Interviu în revista Familia

„Simt mai mult ca oricând nevoia să sting totul și să mă ascund în cotlonul care e pur și simplu viața mea”

Un amplu interviu realizat de Dan-Liviu Boeriu, în revista Familia, nr. 1 / 2024.

„Toți copiii librăresei” - la Olimpiadă

Un fragment din „Toți copiii librăresei” (Polirom, 2020), a fost sâmbătă subiect la Olimpiada Națională de Limba și literatura română, etapa județeană, la clasa a IX-a. Subiectele au fost aceleași în toată țara.

Alăturarea cu o carte care se număra printre marile mele favorite când eram de o vârstă ceva mai mică decât cei care au primit acum aceste subiecte, „La Medeleni”, de Ionel Teodoreanu, mă emoționează. A fost probabil prima carte pentru adulți de care m-am legat cu adevărat, fermecată, într-o vacanță de vară, cândva în clasele V-VIII (la trecerea din clasa a V-a în a VI-a, din câte îmi amintesc; am povestit cărțile la revenirea la școală, în prima oră de Română).

Mulțumesc tututor celor care mi-au semnalat astăzi subiectele și au scris despre asta. 

Detalii, subiecte și rezolvări, în comunicatul edupedu.ro, aici.

Violetele, Gloria și vântul

Am adus violete în casă, să le simtă și mama mirosul. Sunt ale noastre. Sunt peste tot, în grădina noastră micuță, nu doar la intrare, dar până în spate, au răsărit în toate crăpăturile terasei, prin stratul de beton turnat de tata cândva lângă smochin și sub vie, sunt lângă fiecare dală acoperită de mușchi, la colțul magaziei, lângă mormanul cu vegetale strânse peste vara trecută și-n toamnă.

Violete - singurul nume posibil. Parfum de violete. Parfum violet.

La dus, efectul Gloria pe stratul de nori compact de sub avion, curcubeul circular dublu, însoțindu-ne mai mult de douăzeci de minute. Culmea e că l-am căutat, l-am bănuit, m-am aplecat cât am putut lângă hubloul avionului mic cu elice, știind unde e soarele, unde ar cădea umbra, unde ar putea fi Gloria - și era, uluitor, era chiar acolo, sub noi. Senzația că doar eu, din tot ATR-ul plin pe jumătate, îl văd.

Vântul îmi fură peste noapte trandafirii de pe mormântul tatei. A doua zi mă duc iarăși, îi adun, îi strâng din nou în buchet, îi culc, deja ofiliți, cu borcanul alături. N-a furat nimeni nimic. Vântul le schimbă pe toate.

La întors, răsărit de lună plină. Prima lună văzută din avion și o senzație de-un bizar absolut, de frumusețe nemeritată și... nepământeană - chiar nepământeană: la șapte mii de metri deasupra pământului, cu șapte kilometri mai aproape de lună. Uneori, părem să urcăm deasupra ei. Când avionul cotește, ca să intre în oraș, luna își împletește traiectoria cu aripa lată a Boeingului; ba sus, ba jos, aripa taie coada de cometă luminoasă a lunii. Ochii mei obosiți.

Timișoara, oraș rămas mereu străin pentru mine, cu fiecare drum mereu altfel, fără mai nimic din strălucirea dusă (străină mie și atunci) a copilăriei. Drumuri, drumuri și griji, o epuizare fără capăt, câtă bucurie, atâta jale; câtă forță adunată, atâta neputință; epuizarea tristeții; o cameră de hotel prost încălzită, întunericul care se lasă devreme, micul dejun când în fiecare dimineață, la fiecare asemenea drum, am doar bărbați împrejur. În hotelul cu nume de femeie, sunt de fiecare dată singura femeie.

Dar mă simt doar un om, sorbind ca orice om din cafea. 

Pe sub tapetul străin - zilele, spaimele

♦  Citeam excelenta retrospectivă a lui Bogdan-Alexandru Stănescu, despre traducerile apărute anul trecut, și am tresărit ca la o întâlnire cu un loc vechi, cunoscut. În sfârșit, o retrospectivă cu aparițiile notabile - cuvânt folosit chiar de el -, cu ceea ce rămâne din an, cu ceea ce merită reamintit, pus în vitrină. Chiar așa se făceau, mai cu ceva ani în urmă, aceste retrospective. Tresăreai dacă-ți zăreai cartea acolo, între cele câteva semnalate, era mare lucru. Nu erau înșiruirile anoste și interminabile cu tot ce-a apărut, ba chiar și cu un „mă tem să nu uit pe cineva” strecurat acolo - cu coronițe pe absolut fiecare căpșor.

♦  Ar fi frumos, de-am avea șapte vieți, să spunem „da” la toate proiectele care ni se propun. Dar timpul e-un sac tot mai gol și trebuie să alegi.

Una dintre plăcerile mele vinovate este să observ cine a tradus până la urmă o carte pe care eu n-am putut s-o primesc. Mă refer mai ales la cărțile excelente, în care aș fi vrut să trăiesc - de-aș fi avut acele șapte vieți. N-o să dau titluri, sunt chiar cărți excelente. Și văd: Ah, uite, M. l-a tradus pe Cutare!, Ooo, iată, P. l-a tradus pe X.! Și mă încearcă o stare ciudată, e și un strop de amărăciune, dar și bucurie. Am ratat multe, da. Dar cât n-am trăit acolo, am trăit aici.

♦  Trăiesc într-o carte frumoasă - încă n-a apărut originalul (la vară) - și e atât de plăcută suspendarea dintr-ale mele, sunt în acea fază de minunată desprindere de goana mea în roată; obosită deja, cu ochii praf, cu sâmbetele și duminicile pline și ele de rânduri, știu că povestea asta o să fie iubită. E povestea altuia, dar îmi ascund și eu sub tapetul ei zilele, lunile, spaimele, frigul.

Suntem contradictorii. Deci vii.

(Foto: VDN)

„Toți copiii librăresei” - Top 10+ Polirom

Toți copiii librăresei, în colecția Top10+, Editura Polirom.

De azi, probabil cea mai îndrăgită dintre cărțile mele își începe o nouă viață în librării. Mi se pare ireal să-mi văd povestea publicată în această colecție excelentă - sunt o mare fană a acestor cărți. Sunt recunoscătoare celor de la Editura Polirom și, desigur, cititorilor primei ediții - lor le datorez reeditarea în noul format.

Cartea e scrisă în an de doliu - m-am mutat cu totul în cartea asta atunci când scriam; publicată în an de pandemie - chiar cu o lună înainte să înceapă dezastrul -, fără lansări prin țară sau online; a avut peste douăzeci de recenzii; patru nominalizări și două premii, într-un an în care unele dintre premiile naționale pentru cărți nu s-au mai acordat.

Premiul Observator Lyceum, acordat de revista „Observator cultural”, ediția 2021

Premiul pentru Proză, acordat de Filiala Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România, ediția 2021

„Nu vreau să-mi amintesc decât frumusețea” - interviu în revista Matca

La sfârșitul anului trecut, mi s-a întâmplat să mi se ceară două interviuri aproape deodată. Și să lucrez la ambele cam în același timp. Și să fiu la fel de încântată - și intimidată - de cei doi interlocutori: de mult nu mi se mai întâmplase să am parte de discuții atât de interesante și provocatoare - discuții adevărate, cu întrebări venind dinăuntru.

Cel dintâi apare astăzi în „Matca” și este realizat de Cristina Ștefan, pentru care îmi mărturisesc aici admirația. Cristina știe să facă atâtea - jurnalism cultural, redactare de carte, ba mai scrie și propriile povești - și le face atât de bine pe toate.

Nu voi extrage aici nici un citat, dar m-aș bucura să citiți, diseară la ceai sau dimineața la cafea.

Interviul este disponibil pe site și urmează să apară și în revista tipărită, în tandem cu un interviu luat scriitorului Burhan Sӧnmez.

„Cartea de proză a anului” - Quilt

Platforma literară „O mie de semne” a ales zilele trecute Cărțile anului 2023 - acordând două distincții, pentru Proză și Poezie.

- Cartea de poezie a anului - Kaddish, de Radu Vancu.

- Cartea de proză a anului - Quilt, de Veronica D. Niculescu.

Motivația pentru poezie poate fi citită aici, iar pentru proză, aici.