea, nu e a mea. Ce aduce toamna? Linişte, ritm, culoare, savoare, salvare. Când vine toamna, mă acopăr confortabil şi pornesc pe străzi ca un câine care rupe lanţul şi o zbugheşte pe poartă, amuşinând fiecare alee, răscolind frunze, dezvelind amintiri, construind amintiri, sunt animalul care ştie fiecare colţ de bordură, fiecare piatră de pe marginea drumului, pe toate le regăsesc, le salut. Vară de vară traduc la vreo carte fiindcă ştiu că nu voi fi în stare să scriu. Mă topesc începând de la degetele care saltă pe tastatura fierbinte, în zumzetul computerului, adunând mii de semne, sute de pagini, bifând capitole traduse, părţi recitite – mereu cu ochii spre toamnă. Ştiu că acolo se află, întotdeauna, salvarea.
Nu cred în negura zilelor de luni – sunt oameni care pun ziua de luni pe perete şi trag în ea cu săgeţi. Eu văd bucurie acolo, început, splendidă tresărire. Şi la fel cred în toamnă, e anotimpul meu preferat.
Septembrie, uneori doar o prelungire a verii. Mimozele încă-s în floare. Octombrie, castane pe jos, un vânticel parfumat. Noiembrie. Mă trezesc dimineaţa devreme – e întuneric la şase. Aprind o veioză. Îmi fac o cafea. Îmi încropesc micul bagaj. Laptopul verde, o agendă, ochelarii. La şapte şi un pic s-a luminat şi pornesc. Uşa blocului scrâşneşte uşor. Pe trepte e covor de frunze, abia mai târziu va veni o femeie şi unii oameni vor spune că ea face curat. Va aduna frunzele astea cu mătura, le va înghesui în saci, sacii vor sta aliniaţi lângă tomberoane, la stradă, aşteptând o maşină, cu aerul că nu aşteaptă nimic. Nu acum. E atât de devreme. Acum covorul de frunze scuturate de vântul de azi-noapte, din tei, din mesteceni şi nuci, se aşterne până departe. De la scara mea, pe trotuarul îngust, cale de încă un bloc jumătate. Se întrerupe la zebră, dispare cu totul în faţa hotelului unde un portar mă salută doar din greşeală. Covorul reapare la Ateneu, sunt altfel de frunze aici, şi deodată, pe o străduţă dosnică, însufleţit dintr-o dată, covorul se suie pe-un gard, fredonând un cântecel cu un glas galben, viu. Şi repare, verzui, un pic mai departe, la colţ. Îmi ajunge până la glezne acum, calc prin aur, jad, chihlimbare, rubine. Mă gândesc la Klaus Kinski, cum trăia el într-o cameră plină de frunze uscate, cum venea el foşnind prin stratul care îi ajungea la genunchi, şi-i deschidea poştaşului sosit c-o scrisoare. O cioară grivă tresare, saltă un pic, are doar un picior. La Universitate cobor la metrou, drumul continuă iarăși pe jos de la Unirea, spre bibliotecă.
Aici, de la fereastra înaltă, văd cotul Dâmboviţei, unde apele fac un vârtej şi par să o ia înapoi. Am venit aici fiindcă vreau să scriu despre toamnă, despre acest noiembrie splendid care ne frânge inimile şi ne lasă fără suflare. Anotimpul în care m-am îndrăgostit şi-am primit şi-am pierdut, anotimpul în care am început şi-am încheiat cărţi şi poveşti, anotimpul care scânteiază din faţete blând şlefuite – stropi de apă pe balustrade, brumă pe firele groase de iarbă, felinarele străzii aprinse devreme, stinse târziu, ferestrele caselor luminate seara, când te plimbi fără ţintă şi poţi zări candelabre, vreun glob pământesc pe-un dulap, rafturi cu cărţi, ferigi aplecate blând către încuietori care nici nu se văd. E încă devreme. Mă uit la şirul de copaci de pe mal, la pescarul care-şi înşiră momelile, la câte-un trecător grăbit, zgribulit, care poate că vine la bibliotecă, ca mine, sau poate la tribunal, peste drum, supărat că e vreme urâtă. Îl tai pe „urâtă” cu o linie subţire, mă îndepărtez de fereastră şi mă aşez să scriu despre toamnă: de ce mă cuibăresc de fiecare dată în braţele ei cu atâta nebună plăcere?

(8 noiembrie 2016 - pentru Formula AS,
„Există bucurii de noiembrie?”, anchetă realizată de Dia Radu)

8 noiembrie 2016

Despre SVJS

Veronica D. Niculescu, Spre văi de jad și sălbăție, Polirom, Iași, 2016

A fost odată o prinţesă, Mereu da Flor. Se răsfăţa plimbând păunii albi în lesă prin zile lungi de catifea, în labirinturi nesfârşite de sălbăţie şi de jad, cu-ncuietori de malahite la porţi înalte de smarald.
Castelul, sus în vârf de munte pe-un mal de lac se sprijinea, deasupra apei – stele multe, ea, însă, mai grozav lucea când prinţii ce-i visau cununa priveau furiş fereastra sa, iar când creştea rotundă luna, Mereu din turn o eclipsa.


Ceea ce ascultătorul n-a sesizat în lectura mea, dar se vede cu ochiul liber pe pagină, e că tot acest început de baladă, rimat și ritmat, e dispus tipografic după convenția prozei. Lucrul e semnificativ și spune, cred eu, ceva despre rigorile autoarei, care-și privește meseria, ca să nu spun vocația, ca pe o veritabilă magistratură. Nu concede nici o abatere de la principii, nici chiar atunci când interesele formale o cer. Ce dacă prozodia e la locul ei, amintind de Radu Stanca și de Leonid Dimov? Nu s-au scris romane în versuri? S-au scris. Și puțini știu asta mai bine decât Veronica D. Niculescu însăși, în ipostaza ei de traducător. Am scos în evidență, șarjând un pic, fidelitatea încăpățânată a autoarei față de gen, pentru a descuraja de la bun început ideea conform căreia structura romanului recent încheiat ar fi, în vreun fel, lirică. E-adevărat că Spre văi de jad și sălbăție are o arhitectură speculară, că poveștile se reflectă unele în altele și că anumite descrieri par să reprezinte alegorii pentru alte episoade din această matrioșkă livrescă. Scriitura e într-atât de calofilă, încât se poate face școală pe ea. Dar, chiar și așa, nu se poate vorbi despre un roman realmente poetic. Miranda Dortloft, vocea sub care Veronica D. Niculescu ascunde propria obsesie literară, are totuși o groază de lucruri de spus. Lucruri, adică întâmplări. Unele, ocultate. Altele, voit misterioase, cum sunt aparițiile lupului alb, real sau nu, motor narativ sau simplă proiecție idealizată. Dar, fără excepție, dotate cu miez. Vrea să le scrie și se refugiază pentru asta într-o bibliotecă, în cea mai mare bibliotecă, vrea să le împărtășească, dar își face scrupule. Cât din faptele relatate ne aparțin? Cât putem asuma ca fiind al nostru? Alcătuirea fiind simfonică, e greu de spus la prima vedere care din părți e cea care ia prim-planul, așa încât pe parcursul lecturii există câteva mari surprize de montaj. Savuroase și abil plasate, nu ele fac totuși legea, nu ele dictează tema romanului. Aceasta e, îmi vine să zic, pe cât de comună pe fond, pe atât de originală în act. Cum arată drumul dintre vocația literaturii și profesiunea literaturii? Drumul dintre a scrie pentru că altfel nu poți respira, până la a publica? Egolatrii scurtcircuitează această întrebare. Timizii nu o rostesc nici măcar în singurătate. Veronica D. Niculescu o asumă existențial.

Cosmin Ciotloș, în emisiunea Revista Literară Radio,
Radio România Cultural, 6 noiembrie

7 noiembrie 2016

Cântec


Azi, în curtea Bisericii Ruse.
(Foto VDN)

6 noiembrie 2016

Azi

Azi, la Radio România Cultural, la emisiunea Revista literară radio, Cosmin Ciotloș vorbește despre SVJS, dintr-un unghi care mă surprinde și mă bucură.
Pe Bookaholic, au cuvântul liceenii din Iași, de la Alecart, iar o fată explică de ce i-a plăcut povestea Mirandei.
Ai nevoie de reacții la carte nu ca să ți se spună mi-a plăcut, vai, ce carte ai scris, nu ca să se ducă vestea și povestea, ci în primul rând ca să vezi tu ce se poate vedea din alt punct de observație. Să vezi cum se comportă cartea, vie, ca un animal crescut de tine în casă și ajuns în poala unui alt om, a unui străin. Asta rotunjește ciclul de viață al cărții, asta ajută să te desprinzi și să te muți - eventual & eventually - către altă istorie.
SVJS încă mă uluiește. Credeam că o să toarcă doar în brațele mele.

Sub ferestre, mesteacănul s-a colorat intens înainte să rămână alb-negru.

Sâmbătă și duminică cu șpalturi interminabile, un an fără concediu în urmă și luni de tras înainte - dorința enormă să mă retrag în boscheți.
Mă cheamă sălbăția, raigrasul, nebunarița - dar o să am parte doar de pereți.

Revăd Mein liebster Feind al lui Herzog ca să-mi amintesc detaliul detaliului - cum era cu camera aia plină de frunze la care visez? Iată, din primele minute. Klaus Kinski, locuind într-o cameră plină de frunze uscate. Suna poștașul, el venea prin tot acel strat care-i ajungea până la genunchi, îi deschidea, semna de primire în pielea goală. Herzog locuia în aceeași casă. Accesele de furie ale lui Kinski. Închis în baie 48 de ore, făcând toate obiectele zob - până când, în momentul deschiderii ușii, „se putea trece totul printr-o rachetă de tenis”.

Primesc foarte repede cartea comandată pe Bookdepository. O promisiune la capătul patului. Un șoim, o poveste. Aș vrea să o propun spre traducere, anul viitor. Astea sunt frunzele nebuniei mele, o să-mi crească stratul până la gât.

4 noiembrie 2016

Retragerea, retragerea

În Cișmigiu, urlete: „La ataaac!” Patru băieței de vreo cinci ani fug pe alee și încolțesc inamicul: un pitic de doi, trei ani, care stă pe vine lângă o bancă și se joacă singur în nisip. Cu capul înclinat, deloc speriat, micuțul se uită la atacatori. Patru mitraliere de jucărie îndreptate zadarnic spre el. Nu știe ce-i frica. Bunica lui se oprește din conversația cu un gardian public. Gardianul le zice ceva copiilor, „Păi cu-ăsta așa mic vă puneți voi, măi, vitejilor?”, băiețeii se retrag pe aleea vecină, se regrupează. Peste două minute, urlete și mai puternice: „La ataaac!” Aleargă și, de data asta, îl încolțesc pe gardian. Patru mitraliere roșii și portocalii înțeapă genunchii și fundul gardianului. Omul le latră ceva scurt, după care se-aude o voce de copil disperată: „Retragerea! Retragerea!”

Ieri în parc bâzâia frenetic o mașină de tuns iarba. Astăzi au dispărut toate brândușele. O insulă de tije retezate scurt, câte o scufie mov nouă abia ițindu-se din pământ. Hărnicia nu iartă nimic.
Îmi amintesc de bătrânul de la Sibiu care mi-a secerat puii de mimoză.

Vin iarăși înspre casă cu cartea grea, ca acum doi ani. Cartea a fost prin alte mâini, a făcut zilele trecute același drum ca și mine, din B. în I., din I. în B., a fost plimbată, scanată, expusă, e ruptă. Lipesc.

Am vrut cândva să mă fac florăreasă. Mă uit în urma florăresei de la colț și mă apucă jalea. N-aș fi fost bună de nimic. Nu-s deloc dotată pentru o meserie ca asta.


***

Sâmbătă, de la ora 17, un interviu acordat Corinei Sabău, la Radio România Internațional - se poate asculta online, aici.

3 noiembrie 2016

Despre FILIT, pe scurt

Am ajuns pentru prima oară acum la FILIT și în Iași. Ce mi-a plăcut: entuziasmul publicului, și aici o să amintesc în primul rând de întâlnirea clubului Alecart, de la Colegiul Național Iași, unde tinerii profesori Nicoleta și Emil Munteanu fac pur și simplu minuni. A fost una dintre cele mai frumoase întâlniri pe care le-am trăit, cu un public tânăr, vreo două sute de liceeni care ne-au întâmpinat cu o bucurie explozivă, câte o elevă prezentând convingător cărțile invitaților și alți elevi punând întrebări și venind apoi la autografe cu zecile, mulți cu cărțile deja citite, înțesate de bilețele colorate și subliniate. Acestor elevi, care mi-au citit cartea (Spre văi de jad și sălbăție) în timpul verii și au chemat la ei autoarea, le datorez prezența la Iași. Apoi, mi-au plăcut serile FILIT, seara Goncourt mai ales, mi-au plăcut și întâlnirile de dincolo de evenimente, orașul, cu bisericile și câinii cei leneși, și cafeaua din librăria Humanitas, de la o măsuță mică și rotundă, alături de un drag prieten, plimbarea prin parcul Copou, mi-au plăcut diminețile când tramvaiele ne legănau ușor prin hotel... Mi-a părut rău că nu toți scriitorii au avut lecturi seara, ca să ne vedem și ascultăm toți pe toți. Multe dintre evenimentele de peste zi, din licee, se suprapuneau, ceea ce e firesc, iar întâlnirile de seara ar fi putut să ajute din punctul ăsta de vedere – pe modelul festivalurilor de la Timișoara, Bistrița, Arad, unde orice invitat îi poate asculta pe toți ceilalți, la fel publicul – îi poate vedea seara pe absolut toți scriitorii. Una peste alta, mi-a plăcut enorm și mai vreau monstruos.

- pentru Cristina Hermeziu, Adevărul -

2 noiembrie 2016

Crizantemă sângerie

Crizantemă sângerie,
spune-mi mie, spune-ți ție,
cum să faci să mai trăiești
și să nu te veștejești
toamna, când dă gerul mare
și se moare,
și se moare.

1 noiembrie 2016

La FILIT


Joi, 27 octombrie, la întâlnirea Alecart de la Colegiul Național Iași, alături de Radu Paraschivescu și de profesorii minunați Nicoleta și Emil Munteanu.
La Festivalul Internațional de Literatură și Traducere, FILIT, Iași.

31 octombrie 2016

Înainte, la dreapta

Aș vrea să nu scriu astăzi nimic, ca să scriu poate mâine, poimâine, altădată, o poveste. Cu un amărât care vindea crizanteme în colțul străzii, cu o femeie care s-a întors din drum doar doi pași ca să cumpere un buchet. A întrebat cât. Cerșetorul a spus „cât doriți”. Ea s-a aplecat către gura lui neagră. Cât? Cât doriți. Tot astfel, femeia a întrebat și întreabă, aproape fără să se audă, apoi îngrozindu-se că în mintea ei se aude prea tare - cât, dacă, cum, uitând să pună la capăt un semn de întrebare, uneori uitând și întrebarea întreagă, și zicând altceva, repede, să fie ceva, altceva, iar peste acel altceva altceva, iar peste acel altceva care acoperă altceva, mereu altceva, altceva. Treceau tramvaie, se clătinau camere. Cu buchetul în mână, femeia a pornit pe strada însorită, pe lângă linia tramvaiului, cu un bărbat alături, cu vântul bătând, scuturând frunze din ramuri înalte, puncte foșnind, întrebări rispite. De undeva, de la o fereastră, i-a privit o pisică tigrată cu umerii înălțați, împungând cu urechile cerul de la primul etaj. Femeia s-a oprit pentru o clipă, i-a spus pisicii ceva, vreun alint, poate era nevoie să fie spus un alint, apoi bărbatul i-a spus femeii ceva, putea fi alint, nu era. Femeia a făcut din toate acestea un șnur, un șirag stângaci de litere calde, și l-a pus la gât și a mers mai departe. Îi venea iar să-l întrebe - nu neapărat cât, precum cerșetorul, dar dacă, dar cum și de ce, știa că din șiraguri de litere poți face și mărgele, și ștreang, însă au pornit mai departe, așa, măcar erau împreună, înainte, la dreapta, și iarăși la dreapta, perdea, ferestre, balcon, curte, trepte, vocea imaginară a unui copil de demult, o minge albă într-un dulap ros de ploi, un gang întunecat și iarăși lumina, vuietul străzii duminica, peste tot cățeloi amorțiți, cu labele lungi, și nimeni n-a mai întrebat în ziua aceea nimic, cutii de lapte și mere s-au așezat în sacoșe de plastic, vântul bătea scuturând frunze, crizantemele sângerau, rămase în mâinile lui.

***

În ziua când m-am întors de la Iași, scrisorile lui N. au plecat la tipar.

Acasă


Spre văi de jad și sălbăție - grafică de Ioniță Benea. Un dar de la FILIT, primit la întâlnirea Alecart de la Colegiul Național Iași, organizată de profesorii minunați Nicoleta și Emil Munteanu.

Deocamdată, nimic despre Iași.
Acasă s-au mai scuturat magnoliile.
Toți cățeloii au rămas acolo.

26 octombrie 2016

La FILIT

De miercuri până duminică, merg pentru prima oară la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere (FILIT) și în Iași, oraș pe care nu l-am mai vizitat până acum decât pe Google Maps.
Al treilea festival literar la care particip în 2016, după Arad și Bistrița, și al șaptelea oraș în care mă poartă cărțile apărute anul acesta, Spre văi de jad și sălbăție (Polirom) și Hibernalia (CDPL).

Voi fi prezentă joi aici:
14:15-16:15, Colegiul Național Iași - „Întâlnirile Alecart”
Invitați: Radu Paraschivescu, Veronica Niculescu
Moderatori: Nicoleta Munteanu, Emil Munteanu

și vineri aici:
12:00-14:00, Liceul Teoretic „Dimitrie Cantemir” - „Scriitori printre liceeni”, lectură și Q&A
Invitați: Adela Greceanu, Veronica Niculescu
Coordonatori: prof. Iolanda Miron, prof. Larisa Târzianu

Iar în rest îi voi asculta pe ceilalți invitați.
După care se consideră oficial încheiat sezonul deplasărilor. Al ieșirilor din bârlog, abia după târgul de carte din noiembrie, pentru care încă duduie motoarele (și sar fulgii).

Programul festivalului.

24 octombrie 2016

Căprioara

A adus-o acasă, i-a spălat rana, a culcat-o într-un culcuș încropit din trei perne mici, a învelit-o și s-a apucat să dea telefoane. Știa că e interzis să ții un animal sălbatic în casă. A primit însă imediat aprobare să o găzduiască până prinde puteri, apoi să o ducă înapoi unde o găsise. Asta fusese tot. Pe încredere. Probabil că omul de la Garda de Mediu tresărise la auzul numelui ziarului sau poate că deja îl știa pe el după nume, din alte asemenea întâmplări. Ce mai conta?
Sâmbăta aceea a fost prima lor zi împreună. A urmat o noapte lungă, în care căprioara a scâncit și-a gemut ca un prunc, ațipea și se trezea iarăși scâncind, el se apropia și se depărta de ea ca într-un dans, nu voia nici s-o sperie, dar nici n-ar fi vrut să se simtă prea singură.
Oara s-a adaptat minunat. Casa de la marginea pădurii părea făcută anume pentru ea, un loc aflat la granița dintre lumea oamenilor și-a animalelor. În zilele reci, stătea cu orele în culcușul ei moale – Vladimir îi cumpărase o pernă mare, umplută cu puf de gâscă – iar când era mai cald se ridica, împingea cu creștetul ușa de plasă și ieșea pe verandă, se oprea în portița de lemn și privea peste gard, către pădurea de-acum albă, cu scânteieri mov și portocalii la apus. Rana i se vindecase destul de repede, însă prima ninsoare, neașteptată, puternică, îl împiedicase pe Vladimir să o elibereze în sâmbăta imediat următoare, cum voise. A urmat încă o săptămână, apoi încă una. Iarna pusese stăpânire pe loc, n-aveai cum să alungi nici un câine din casă, cum se zice, pe o vreme ca asta. Așa că a păstrat-o peste iarnă. Părea să le fie bine împreună.
Seara, când venea de la muncă, Vladimir răsucea cheia în ușă cu o nerăbdare pe care n-o mai cunoscuse niciodată. Acolo, în culcușul de puf, Oara înălța gâtul splendid și ai fi putut jura că în ochi scânteia bucuria că omul ei se întoarce acasă. Dormeau în același pat, un pat oricum mult prea mare. Când se trezea în creierii nopții, ca să bea un pahar de apă sau să privească un pic pe fereastră, după cum îi era obiceiul, Vladimir o vedea dormind acolo, cu trupșorul legănat de respirația lină, cu omoplații uniți într-un fluture delicat pe spinare, o spinare de copilă sau chiar de tânără femeie.

(fragment din povestirea „Căprioara”, scrisă luna trecută)

23 octombrie 2016

Azi


(Foto: VDN)

20 octombrie 2016

Azi


(foto VDN)

***

„Am vrut să scriu o poveste în negativ, să arăt cum una trăieşte această fată în viaţa de zi cu zi, şi alta scrie. Cum din tot ce nu este în viaţă apare o poveste. Cum din depresie se ivesc bogăţii, nestemate. Cum unde în viaţă nu există capăt al durerii, în poveste apare o moarte. E o carte despre imaginaţie, despre fractura magică dintre realitate şi povestea scrisă într-un anume moment. Dar, cum lucrurile nu sunt niciodată aşa de simple, toate acele punţi care leagă basmul de viaţa ei reală nu sunt doar imagini în negativ, dar şi imagini prea mult sau prea puţin developate sau imagini pur şi simplu corespondente, egale. În fond, dincolo de detaliile pe care cititorul e invitat să le descopere, Miranda Dortloft inventează un basm despre iubire şi pierdere, adică exact despre ceea ce e important pentru ea.”

- un interviu despre SVJS, realizat de Mihaela Pascu, pe Liternet.

18 octombrie 2016

Azi


Azi în Cișmigiu, mi-a ieșit în cale un fluture Vanessa Atalanta, pe aleea mea preferată, s-a așezat pe jos la picioarele mele și iar a zburat, m-am întors, am mers un pic după el și apoi am mers iar înainte, și nu după mult timp am văzut altul stând la soare pe jos, cu aripile larg desfăcute, și alți vreo cinci într-o tufă dulce, înaltă, unde zumzăiau zeci de albine derutate de soare, de miresme, și era evident că și mai multe vanesse stăteau pe acolo, la soare, la umbră. Am plecat, unul m-a depășit, s-a așezat pe jos, a stat la pozat. Fluturele Vanessa atalanta este esențial în Foc palid și astfel e esențial pentru mine, cum îmi apare exact astăzi în cale, o dată ca niciodată. Micile miracole de la fiecare capăt de drum complicat. O scrisoare cu dungă stacojie.

„Hai să te-ador şi hai să te îmbii,
Vanessa mea cu linii stacojii”

„Vanessă întunecată, roş-vărgată,
Se-aşază pe nisip, după o roată,
Bleu vârfuri arătând, stropite-n alb.
Prin umbra scursă şi lumini ce scad,
Un om, indiferent la flutur, lin –
Pesemne grădinar la vreun vecin –
Împinge-o roabă goală pe pietriş.”

Versurile 993-995: Vanessă întunecată etc.
Cu un minut înainte de moartea lui, în timp ce traversam de pe domeniul său spre al meu şi începuserăm să ne croim drum printre ienuperi şi tufe ornamentale, un Admirabil Roşu (vezi nota la versul 270) a apărut rotindu-se ameţit în jurul nostru, ca o flacără colorată. O dată sau de două ori înainte mai observaserăm acelaşi specimen, la aceeaşi oră, în acelaşi loc, unde soarele la zenit, găsind o deschizătură prin frunziş, scălda nisipul maro într-o ultimă strălucire, în timp ce umbrele serii acopereau restul aleii. Nu puteai urmări cu privirea prin razele de soare fluturele rapid ce se iţea şi dispărea, şi iarăşi se iţea, imitând aproape înspăimântător un joc conştient care acum a culminat cu aşezarea lui pe mâneca încântatului meu prieten. A decolat, iar în clipa următoare l-am văzut amândoi zbenguindu-se într-un extaz de precipitare frivolă în jurul unei tufe de laur, poposind din când în când pe o frunză lăcuită şi lăsându-se să alunece pe mijlocul canelat al acesteia ca un băiat în josul balustradei la aniversarea lui. Apoi fluxul umbrei a ajuns la lauri, iar magnifica fiinţă de catifea şi foc s-a dizolvat în acesta.”

(fragmente din Foc palid, foto VDN)

17 octombrie 2016

Golul care icnește

Capăt ploios de duminică, ceai de scaiete și trandafir, ușa închisă, nimic.
Și-mi amintesc de o zi de iarnă, nu trebuie să calculez mult, era acum douăzeci – îngrozitor! – de ani. Stăteam în holul îngust de la intrarea în redacție, așteptam să intrăm la testare. O sală mare, pătrată, cu mese așezate în potcoavă, unde aveam să scriem o știre imaginară și să răspundem la câteva întrebări. Cei mai buni zece intrau în perioada de probă, apoi vreo cinci erau angajați. Chestia asta, prima mea angajare la un ziar, mă putea ajuta să mă rup de ceea ce ajunsesem să fiu din greșeală.
„Eu vreau să aduc știri de la spital”, a zis o fată. „Eu de la poliție”, o alta. „Eu vreau să scriu pe politică.” „Eu pe Culturhră.” Eu habar n-aveam despre ce vorbesc fetele astea. Eu voiam doar să lucrez cu litere, nu cu cifre. Voiam să scriu, poate... povești. „Și tu?”, m-a întrebat prima fată, privindu-mă prin ochelarii cu rame portocalii, cu lentile rotunde, țuguindu-și buzele roșii, cărnoase, într-o așteptare deja dojenitoare. Nu știam. Am bâiguit un: „Ei, eu aș vrea să scriu așa, pentru mine, nu știu...” Mi-o amintesc, mi-am amintit-o adesea. Cu capul dat mult pe spate, suflând fumul în sus, mi-a șuierat fără să mă privească: „E ușor a scrie versuri când nimic nu ai a spune!”, iar când mi-am dat seama că mie mi se adresase, mi-a venit să intru în pământ de rușine.
S-au întâmplat multe de-atunci. M-au ales secretar general de redacție la ziarul din demisolul afumat, apoi redactor-șef adjunct și redactor-șef. Nimic lăudabil. Să fii sclav-șef al unui infern miniatural nu e nici o scofală. Dar astfel m-am rupt de ceea ce eram înainte. N-am prea scris. Am corectat și rescris în schimb mii de texte, am tăiat epitete și-am pus verbe în titluri, am machetat, corectat, așteptat, plâns, transpirat, afumat, blestemat... S-au scurs ani, m-am mutat, am scris în anii următori sute de articole din Sibiul cultural, despre teatru, muzică, film, festivaluri, iar când a venit iarăși vremea unei plecări, a unui hol, a unui interviu, m-am întors la acel „eu vreau să scriu așa, doar pentru mine”, doar că acum gândul era mult mai limpede, fără nici un „nu știu” lângă el, iar afirmația îmi suna ca un scâncet. O rugă. Orice, nu articole.
De curând, am crezut că voi începe iarăși să scriu asemenea texte. Am promis colo și dincolo articole despre una sau alta. Însă văd că nu pot. Ceva s-a schimbat. Ceva-ul ăsta sună limpede, așa, ca ploaia din capătul ăsta de duminică, ca muzica lui Satie picurată din boxele de lemn, ca lingurița în ceașca de ceai. S-a limpezit un lucru foarte simplu. Că abia atunci „când nimic nu ai a spune”, când nu trebuie să scrii despre ceva anume, și mai ales când nu vrei nici să vezi acele știri de la spital, de la poliție, despre politicieni, accidente, evenimente de orice fel, abia atunci ai o șansă să ai și tu ce spune.
Tai o bucată de aer cu mâna, mi-o aduc mai aproape, ca și cum aș ține în palmă un pui de animal nemaivăzut. Și întreb bucățica asta de spațiu neocupată de nici o grijă, de nici un gând: tu ești nimic? Atunci hai să scriu despre tine. Și-atunci, ce să vezi, golul meu se așază, scoate un icnet, un icnet abia auzit, dar care acoperă ploaia, muzica, lingurița din ceai și amintirea mea de acum douăzeci de ani. Din gol se naște – respiră, ușor! – de azi până cine știe când, o poveste.

(publicat azi în LaPunkt)

16 octombrie 2016

Scrisori. 15 oct. 2014 - 15 oct. 2016

În 15 octombrie 2014 veneam cu ea acasă.
În 15 octombrie 2016 am încheiat recitirea cărții traduse, redactate și turnate în formă.

În curând, la Editura Polirom.


***

Tot la Polirom, în volumul colectiv „Scriitori la poliție”, despre ziua când am adus scrisorile acasă.

14 octombrie 2016

Nimicuri

Dimineața devreme, un stol mare de ciori peste blocuri, dantelă muzicală în mișcare. Îmi plac mult păsările astea, atât de vii, pornite zi de zi dimineața undeva, pe niște câmpuri, revenind seara, poposind iarăși prin parcuri. Vârtejurile făcute de câte un grup de păsări între alte păsări, probabil cele care le mână pe celelalte, le ajută să țină direcția, să nu se rătăcească, le adună, le țin laolaltă. Săgeți de carne șuierând pe un cer vinețiu.
Mă uit la cartea turnată în formă și-mi citesc în ea oboseala și spaima. E atâta bucurie totuși acolo, e salvare și e calm și echilibru. Doi ani de la start la final. Șapte sute treizeci de pagini. Recitiri în lanț, opriri, reluări. Și ajung, iarăși, la pasajul despre tablouri și cărți - privitul în ansamblu al tabloului, respectiv cititul cărții ca într-o roată, ca să poți vedea și înțelege ansamblul.
Mi-e groaznic de poftă și dor să mă opresc și să mă plimb, să mă gândesc, să mă curăț, să mă scutur, poate să scriu. Un lux și să scrii un articol. Despre ce? Aici nu există acum decât asta. Cele șapte sute treizeci de pagini, dimineața cu ciorile, veioza, soarele concurând cu lampa uitată aprinsă, ochii dureroși, corecturile corecturilor, ora trecând mult prea repede, ziua dispărând printre degete.

10 octombrie 2016

Prințesei & castan

Au înflorit din nou arborele prințesei, în curtea Palatului Regal, și castanul, același care înflorea și acum două toamne, în octombrie.


Eli Bădică scrie despre SVJS în Suplimentul de cultură.

5 octombrie 2016

Nimic

Mai singură ca oricând.
Supraexpunerea, arderea, oboseala.
Risipa.
Să caut în DeLillo locul acela cu tot ce spunem ne face mai săraci, tot ce rostim înseamnă ceva ce pierdem din noi.
Nevoie îngrozitoare să fug, să stau acolo, în locul pe care încă nu l-am găsit.
Coliba, pădurea, casa din minte, trosnetul ramelor, sunetul pașilor, cântecul, spaima.
Soare, frig, pagini, sute de pagini. Tot ce-am lucrat în ultimul an și jumătate se întoarce la mine, mă sufocă, e complicat să reiei ceva demult încheiat, pus deoparte, tot un fel de spirală, dar nu de spirala asta mă tem.
Mă simt mai singură ca oricând. Acolo, în pădure, în locul cu brândușe, unde am stat și-am tot stat privind împrejur, printre trunchiuri, unde-am căutat și n-am mai găsit copacul tău înclinat, eu vie, tu dispărut, s-a deschis gura mută, m-a smuls zgripțuroaica, m-a aruncat într-un gol, e atât de ușor, doar o clipă și ești smuls, aruncat.

3 octombrie 2016

Sibiu

Duminică dimineața, după lansarea de la Habitus, liniștea din Sub Arini, roua și aburul ridicându-se din vale, ciupercile și brândușele din Dumbravă, frunzele, singură pe drum și în pădure, tigrii auzindu-se de la zoo, bucuria și jalea.


(foto VDN)

***

Lansarea de sâmbătă seara, de la librăria Habitus din Sibiu, alături de Teodora Coman și Radu Vancu, între prieteni.


(foto Dragoș Dumitru)

***

Mi-a plăcut mult la Sibiu, mi-era dor și nu știam cât de dor îmi era, sunt lucruri pe care le pui deoparte, cufere în care nu vrei să te mai uiți. Am regăsit prieteni buni, oameni cu care aveam și am ceva în comun, mi se pare miraculos cum ne păstrăm legăturile și când avem senzația că totul s-a rupt, că am rămas iarăși singuri, au fost priviri, cuvinte, îmbrățișări, o seară foarte bună în librărie și apoi într-o cafenea, sub capete ale unor fiare ce păreau împăiate - dar erau doar de pluș - și apoi a fost o dimineață lungă în parcul Sub Arini și-n Dumbravă, se zvânta roua, se ridica aburul, ciuperci și brândușe, locul unde mi-am îngropat motanul, apoi a fost cartierul, casa mea care nu mai este a mea, bradul de la fereastră, trei pisici grase la scară, și un bloc îngrozitor, nou, mare, înalt, chiar lângă al meu, în locul unde înainte nu exista nimic mai înalt decât brazii. Dar brazii au rămas mici, ca niște tufișuri. Acasă. Acasă.