2022 - cu risipiri și pierderi

A fost un an cu risipiri și pierderi - e primul lucru care-mi vine în gând, când mă uit înapoi, la ceea ce deja devine trecut. Și totuși, în caietul meu unde, pe filele de la capăt, notez peste an cam tot ce se-ntâmplă legat de cărți, a fost un an plin. Ca întotdeauna, între ceea ce faci și ceea ce se vede e un decalaj mare. Aș zice că, pentru mine, a fost anul unei singure cărți - e cartea care e încă la mine și la care am lucrat, susținut, cam tot anul.

Altfel: a apărut o traducere, Siri Hustvedt, „Lumea în flăcări” (o alta e în curs de apariție, tot la Polirom). După un 2021 în care tradusesem prea mult, peste un milion de semne, anul ăsta n-am tradus nimic - până acum, când trec în anul nou lucrând la o carte splendidă. 

Au fost multe drumuri, o bursă și o rezidență de-o lună la Iași, o călătorie la târgul de carte de la Belgrad, cu traducerea „Spre văi de jad și sălbăție”; lansări ale jurnalului „Pescărușul de la geam” la Iași, Timișoara, București; o ieșire la un club de carte din București, La Taifas, cu „Toți copiii librăresei” (exact de ziua mea; asta n-ar fi trebuit să se știe, dar s-a aflat și s-a lăsat cu tort și flori); o nominalizare - „Pescărușul de la geam”, la Premiile Observator cultural, categoria Memorialistică. 

Povestiri în traducere mi-au apărut în reviste și antologii din Serbia, Ungaria, Slovacia. Și o povestire inedită într-un volum colectiv de la noi.

Retipăriri multe - patru tiraje noi pentru „O vară cu Isidor” și unul pentru „Iarna lui Isidor”.

O cărticică nouă, dintr-o poveste mai veche: „Grădina pământeană a Prințesei de Marți”, la Arthur.

N-am participat la nici un festival.

Și un lucru bun: am citit mult și așezat, cărți una și-una, o delectare constantă, cu măsuța plină de flori trasă prietenos lângă pat.

Altfel, covid, viroză, mult cimitir și acea liniște care se lasă după câțiva ani teribil de grei, cu amenințarea continuă a pierderii în aer. (Ziua în care am simțit că picioarele nu mă ascultă și nu vor să se ducă acolo unde trebuia să mă duc și, apoi, că nu mă pot ține.) 

Rămâne cartea la care am lucrat permanent, în anul ăsta fărâmițat de drumuri și sâcâială - treabă de care mă despart acum, la capăt de an, cu promisiunea că în 2023 voi face lucrurile din nou să se lege. 

Dragă Scott, Scumpă Zelda – cântec pe două voci, pentru însuflețirea statuilor

Am citit cu mare încântare antologia care reunește scrisorile de dragoste dintre F. Scott Fitzgerald și Zelda Fitzgerald, Dragă Scott, Scumpă Zelda, alcătuită de Jackson R. Bryer și Cathy W. Barks și publicată anul acesta la Editura Polirom, în traducerea excelentă a lui Radu Pavel Gheo. Cu tot mai mare încântare, de fapt, pe măsură ce înaintam în cele peste cinci sute de pagini ale poveștii, subliniind cu un ciot de creion verde bine ascuțit. Da, o poveste e cartea asta și nu voi spune că „se citește ca un roman” – ar fi nedrept, fiindcă e mult mai mult de atât, e povestea adevărată, amplă, tragică și plină de frumusețe a două vieți împletite, spusă chiar de cei doi protagoniști. „Două magnifice păsări cântătoare”, cum spune în Introducere Eleanor Lanahan, nepoata lor (fata lui Scottie, unica fiică a soților Fitzgerald). Alcătuirea cărții e impecabilă – texte însoțitoare prezintă la fiecare pas contextul în detaliu, umplând golurile atunci când e cazul, și totul e făcut atât de bine, încât lectura curge șnur și povestea întreagă se leagă, tabloul e complet.

Spre deosebire de Scrisori către Vera, volum de același gen, pe care întâmplător îl cunosc îndeaproape și la care n-am cum să nu mă gândesc, unde sunt reunite scrisorile lui Vladimir Nabokov către soție (căci ale Verei nu se mai păstrează), aici sunt incluse scrisorile ambilor soți, mare parte din ele inedite: sunt sute de scrisori și telegrame care n-au mai fost publicate niciodată înainte și care fac dreptate acestui cuplu intens mitologizat.

Zelda Fitzgerald e marea revelație, sunt părți ample din carte în care vocea ei este cea mai prezentă. Sunt o încântare scrisorile ei, cu pasaje de proză densă unde poposești uluit și care te fac să-ți dorești să citești mai mult din ce a scris ea. Să îi cauți textele, atâtea câte se mai pot găsi – din păcate, afli de prea multe ori din notele de subsol, despre diverse povestiri, eseuri sau despre picturi, că ele nu mai sunt de găsit. Întregul volum de corespondență trimite, de altfel, la cărți. La romane, la povestiri. Vrei să citești și să recitești, știind de astă dată fundalul. În toate cele patru părți ale cărții (perioada de curtare, anii împreună, căderile ei, ultimii ani), duetul țese la povești-pereche strâns împletite, care te cheamă la ele și te fac să devii tot mai atașat de cei doi, de dansul intens al vieților lor în care se distrug și autodistrug, luptând ba cu alcoolismul (el), ba cu boala psihică (ea), dar susținându-se permanent, dedicați unul altuia realmente până în ultima zi. Se scriu cărți-pereche, folosindu-se același material din biografiile celor doi (Blândețea nopții / Acordă-mi acest vals), motiv de conflict inițial, rezolvat cu inteligență și tact în cele din urmă, se caută permanent un sens, un rost în muncă: în scris, în pictură, în balet, și e permanent competiție, și permanent este dragoste. Se fac confesiuni despre scris (aflăm, de exemplu, că Blândețea nopții a avut parte de 17 rescrieri). Scott se străduiește să facă bani, pentru a-și întreține familia (soția în spital, fiica în școală), într-un maraton de griji și probleme. Va declara către capătul vieții: „Mi-am consumat sănătatea făcând bani, apoi banii ca să-mi refac sănătatea”. Se luptă să scrie și-n cele mai grele condiții, la final, distrus de boală, copleșit de compromisuri, punctând că acum problema esențială este „cum să rămâi în viață” (era chiar anul în care avea să moară) și totuși sperând într-un viitor care nu va mai exista, căci destinul i se va frânge brusc, la 44 de ani. Iar Zelda, oricât ar fi de grele perioadele traversate, oricât de oribilă închisoarea spitalului, îi repetă întruna „Ești cel mai bun” și „Eu n-o să fiu niciodată în stare să scriu așa”, acceptând compromisuri dureroase și ea. Când ea nu poate să scrie, el îi alcătuiește un volum de proză scurtă, cu toate textele ei adunate în timp și nepublicate, îi trimite structura atent gândită de el – iar acolo sunt și unele texte scrise de ea, dar care apăruseră în ziare semnate de amândoi, lucru pe care l-au practicat, de voie, de nevoie, ani la rând, când publicațiile voiau să stoarcă tot mai mult de pe urma celebrității lui; este ceva ce ne amintește de exemplele date de Siri Hustvedt în Lumea în flăcări: lucrări ale femeilor atribuite soților, taților sau maeștrilor lor. Chiar dacă volumul acesta de proză scurtă al Zeldei nu o să apară, proiectul o să ajute mult la sănătatea ei din acea perioadă.

Scott piere în anul în care, cu sănătatea distrusă, scria intens la un roman (Dragostea ultimului magnat), în vreme ce se temea ca nu cumva pentru noua generație să nu rămână doar un autor de povestiri de ziar, uitate fiind Blândețea nopții și Marele Gatsby. Zelda îi mai supraviețuiește numai opt ani și are parte de un sfârșit îngrozitor.

O carte-viață, cu un crescendo de detalii care te fac să te atașezi de „magnificele păsări cântătoare” care ard împreună și la distanță, unite de credința că viața e tragică. O carte amplă, care reînsuflețește și umanizează două statui, două ființe puternic mitologizate, restabilind adevăruri.

În final, pentru degustare, o mică mostră dintr-o scrisoare a Zeldei din 1931: „E așa de trist când îți văd hainele prăfuindu-se pe umerașe. D.O., dacă o să te întorci, o să fac iasomia să înflorească și toți copacii să se umple de flori și o să mâncăm norișori la desert, o să ne scăldăm în spuma ploii – și o să te las să te joci cu pistolul meu, o să poți câștiga toate partidele de golf, eu o să-ți fac un costum nou dintr-o tufă de hortensie albastră și pantofi din coji de nuci pecan și o să-ți cos o curea din frunze ca hărțile lumii, iar tu o să poți fi întotdeauna cel care e perfect.” 

 Dragă Scott, Scumpă Zelda, Scrisorile de dragoste dintre F. Scott Fitzgerald și Zelda Fitzgerald, Polirom, 2022, traducere de Radu Pavel Gheo

Prezențe, absențe. Enorm este să...

Am fost mereu norocoasă. Poate c-am și muncit pentru asta, nu-s sigură, nu cred, dar simt că am primit mereu mai mult decât m-am așteptat și decât am meritat. Sunt mereu uluită de cei care se așteaptă să primească mai mult și mai mult. Care vor să fie și acolo, și dincolo, peste tot dacă se poate - ei merită, lor le trebuie tot, au antenele permanent întinse, vor și aia, și ailaltă, celălalt de ce a primit?... Bătălia, de fapt, e să fii aici, la tine, înăuntru, ca să poți să mergi cumva înainte. Nu în afară (și astfel târât mereu înapoi sau, în cel mai bun caz, ținut pe loc). Vorbesc despre scris. Bătălia e să poți să rămâi cât mai mult așa cum ai început: să rămâi pur și simplu un om care scrie. Care scrie așa cum trăiește. Singur cu golul ăsta de aer în care se întâmplă magia. Fără așteptări, fără exces de afară, fără brațele pline de invitații și laude... Nu e ușor să refuzi, de fapt descopăr an de an că e tare greu. E sâcâială. Și e calea cea mai sigură spre dușmănie.

E o seară liniștită și mă trezesc scriind asta, la o cană de ceai, în lipsa cuiva căruia să-i vorbesc. Mă gândesc de mult la asta. Așa trăiesc. Așa este: uluirea în fața lăcomiei, trufiei, bătălia pentru izolarea-cea-bună (nor-ma-li-ta-tea) și cuibăritul în singurul loc cuvenit, unde se poate face ceva: tu cu tine, aici.

Am primit enorm și anul ăsta - enorm e gestul cuiva de care afli întâmplător, urmărind cu bucurie un interviu și văzând acolo rostit numele tău; enorm e timpul care ți se dă, sau pe care ți-l sapi, renunțând la una, la alta, la salarii, la joburi (bine) plătite și cu asigurare inclusă, la ieșiri cu prieteni, timp cu care poți face orice; enormă e ziua banală care începe și în care încă vezi cu ochii ăștia ai tăi - când citești, când te plimbi, când te uiți pe fereastră... Enorm e că umbli pe stradă, că există seri încețoșate și faruri și în toate așteaptă o poveste și-i viață. Mi-e foarte dor să scriu - nu a fost un an cu adevărat bun pentru asta, deși am scris mult, ca unic mod de salvare și de păstrat cutiuța întreagă -, să scriu cu adevărat, cum n-am mai scris de vreo trei ani, uitând cu totul de mine, fiind cu totul acolo, în unica realitate care este povestea. Și nu să scriu în primul rând, dar să trăiesc, să mă aud. Nu mi-e dor să fiu și colo, și dincolo, să mă risipesc în prezențe. Nu cred în autenticitatea celor care-și doresc foarte multe răsfățuri - fiindcă le merită! - și care se vaită constant. Nu despre asta poate fi vorba. Merităm tot ce ne e dat, suferința included (și câte lucruri bune nu ni se trag din suferințele noastre!).

Q.

Mă apropii de sfârșitul de an meșterind obsesiv tot la cartea asta a mea care poate crește la nesfârșit - și a tot crescut, e cam ca dovleacul magic de care-mi povestea mama când eram mică, un dovleac din care poți tăia cât vrei, că el crește la loc; doar că eu n-am prea tăiat, am adăugat și-am tot adăugat, am construit și-am reconstruit, fiindcă pe cât mi-e de bine când scriu, pe-atât mi-e de greu când trebuie să ies în lume cu poveștile mele. Au fost ani complicați și-am publicat destul de mult, în pandemie și-n tot ce-a mai fost, în condiții nu tocmai ușoare, însă mereu cu senzația că trăiesc într-o permanentă amânare; anul ăsta am decis că o să stau deoparte, așa că iată cum cresc la dovleacul meu lunguieț, în taină și nu prea, în acel soi de singurătate zemoasă și plină de viață care e scrisul, un castel doar al tău, populat cu de toate. E cea mai frumoasă perioadă posibilă: când cartea există și e numai a ta. Deocamdată.