Toată zarva ultimelor zile mi-a adus în minte - ca multor altora, desigur - întâmplări din timpul şcolii. Voi povesti aici despre Monica, eleva care tace.
Se întâmpla în anii ’80, la şcoala de pe Strada Exerciţiu din Piteşti. Era ziua tezei la matematică. Profesorul de matematică era şi dirigintele nostru, domnul Trandafirescu. Când toţi ne aplecam pe problemele atent selecţionate din caietele subţirele, un loc din clasă rămânea liber. Lipsea Monica Dumitru.
Monica nu se număra printre premianţii clasei, dar clasa era cea mai bună din serie. Cum nimeni nu lipsea niciodată de la teză fără să se afle vreun motiv, o întâmplare cu totul ieşită din comun, priveam cu toţii pe furiş la locul gol şi ne întrebam ce s-o fi putut întâmpla. Nimeni nu ştia nimic.
Într-un târziu, când poate că uitasem de colega absentă şi ne grăbeam mai tare, cu obrajii încinşi, să abordăm şi ultima problemă, uşa clasei s-a deschis şi în prag a apărut Monica. Răvăşită dar calmă, reţinută. I s-a dat voie să intre şi să se aşeze. Timp să dea teza nu mai era.
Mai departe îmi amintesc foarte bine aşa: eu stau în rândul de la fereastră, am terminat exerciţiile; Monica stă în rândul din mijloc, cu o bancă mai în spate. Mă uit la ea. O văd cum stă foarte dreaptă, cu spatele lipit de tăblia scaunului, cu privirea înainte, cu palmele în poală. Profesorul o întreabă ce s-a întâmplat. Încet, ca să nu deranjeze elevii. Ea nu răspunde. Se uită înainte, se uită în jos şi zice într-un târziu doar atât: „Nu... Nu m-aţi crede.” Din nou e întrebată, din nou refuză să spună. Profesorul insistă, cu blândeţe: a rămas încuiată în casă? S-a blocat în lift? A pierdut cheia? Încearcă să destindă situaţia, nu o ceartă deloc, o asigură că poate să dea mâine teza, numai să spună ce s-a întâmplat. O răsfaţă, face glume cuminţi, îi spune „Monel...”, doar-doar fata va mărturisi ce i s-a întâmplat. Monica se tot uită în faţă, trec secunde lungi, pare să ia o hotărâre, iar atunci când buzele ei se mişcă ne aşteptăm ca ea să spună, în sfârşit, ce s-a întâmplat. Suntem deja toţi cu ochii pe ea. Se simte în toată clasa că s-a întâmplat ceva. Ne imaginăm ceva fantastic. Dar ea repetă acelaşi lucru: „Nu pot. Ştiu că nu m-aţi crede”. Şi astfel până la finalul orei. Profesorul încheie: Monica va da teza mâine. Până atunci, dacă va dori să îl caute ca să îi spună ce s-a întâmplat, poate să o facă oricând. Dar fata, la fel, privind în gol nu spune decât: „Nu, nu are nici un rost. Ştiu că nimeni nu m-ar crede.”
Teza s-a terminat, a urmat pauza, pauzele şterg multe la vârsta aceea, timpul vâjâie ameţitor la vârsta aceea, o fi urmat chimia, biologia, o fi urmat engleza, nu mai ştiu. Ştiu că mi-a rămas în minte Monica Dumitru, „Monel”, pentru tăcerea ei de argint care nu era sfidare, care nu era obrăznicie, care era un fel de seif în care, indiferent ce-ar fi ascuns ea, ceva fantastic sau ceva banal, era doar al ei, nu al nostru. Ea cunoştea valoarea acelei tăceri, a acelei taine. Tăcerea asta mi-o amintesc azi – era semn de putere şi de modestie la un loc, era semn de simplitate şi cuminţenie, era refuzul de a spune o realitate care ar fi putut fi luată drept minciună. Adică, nu doar să nu minţi – dar nici măcar să nu spui ceva ce ar putea fi considerat minciună.
Nu am aflat ce i s-a întâmplat în acea zi Monicăi, eleva care tace şi nu vrea să se scuze, nu vrea să se pună la adăpost cu nici o scuză. Tăcerea ei mi se pare astăzi şi mai frumoasă, frumoasă precum tăcerea îndrăgostiţilor păcătoşi din Balada unei nopţi de iarnă a lui Radu Gyr, cei care ard pe dinăuntru când sunt înveşmântaţi în gheaţă, cei care „mai goi decât apele, tac”, „mai goi decât stelele, tac”, „mai goi decât nopţile, tac”, „mai goi ca veciile, tac”.
Publicat pe blogul adevărul.ro.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu