12 martie 2009

Basm

Era seara brotakului demn de urmat peste văi şi dealuri şapte.



Dispariţia subită a brotakului neglijat!



Şi apariţia la fel de neaşteptată a armatei de brotaci!

10 martie 2009

Scrisoare inchisa intr-o ramura de liliac

Dragul meu Mihăiţă,

Acum, că s-a mai aşezat un pic mîlul supărării, am găsit chiar motive de bucurie în epistola care ştim amîndoi cîtă mîhnire ne-a pricinuitără, deşi nu era dînsa scrisă deloc cu răutate, şi nici chiar amară în intenţii, ci doar în nefericitul rezultat.
Dar să-ţi spun care fu pricina deodată dezvăluită a bucuriei mele. Dincolo de toate cele vorbe bune şi frumoase, Momoţelul tău se cam necăjise, la apariţia primului volum (multă vreme au trecut), atunci cînd gazetele astfel grăiau: "jurnalista... a publicat cartea...". Ambiţiuni ale unei femei care ştie că gazetăria e doar o meserie de avarie, un hamac nu prea confortabil, însă singurul posibil... Fiindcă există jurnalistul-binoclu, jurnalistul-sabie, jurnalistul-semn-de-întrebare, jurnalistul-sclav, jurnalistul-imaginat, jurnalistul-ştie-tot, jurnalistul-habar-n-are şi tot aşa; există mai multe specii de jurnalist decît de peşti de apă dulce, dar ce-are ramura de liliac cu toate acestea? Nimicuţa! Căci poveştile nu ies din mintea, nici din sufletul vreunuia dintre ei, ci dintr-un altfel de cotlon, după cum mult mai bine ca mine dumneata vei fi ştiind.
Şi nu-i numai asta. Cum va fi sunînd "fizicianul X a scris un roman", "medicul Y a mai publicat un volum de versuri", "cărămidarul Z a construit o minunată ficţiune", "modista W a zămislit un basm"? Sigur, dragul meu, că n-are nici în clin nici în mînecă datelată una cu alta, indiferent de ambîţ şi de forma hamacului...
Şi astfel reviu la ziua de azi şi la motivele de bucurie.
Bunăoară, odată aşezat mîlul supărării de care nu voi să mai amintesc iarăşi, s-a ridicat şi acum pluteşte la suprafaţă cu oarece graţie fericită grăirea că "...s-a ivit din spuma presei, dar nu păstrează nimic jurnalistic în scrisul ei. Este scriitoare-scriitoare, şi anume...".
Şi nu mă voiu mai necăji aşa iute, fac promisiune, căci scăpără soarele dintre nori şi degrabă vor înflori ramurile de liliac, şi nici pe dumneata te va mai supăra aşa tare - trag nădejde - piciorul, alunga-le-ar ielele primăverii de beteşuguri blestemate!

Te îmbrăţişez cu drag,
Veronica

P.S.: Adorabil îţi şade cu mustăcioară! Sufleţel te imploră să nu o dai jos niciodată.

9 martie 2009

Luni

Lalele galbene, frezii albe, o bilă de cauciuc găsită pe stradă, ochelari cu ramă verde, capitolul unsprezece, pagina 213, trei sute optzeci de mii de semne, felicitare pentru sora mea, bucurii de la străini descoperite întîmplător, un citat, o descriere, supărări de la apropiaţi, batistă, brotac de jad, potcoavă de argint, tarte cu fructe, antologie, greşeli, alte greşeli, cactus răsturnat, cactus salvat, cactus vecin accidentat, Pupidulce cu urechile pe spate, Pupidulce galeş.

6 martie 2009

Ca o laba de urs

Uneori, ca să te aperi, trebuie să îţi faci un rău imens. Sînt reptile care îşi abandonează coada între degetele jucăuşe ale atacatorului; urşi care-şi rod şi îşi lasă în cursa cu colţi de fier una dintre cele patru labe; tot astfel, oameni care îşi părăsesc sufletele zdrenţuite în capcane atroce. Şi fug aşa, nişte coji ambulante, nişte haine de carne subţire cu căptuşeli sîngerînde. Sufletul abandonat, desigur, nu va folosi nimănui la nimic. Va putrezi ca o labă de urs, cu ghearele zadarnic încleştate-ntr-o pajişte.

5 martie 2009

Ciinosenie

La colţul străzii, campanie: "Realitatea te priveşte". Pe colile mari de hîrtie de pe panouri, oamenii nu mai prididesc să îşi scrie problemele. Cea mai mare dintre ele, cîinii!
Aşezat în fund, mare, blînd, cu aerul unei statui înţelepte, Pasternak îi priveşte inocent, măturînd uneori trotuarul cu coada, cerşind o mîngîiere care nu vine. Puţin mai încolo, în iarba din faţa policlinicii, Căţeloiul cu Pulover Albastru - acum împrimăvărat, în pielea goală - se scaldă într-un soare zgîrcit. Boudrăguţ, născut vara trecută, acum mare căţelandru, aleargă cu urechile pleoştite după maică-sa, Lupişoara atît de curtată...
Şi mîinile bătrînilor scriu, gurile turuie. Şi nimeni nu face nici o sesizare privind cîinoşenia infinită a oamenilor.