31 iulie 2013

La revedere, Sibiu!


"Sau există o sosire care nu este sosire la, o plecare care nu este plecare către, o umbră care nu este umbră a scopului, sau nu? Fiindcă ce este această umbră a plecării în care noi sosim, această umbră a sosirii în care noi plecăm, această umbră a sosirii şi plecării în care noi aşteptăm, dacă nu umbra scopului, a scopului care se veştejeşte îmbobocind, care îmboboceşte veştejindu-se, a cărui înflorire este veştejire îmbobocindă? Vorbesc bine, nu-i aşa, pentru un om aflat în situaţia mea?" (Watt, Beckett)

Am crezut că o să se bată cuvintele la gura mea în ziua plecării, dar sînt mută. Cînd te desparţi de un iubit, şi îl priveşti pe fereastră plecînd spre gară, îndepărtându-se, şi ştii că îl vezi pentru ultima oară, şi cauţi să îi reţii mersul, şi forma aplecată a umerilor, e altfel. Cînd te desparţi de un oraş, pe care l-ai iubit şi l-ai detestat ca pe-un om, nu i te poţi tăvăli la picioare, nu îi poţi săruta mîinile, nu îl poţi implora sperînd să te ierte pentru orice-ai fi greşit, să te mai accepte, să mai fiţi o vreme împreună. A fost un la revedere care a durat un an, după doisprezece de locuit aici, iar acum, între zeci de pachete şi saci, umilitor de multe lucruri dintr-o casă pe care o simţeam mereu goală, aşteptînd o maşină, sînt obosită şi mută. Mă tot gîndesc la căruţa care a venit, prin anii '70, să ne ia şi să ne ducă dintr-un bloc în altul. La plînsul fetiţei de zece ani care simţea că totul se prăbuşeşte, de pe o stradă pe alta. A fost coşmarul meu recurent, drumul ăsta, plecarea. Îmi pare rău.

29 iulie 2013

Minute

Pools of sorrow, waves of joy.
Am fost la Lidl, să mai văd munţii. Am văzut blocuri pe pajiştea noastră.
Iar la întoarcere, la locul de joacă dintre gunoaie, un copil care împinge leagănul cât poate de tare, apoi se apleacă, îşi umple pumnul de pietricele şi le aruncă în aer. Ele se risipesc orbitoare printre lanţurile balansoarului, înspre mine, descriind raze de copilărie pierdută, împroşcând neputinţă.
Pe sub nucul deja jumulit, o femeie cu gura strâmbă de plâns.
În fiecare cutie mai strecor cîte ceva prin colţurile libere: o piatră verde de la Ocna, o piatră albă de pe alee, o pisică de sticlă, o minge colorată plină cu mărgele, o baghetă de Harry Potter. Şi alteori las locul gol. Ştiu că, atunci când voi deschide cutia, mai ales acolo va fi.

24 iulie 2013

Comori din anticariate

Orologiul

Chinezii văd ora în ochii pisicilor.
Într-o zi un misionar, plimbîndu-se printr-o mahala din Nanking, băgă de seamă că-şi uitase ceasornicul, şi întrebă cît era ceasul pe-un băieţaş.
Ştrengarul cerescului Imperiu stătu mai întîi la îndoială; pe urmă răzgîndindu-se, răspunse: "Mă duc să vă spun". Puţin după aceea, se ivi din nou, în braţe cu un cogeamite motan, privindu-l, cum se zice, în albul ochilor, spuse fără şovăire: "Nu e încă amiază de-a binelea!" Ceea ce era adevărat.
Cît despre mine, dacă mă plec spre frumoasa felină, aşa de potrivit numită, care în acelaşi timp e cinstea sexului său, mîndria inimii şi parfumul spiritului meu, fie că e noapte, fie că e ziuă, în plină lumină ori în searbăda umbră, în adîncul ochilor săi adorabili văd întotdeauna desluşit ora, întotdeauna aceeaşi, o oră vastă, solemnă, mare ca spaţiul, fără împărţiri în minute şi secunde - o oră neclintită, care nu e însemnată pe orologii, şi în acelaşi timp domoală ca un suspin, repede ca o aruncătură de ochi.
Şi dacă un nepoftit ar veni să mă tulbure cînd privirea mi se odihneşte pe acest delicios cadran, dacă vreun Geniu necinstit şi neîngăduitor, un Demon al contratimpului, ar veni să-mi spună: "Ce priveşti acolo cu atîta grijă? Ce cauţi în ochii acestei fiinţe? Vezi cumva ora, muritor risipitor şi leneş?", i-aş răspunde fără şovăire: "Da, văd ora; e Veşnicia!"
Nu este aşa, doamnă, că e un madrigal pe drept cuvînt meritoriu, şi emfatic ca şi dumneavoastră? Într-adevăr, mi-a făcut atîta plăcere să brodez această pretenţioasă galanterie, aşa că n-am să vă cer nimic în schimb.

Charles Baudelaire - Mici poeme în proză
(Editura Univers, 1971, traducere de G. Georgescu)


Anticariatul de lîngă sala Dalles, raftul favorit, 10 lei comoara. Aş mai transcrie Cîinele şi flaconul, Văduvele, Jucăria săracului, Singurătatea, Ochii săracilor, Îmbătaţi-vă, Supa şi norii, Anywhere out of the world, Cîinii cei buni...

*

"Unde se duc cîinii, spuneţi, oameni puţin băgători de seamă? Se duc la treburile lor.
Întîlniri de afaceri, întîlniri de amor. Prin ceaţă, prin zăpadă, prin noroi, pe zăduful muşcător, cînd toarnă cu găleata, se duc, vin, aleargă, trec pe sub trăsuri, aţîţaţi de pureci, de pasiune, de nevoie sau de datorie. Ca şi noi, s-au sculat dis-de-dimineaţă, şi-şi caută hrana sau aleargă după plăceri.
... Şi sînt foarte exacţi, fără carnete, fără însemnări şi fără portofele." (Cîinii cei buni)

*

Trebuie să fii mereu beat. Aici e totul: e singura problemă. Ca să nu simţiţi cumplita povară a Timpului care vă zdrobeşte umerii şi vă încovoaie la pămînt, trebuie să vă îmbătaţi necontenit.
Dar cu ce? Cu vin, cu poezie ori cu virtute, după cum vă e felul. Dar îmbătaţi-vă.
Şi dacă uneori vă veţi trezi pe treptele unui palat, în iarba verde a unui şanţ, în singurătatea posacă a odăii voastre, odată beţia potolită sau dispărută, întrebaţi vîntul, valul, steaua, pasărea, orologiul, tot ce aleargă, tot ce geme, tot ce se rostogoleşte, tot ce cîntă, tot ce vorbeşte, întrebaţi ce oră e; şi vîntul, valul, steaua, pasărea, orologiul vă vor răspunde: "E ora beţiei! Spre a nu fi robii martirizaţi ai Timpului, îmbătaţi-vă necontenit! Cu vin, cu poezie ori cu virtute, după cum vă e felul." (Îmbătaţi-vă)

19 iulie 2013

Minute

Într-o cameră albă, trei ferestre dînd spre ziduri albe - dincolo de ele, ţipetele rîndunicilor; dincoace, carne de var.
Fetiţa de la Romană, cîntînd la vioară, cu banii fîlfîind nebuneşte în cutie. Şchioapa de după colţ nu adună într-o zi cît adună ea dintr-o tăietură de arcuş.
Şobolănelul de la Romană, derutat, privind dintre crengi, refuzînd să se ascundă mai bine. Sătul deodată de fugă.
Caii dintre dealuri, dimineaţa devreme pe lîngă linia ferată, în ceaţă, cîte unul, cîte unul, niciodată doi. Viţeluşii, o grădiniţă vioaie cu copite, pe urma mamelor solide, dulapuri castanii mobilînd un deal ca un sîn.
Oboseala uriaşă. Şi patru ochi se uită la tine, şi ştii că ar trebui să comanzi, şi spui abia descleştînd vorbele "o porţie de spigatte", şi simţi că nu-i bine, dar altfel nu poţi.

12 iulie 2013

Lacul Rândunica


Era o astfel de zi.

(Foto: VDN, Ocna Sibiului)

"...şi era de parcă vocea unei viori înecase deodată zumzetul..."

Proprietarul magazinului nu era acolo: plecase la dentist, iar locul său era ţinut de o doamnă cam întâmplătoare care citea o traducere rusească a Tunelului lui Kellerman, într-o poziţie total inconfortabilă, într-un colţ. Fiodor Konstantinovici s-a apropiat de masa unde erau expuse periodicele emigraţiei. A despăturit suplimentul literar al ziarului rus din Paris, Ştiri, şi cu o fior de entuziasm subit a văzut că rubrica lui Christopher Mortus era dedicată Comunicării. „Dacă o face praf?" a apucat Fiodor să gândească, cu o speranţă nebună, deja auzind în urechi, totuşi, nu melodia denigrării, ci duduitul amplu al elogiilor asurzitoare. A început să citească cu lăcomie.
„Nu îmi mai amintesc cine a spus – poate Rozanov a spus-o pe undeva”, începea Mortus hoţeşte; şi, dând mai întâi acest citat fals iar apoi un gând exprimat de cineva într-o cafenea din Paris după lectura cuiva, începea să strângă aceste cercuri artificiale în jurul Comunicării lui Konceiev; dar chiar şi aşa, nici până la sfârşit nu atingea deloc centrul, ci abia de făcea ici şi colo câte un gest fascinant înspre acesta dinspre circumferinţă – şi iarăşi se rotea. Rezultatul era ceva de genul acelor spirale negre din cercuri de carton care se rotesc neîncetat în vitrinele gelateriilor din Berlin, într-un efort dement de-a se transforma în centrul unei ţinte.
Era o „critică dură” veninoasă şi plină de dispreţ, fără nici măcar o remarcă justă, fără nici măcar un exemplu – şi nu atât cuvintele criticului, cât întreaga lui manieră făceau o jalnică şi dubioasă fantomă dintr-o carte pe care Mortus nu avea cum să n-o fi citit cu încântare şi din care evita să citeze ca să nu îşi facă singur rău prin neconcordanţa dintre ceea ce scria el şi lucrurile despre care scria; întreaga recenzie părea să fie o şedinţă de spiritism pentru convocarea unui spirit care se anunţă din avans a fi, dacă nu o înşelătorie, măcar o înşelare a simţurilor. „Aceste poeme”, încheia Mortus, „produc în cititor o repulsie nedefinită, dar insurmontabilă. Oamenii binevoitori cu talentul lui Konceiev le vor considera probabil încântătoare. Nu vom fi în dezacord – probabil aşa şi este. Dar în vremurile noastre dificile, cu noile lor responsabilităţi, când însuşi aerul este îmbibat cu o subtilă angoisse morală (conştiinţa căreia este semnul infailibil al «autenticităţii» unui poet contemporan), micile poeme abstracte melodioase despre viziuni visătoare sunt incapabile să mai seducă pe cineva. Şi, într-adevăr, cu un soi de uşurare plină de bucurie poţi trece de la ele la orice fel de «document uman», la ceea ce poţi citi «printre cuvinte» la anumiţi scriitori sovietici (chiar şi lipsiţi de talent), la o confesiune nepricepută şi plină de tristeţe, la o scrisoare particulară dictată de emoţie şi disperare.”
La început, Fiodor Konstantinovici a simţit o plăcere acută, aproape fizică, la citirea articolului, dar aceasta s-a risipit imediat şi a fost înlocuită de o senzaţie ciudată, de parcă ar fi fost părtaş la o chestiune perfidă, infamă. Şi-a amintit zâmbetul lui Konceiev de acum o clipă – chiar la gândul acestor rânduri, desigur – şi şi-a dat seama că un zâmbet similar i se putea aplica şi lui, Godunov-Cerdînţev, a cărui invidie făcuse echipă cu criticul. Atunci şi-a amintit că însuşi Konceiev, nu o dată, în recenziile lui – din înălţimile lui şi, de fapt, la fel de lipsit de scrupule – îl înţepase pe Mortus (care era, apropo, în viaţa reală, o femeie de vârstă mijlocie, mamă, care în tinereţea ei publicase nişte poezii excelente în revista Apollo din St. Petersburg, iar acum trăia modest la doi paşi de mormântul lui Marie Başkirţev, suferind de o boală de ochi incurabilă, care conferea fiecărui rând scris de Mortus un fel de valoare tragică). Iar când Fiodor a înţeles ostilitatea infinit de flatantă a acestui articol, s-a simţit dezamăgit că nimeni nu scria despre el în felul acesta.
S-a mai uitat şi printr-un mic săptămânal ilustrat publicat de emigranţii ruşi din Varşovia şi a găsit o cronică pe acelaşi subiect, dar croită într-un stil complet diferit. Era o critique-buffe. Valentin Liniov, localnic, care de la număr la număr obişnuia să îşi reverse impresiile diforme, nesăbuite şi deloc literar gramaticale, era faimos nu numai fiindcă nu era capabil să priceapă cartea pe care o recenza, dar şi fiindcă, din câte se părea, nu o citea până la capăt. Folosind cu voioşie autorul ca pe o trambulină, purtat de propria lui parafrază, extrăgând fraze izolate în sprijinul concluziilor sale incorecte, interpretând greşit paginile iniţiale şi în consecinţă urmărind frenetic o pistă falsă, îşi croia calea către penultimul capitol în binecuvântata stare a unui pasager care încă nu ştie (iar în acest caz nu află niciodată) că s-a urcat într-un tren greşit. Invariabil, se întâmpla ca, după ce frunzărea orbeşte un roman lung sau o proză scurtă (lungimea nu juca nici un rol aici), să îi furnizeze cărţii propriul lui sfârşit – de obicei exact opus intenţiei autorului. Cu alte cuvinte, să zicem, dacă Gogol ar fi fost contemporan, iar Liniov ar fi scris despre el, Liniov ar fi rămas ferm în convingerea sa nevinovată că Hlestakov chiar era revizor. Când însă, ca acum, scria despre poezie, folosea fără măiestrie mecanismul aşa-ziselor „punţi între citate”. Felul în care discuta despre cartea lui Konceiev se reducea la răspunsurile pe care le dădea în numele autorului la un fel de chestionar din oracole (Floarea ta preferată? Personajul preferat? Ce virtute apreciezi cel mai mult?): „Poetului”, scria Liniov despre Konceiev, „îi plac [aici urma un şir de citate, forţat distorsionate prin combinarea lor şi prin cerinţele cazului acuzativ]. El se teme [alte cioturi însângerate din versuri]. El găseşte alinare în [même jeu]; dar pe de altă parte [trei sferturi de vers transformat prin intermediul citatelor într-o declaraţie plată]; uneori i se pare că” – iar aici Liniov extrăgea fără să vrea ceva mai mult sau mai puţin întreg:

Zile ale viţei ce se coace! Pe bulevarde, statuile albăstrii.
Ceruri nepătate sprijinite pe umerii de nea ai ţării natale.

– şi era de parcă vocea unei viori înecase deodată zumzetul unui...


Darul, Vladimir Nabokov

9 iulie 2013

Lecţia de tăcere, la ora de matematică

Toată zarva ultimelor zile mi-a adus în minte - ca multor altora, desigur - întâmplări din timpul şcolii. Voi povesti aici despre Monica, eleva care tace.

Se întâmpla în anii ’80, la şcoala de pe Strada Exerciţiu din Piteşti. Era ziua tezei la matematică. Profesorul de matematică era şi dirigintele nostru, domnul Trandafirescu. Când toţi ne aplecam pe problemele atent selecţionate din caietele subţirele, un loc din clasă rămânea liber. Lipsea Monica Dumitru.

Monica nu se număra printre premianţii clasei, dar clasa era cea mai bună din serie. Cum nimeni nu lipsea niciodată de la teză fără să se afle vreun motiv, o întâmplare cu totul ieşită din comun, priveam cu toţii pe furiş la locul gol şi ne întrebam ce s-o fi putut întâmpla. Nimeni nu ştia nimic.

Într-un târziu, când poate că uitasem de colega absentă şi ne grăbeam mai tare, cu obrajii încinşi, să abordăm şi ultima problemă, uşa clasei s-a deschis şi în prag a apărut Monica. Răvăşită dar calmă, reţinută. I s-a dat voie să intre şi să se aşeze. Timp să dea teza nu mai era.

Mai departe îmi amintesc foarte bine aşa: eu stau în rândul de la fereastră, am terminat exerciţiile; Monica stă în rândul din mijloc, cu o bancă mai în spate. Mă uit la ea. O văd cum stă foarte dreaptă, cu spatele lipit de tăblia scaunului, cu privirea înainte, cu palmele în poală. Profesorul o întreabă ce s-a întâmplat. Încet, ca să nu deranjeze elevii. Ea nu răspunde. Se uită înainte, se uită în jos şi zice într-un târziu doar atât: „Nu... Nu m-aţi crede.” Din nou e întrebată, din nou refuză să spună. Profesorul insistă, cu blândeţe: a rămas încuiată în casă? S-a blocat în lift? A pierdut cheia? Încearcă să destindă situaţia, nu o ceartă deloc, o asigură că poate să dea mâine teza, numai să spună ce s-a întâmplat. O răsfaţă, face glume cuminţi, îi spune „Monel...”, doar-doar fata va mărturisi ce i s-a întâmplat. Monica se tot uită în faţă, trec secunde lungi, pare să ia o hotărâre, iar atunci când buzele ei se mişcă ne aşteptăm ca ea să spună, în sfârşit, ce s-a întâmplat. Suntem deja toţi cu ochii pe ea. Se simte în toată clasa că s-a întâmplat ceva. Ne imaginăm ceva fantastic. Dar ea repetă acelaşi lucru: „Nu pot. Ştiu că nu m-aţi crede”. Şi astfel până la finalul orei. Profesorul încheie: Monica va da teza mâine. Până atunci, dacă va dori să îl caute ca să îi spună ce s-a întâmplat, poate să o facă oricând. Dar fata, la fel, privind în gol nu spune decât: „Nu, nu are nici un rost. Ştiu că nimeni nu m-ar crede.”

Teza s-a terminat, a urmat pauza, pauzele şterg multe la vârsta aceea, timpul vâjâie ameţitor la vârsta aceea, o fi urmat chimia, biologia, o fi urmat engleza, nu mai ştiu. Ştiu că mi-a rămas în minte Monica Dumitru, „Monel”, pentru tăcerea ei de argint care nu era sfidare, care nu era obrăznicie, care era un fel de seif în care, indiferent ce-ar fi ascuns ea, ceva fantastic sau ceva banal, era doar al ei, nu al nostru. Ea cunoştea valoarea acelei tăceri, a acelei taine. Tăcerea asta mi-o amintesc azi – era semn de putere şi de modestie la un loc, era semn de simplitate şi cuminţenie, era refuzul de a spune o realitate care ar fi putut fi luată drept minciună. Adică, nu doar să nu minţi – dar nici măcar să nu spui ceva ce ar putea fi considerat minciună.

Nu am aflat ce i s-a întâmplat în acea zi Monicăi, eleva care tace şi nu vrea să se scuze, nu vrea să se pună la adăpost cu nici o scuză. Tăcerea ei mi se pare astăzi şi mai frumoasă, frumoasă precum tăcerea îndrăgostiţilor păcătoşi din Balada unei nopţi de iarnă a lui Radu Gyr, cei care ard pe dinăuntru când sunt înveşmântaţi în gheaţă, cei care „mai goi decât apele, tac”, „mai goi decât stelele, tac”, „mai goi decât nopţile, tac”, „mai goi ca veciile, tac”.


Publicat pe blogul adevărul.ro.

8 iulie 2013

Darul


În pregătire la Editura Polirom.

7 iulie 2013

Alergînd în Sub Arini

Văd, de la un pas la altul, şi destrămîndu-se în clipa imediat următoare, un giuvaier viu: un pui de pasăre căzut din cuib, acoperit de un mic roi de muşte verzi, strălucitoare. Speriate de mine, smaraldele îşi iau zborul. Puiul de-o zi rămîne despuiat pe potecă. O montură rece, golită încă o dată de viaţă.

E important să alergi singur. Să te desparţi de celălalt, de ceilalţi. Alerg de parcă la capăt, capătul inexistent, ar fi ceva, ceva ce voi descoperi atunci cînd mă voi aştepta mai puţin, şi nici atunci nu voi fi sigură că asta-i. O să fie ceva uşor, trecător, ca un salt peste un roi de muşte verzi în montura cărnii unui pui de o zi. Ceva zărit din fugă, o imagine, o senzaţie, ceva augumentat din plin apoi, acoperit de straturi mătăsoase de sens, fără ca vreun fir adăugat să fie minciună. Şi alerg încet: şi fiindcă nu vreau să ajung, şi fiindcă niciodată corpul prăpădit nu ţine pasul cu gîndul (la fel cum în literatură nu s-a pomenit vreodată ca realitatea să ajungă imaginaţia din urmă). Fericire. Nu vrei să ajungi la ea gîfîind.

Fiindcă mă oprisem deodată din alergarea în roată şi căutam să nu ameţesc, de aceea eram fericită alergînd pe poteci. Fără muzică. În trosnete şi icnete, pînă totul devine lin, curgător. Speriată ca nu cumva transpiraţia mea să nu pună toţi dulăii parcului şi-ai pădurii pe urmele mele. Dar dulăii Trinkbachului, vai, ei vin tot să pupe după genunchi.

Aşa o frică de cuvinte, o frică albă ca varul în lumina dimineţii.

4 iulie 2013

Premiera, premiere - teatru, repetitie

L-am auzit ieri pe Constantin Chiriac devoalînd la Radio România Cultural cele două premiere pe care le pregăteşte Teatrului Naţional "Radu Stanca" din Sibiu pentru noua stagiune - este vorba despre spectacole de Theodor Cristian Popescu şi de Gigi Căciuleanu.

Theodor Cristian Popescu a mai montat cu trupa din Sibiu spectacolele Auto-Da-Fe şi Opinia publică. Ambele mi-au plăcut enorm, iar despre primul dintre ele am scris în Suplimentul de cultură cu nespusă încîntare. Încîntarea de atunci nu s-a putut uita, astfel că am acceptat cu multă bucurie să traduc, astă-primăvară, piesa la care au început repetiţiile acum, Absolventul.

Astăzi am asistat la o repetiţie pe text - iar asta a reprezentat pentru mine o premieră extrem de interesantă. Mă fascinează de la o vreme etapele de transformare a unui text - din proză în scenariu, din scenariu în text rostit, text de carne şi oase - astfel că am petrecut vreo două ore ascultînd fermecată cum cuvintele scrise prind o altfel de viaţă, cum personajele se ridică din pagină. Am văzut pentru prima oară cum se repetă pe un text care abia ce se înalţă din foaie, cum se discută la kilometrul zero relaţiile dintre personaje, cum se imaginează ce se întîmplă dincolo de decor, în zona nevăzută a poveştii. Este o mină de aur asistarea la o repetiţie pe text, pentru orice om care scrie.

Aş spune mai multe şi despre actori, despre cum fiecare dintre ei mi s-a părut o alegere foarte inspirată - dar toate la vremea lor.

Hello, Mrs. Robinson!