29 septembrie 2008

29 septembrie



Era o astfel de zi. Boabele de cacadîr erau fericite să-i hrănească pe căpcăuni, castanele se roteau la ochi, ţinute atent cu cîte două degete, ardeii kapia creşteau în grădini secrete, precum corniţele de drac, roşii, curbate, complet kăpiate... Copiii scoteau limba la oglinda care-i arăta prea mari şi rîdeau, rîdeau.

25 septembrie 2008

Trei evenimente - Tiuk!, Transilvania si un fel de aniversare

O postare atipică. Despre cîteva evenimente:

- A apărut Tiuk!, nr. 20, cu frunze de toamnă, deci pe placul Floribundei, care îl recomandă.
http://www.tiuk.reea.net/

- Vineri şi sîmbătă (26/27 septembrie), la Librăria Humanitas din Sibiu, de la ora 17, Colocviile Revistei Transilvania. Intrare liberă, atmosferă faină.
Mai jos, un interviu cu Radu Vancu, scriitorul care, alături de colegul său Dragoş Varga, organizează şi moderează colocviile.

- Floribunda cea verde şi-a dat seama că mîine împlineşte un an. Aceasta era cea dintîi fotografie a blogului, Îngerul înnămolit. Iar prima postare era despre Faust. Aniversez cîntînd dintr-o flaşnetă mică, mică.



***

„Ne place să adormim cu gândul că suntem cetăţeni
ai capitalei culturale europene...”

- Interviu cu Radu Vancu, redactor al revistei „Transilvania”, despre Colocviile Revistei „Transilvania”, 26-27 septembrie, Librăria „Humanitas”

de Veronica D. Niculescu


- Colocviile Revistei Transilvania ajung, în acest an, la a cincea ediţie. Cea de anul trecut a fost dedicată literaturii române contemporane, iar întrebarea-temă era „Avem o literatură. Cum procedăm?”. Cum procedăm anul acesta?

- Într-adevăr, colocviile „Transilvaniei” împlinesc anul acesta o jumătate de deceniu. Mai exact ar fi, de fapt, să spun că noua formulă a colocviilor „Transilvaniei” împlineşte o jumătate de deceniu, pentru că Mircea Tomuş, artizanul seriei moderne a „Transilvaniei”, a reuşit să organizeze în anii ’80, aproximativ pe întinderea unui deceniu, colocviile anuale de critică ale revistei. Veneau numele de prim raft ale criticii literare, cu comunicări serioase, academice, pregătite din vreme, se dicuta pe marginea lor şi apoi se publicau caietele ediţiei respective. Acelaşi Mircea Tomuş a avut, între 2000 şi 2002, când a funcţionat pentru a doua oară ca redactor-şef al revistei, intenţia reluării colocviilor „Transilvaniei”; succesorul domniei sale în funcţia de redactor-şef, Corvin Lupu, a susţinut ideea şi, din 2004, colocviile s-au reluat – e drept, în altă formulă, ceva mai lejeră, fără comunicări elaborate dinainte şi, mai ales, fără să rămână colocvii exclusiv de critică. Prima ediţie a fost dedicată poeziei, a doua prozei, a treia criticii, a patra stării generale a literaturii române, iar această a cincea ediţie – ca să ajung la chestiune – e dedicată unui subiect fierbinte, exploziv chiar: „Canonul literar şi dosarele Securităţii”. Bineînţeles, n-ar trebui să existe nici o legătură între cele două, dar vedem că, de facto, „revelaţiile” dosariadei fac din Eugen Barbu şi Adrian Păunescu băieţii buni, iar din Paleologu şi Doinaş băieţii răi. Care e măsura cu care se cade fie judecate lucrurile? Cam asta e întrebarea la care o să încercăm să răspundem.

- De-a lungul ultimelor ediţii, colocviile au avut invitaţi de seamă. I-am putut asculta pe Dan C. Mihăilescu, Daniel Cristea Enache, Ion Pop, Ion Mureşan sau, privind şi mai în urmă, pe Alex. Ştefănescu sau Gabriel Dimisianu, pe Emil Brumaru sau Ioan Groşan, ca să amintim numai câteva personalităţi venite din alte oraşe. Pe cine aţi invitat de această dată?


- Pentru discuţiile din 26 şi 27 septembrie, dată fiind natura lesne inflamabilă a temei, am încercat să creăm un echilibru, invitând atât oameni tranşanţi, care să nu se piardă în infinite tatonări şi tetrapiloctomii, de o inteligenţă repede mergătoare la ţintă, precum Alexandru Muşina, O. Nimigean, Ion Mureşan şi Andrei Bodiu, de exemplu, dar şi intelectuali ponderaţi, specialişti ai nuanţei, înclinaţi să gândească de cel puţin două ori lucrurile pentru a le spune bine, precum Mircea Martin, Valeriu Gherghel şi Ion Simuţ. (După cum se vede, prima serie e a poeţilor, cea de-a doua a criticilor. Nu cred că e tocmai o întâmplare.) De asemenea, am invitat tineri care au scris susţinut pe această temă, sau pe teme conexe, confirmaţi de premiile obţinute şi de catedrele universitare în care funcţionează, precum Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, Antonio Patraş, Doris Mironescu, Bogdan Creţu. Şi, ca să nu se încheie dezbaterile pe o notă prea acută, cum printre invitaţi sunt, cum s-a văzut, şi poeţi de prestigiu, colocviile se vor încheia sâmbătă cu o seară de poezie, susţinută la librăria „Humanitas”, unde, de altfel, vor avea loc toate discuţiile.

- Veţi modera şi în acest an discuţiile. La ce fel de public vă aşteptaţi şi ce fel de public vă doriţi?

- Mă aştept să vină, ca de obicei, micul cerc al intelighenţiei sibiene, universitare sau nu, colegii de la „Euphorion” şi câţiva studenţi de la Litere. N-are rost să ne amăgim, n-au participat niciodată mai mult de treizeci de oameni la colocviile noastre. Sunt convins că nu e vorba de faptul că temele ar fi prea specializate – nici când am organizat seri de poezie n-au participat mult mai mulţi oameni, abia dacă s-au strâns cincizeci de persoane. Acesta ne e publicul. Ne place să adormim cu gândul că suntem cetăţeni ai capitalei culturale europene, dar treji funcţionăm cu o lipsă de interes pentru cultură nedemnă de acest titlu. Nu mă consolează deloc remarca poetului Sebastian Reichmann, care, lansându-şi la „Humanitas”-ul din Sibiu cartea de revenire în literatura română într-o totală absenţă a publicului, glumea: „Am senzaţia că sunt la Paris, şi acolo la lansările de carte e pustiu!”. Cel mai mult mă dezamăgesc profesorii liceali de limba şi literatura română – se plâng mereu de precaritatea pregătirii elevilor şi de cvasi-absenţa evenimentelor culturale, dar n-au venit niciodată (absolut niciodată, nu e figură retorică) la vreun eveniment organizat de noi, deşi le-am dus invitaţii nominalizate. Vom fi, deci, tot cei care-am fost, şi cam atât. În ciuda faptului că tema e de un asemenea grad de interes. Tare bine ar fi ca prezenţa cititorilor să-mi infirme pesimismul.

- Călătoriţi destul de mult prin ţară, la evenimente similare din alte oraşe. Ce înseamnă Colocviile Revistei Transilvania în contextul literar actual? Şi ce anume îi face pe scriitori şi criticii importanţi să se suie în tren şi să călătorească uneori sute de kilometri pentru a veni la Sibiu?

- Deşi aproape fiecare revistă serioasă îşi are colocviile ei, e surprinzător cât de puţine dintre acestea chiar dau impresia de seriozitate. Sunt invitaţi de-a valma şi scriitori sau critici adevăraţi, vii, şi grafomani păşunişti care tind întotdeauna, conform cutarei legi a lui Murphy, să vorbească mai mult decât cei din prima categorie. Noi am încercat să nu practicăm aşa ceva la „Transilvania” şi cred că asta a făcut ca, alături de colocviile revistelor „Familia” de la Oradea şi „Tribuna” de la Cluj, cele ale „Transilvaniei” să se aşeze în mod firesc. Sigur, şi farmecul Sibiului are un rol mare, iar în ce-i priveşte pe invitaţii tineri, şi cultul prieteniei contează enorm. Sunt realităţi subiective care pot anula instantaneu realitatea obiectivă a sutelor de kilometri.

21 septembrie 2008

Poiana mea



Am ajuns în Dumbravă, la copacul cu ciupercă semilună şi poiana doar de mine ştiută. Brînduşe abia iţite, cu scufii ţuguiate. Una singură am rupt. Restul au tremurat la poză, laolaltă cu ciupercile şi pînzele de păianjen încărcate de stropi. Picura de peste tot, deşi nu ploua, şi era o blîndeţe în toate... Data viitoare brînduşele vor dansa în valuri, deschise, cu mustăcioare portocalii, se vor ruga să fie culese, aduse acasă.
M-am gândit iar la secretul cu care e impregnat ultimul cuvînt al fiecărei cărţi.
Cam atît, e duminică...





17 septembrie 2008

Mari si mici motive...

... de tristeţe. Aşa e septembrie. Îţi dă ceva, îţi ia ceva. Îţi rămîn animalele de pe stradă, mereu dornice să le vorbeşti. A trecut 13 septembrie, în Dumbravă nu m-am dus şi nu mă pot duce, plouă, e nămol pe acolo, la el. Probabil sînt deja şi brînduşe.
Nişte fragmente, de dor şi din vinovăţie.




Cufundat în tăcere, fără să ţină cont că la câţiva metri mai încolo stau eu, ţăcănind la tastatura computerului şi scărpinându-mă în creştet, pare să nu ducă lipsă de nimic. Imaginea lui conturată pe petecul de cer are ceva infinit de frumos, ceva de necuprins în cuvinte. Animalele au o demnitate şi o seninătate naturală, pe care nici cei mai educaţi şi mai cizelaţi dintre oameni nu o pot căpăta. Adeb stă la fereastră ca un monument la care, de la masa mea de lucru, mă închin.


Se spune că animalele trăiesc numai prezentul. Că un câine, de exemplu, dacă ar cădea într-o groapă adâncă din care nu va putea ieşi peste noapte, nu se va gândi la ce se va întâmpla mâine, nici la cu ce a greşit ieri de a ajuns în situaţia asta. Ci numai la clipa de faţă, la frigul, la foamea, la disconfortul pe care le simte. Pe fotoliul din colţul camerei doarme, ca o căciuliţă de blană, acest motan dolofan, Adeb. I-am pus CD-ul cu nocturnele lui Chopin şi în câteva minute a aţipit, ţinându-şi în braţe lăbuţele din spate, ca pe nişte jucării preţioase. Visează, ştiu asta pentru că din când în când tremură şi spune lucruri numai de el înţelese. Mă ridic de la masă şi îl mângâi pe frunte, acolo, de-a lungul dungilor maronii, de la baza alburie a urechilor până la rădăcina nasului şi înapoi, iar şi iar, încet. Se linişteşte, dar numai până apuc să mă aşez din nou. Apoi tremuratul şi sforăitul continuă, ca o melodie veche, răsărită din străfundurile pământului. Atâta trecut împletit în trupşorul ăsta mic, o simfonie de trecuturi. Citesc fascinată mai departe din cartea lui Konrad Lorenz şi mă îndrăgostesc de vrăbioiul care se îndrăgostise de autor. Atât de tare încât încerca să îl tragă în buzunarul de la haina sa, pentru a trăi acolo fericiţi, doar ei doi, până la adânci bătrâneţi. Cred că şi Adeb m-ar înghesui, dacă ar putea, în fotoliul şi în visele sale, iar asta îmi umple ochii de lacrimi şi sufletul de neîntemeiată mândrie.


Întinsă pe pat, secată de rău, ţineam în faţa ochilor poza lui Adeb, aceea făcută puţin prea de aproape – atât cât blana lui să fie uşor neclară. Aşa cum atunci îl ridicasem pe el spre cer, astfel încât fondul să fie de culoarea ochilor lui, aşa ţineam acum fotografia în sus, cu mâna dreaptă întinsă spre tavan, imaginându-mi greutatea plăcută a trupului său vioi. Şi jur că privind rombul maroniu de pe chipul motanului meu, simţeam răsuflarea lui pisicească invadându-mi nările, acoperind mirosul de medicamente şi urină din salon. Şi burtica lui caldă lipindu-se de a mea, luându-mi durerea, ca atunci când adormea în braţele mele, sforăind a linişte deplină. De nimic nu mi-a fost mai dor în zilele acelea de revenire la viaţă, ca de Adeb. M-am întors acasă într-o zi de iarnă, mângâind în tren, pe furiş, colţul hainei de blană, pe o zonă de sub buzunar, unde fineţea firelor îmi amintea de spinarea prietenului meu rotofei cu mutră îngrijorată.


M-a iertat noaptea, târziu, în apartamentul nostru cufundat în cerneală, punându-mi nasul rece pe obraz aşa cum ţi-ai aşeza palma pe umărul unui prieten cu care te-ai certat. Şi, mai apoi, trăgând colţul plapumei cu lăbuţa, ca să îşi facă loc lângă mine. Am plâns strângând în braţe boţul de carne care, deşi nu era trup din trupul meu, eram eu, de vreme ce toată durerea şi tristeţea lui se reflectau în mine înzecite, însutite.


Dacă îmi las uşor capul pe spate, ca şi cum aş fi o cucoană înţepată, burta lui Adeb se lipeşte de pieptul meu. Cu lăbuţele întinse mă atinge pe obraz, subraţul cald i se sprijină pe umărul meu. “Iepurii” mă împing în şoldul drept, sub cicatricea dureroasă, căutând să rotunjească culcuşul. Cu braţele mi-l ţin aproape, cu gândul la o sferă caldă, perfectă, la înălţimea căreia cu umilinţă îndrăznesc să visez. Feţele noastre se odihnesc egal pe aceeaşi husă de pernă, cu pitic zâmbăreţ. Îi simt respiraţia pisicească, umedă, caldă, cu miros de Whiskas şi lapte, sacadată, ca un ceas numărând clipe pe care nu le pot înţelege. Respirăm, expirăm amândoi - încerc să ţin ritmul cu el, dar obosesc. Doar el doarme, ceea ce fac eu e un fel de simulare. Sau simulacru. Derutat de timpii care curg diferit, timpul-tată, timpul însuşi stă pe loc, privindu-ne cu îngăduinţă dintre frunzele de filodendron.


Două nopţi a dormit Adeb afară şi, dacă ar putea să vorbească în cuvinte, multe ar avea de povestit. Altfel, eu nu ştiu decât că, în cele din urmă, a nimerit cu două etaje mai sus, printr-o aerisire, în cămara vecinei. L-a găsit ghemuit între borcanele cu dulceaţă, cu ochii holbaţi ca o bufniţă, prea speriat ca să dea vreun semn că e acolo şi că are nevoie de ajutor.
După ce l-am spălat şi a mâncat pe rupte, a dormit fără încetare, două zile şi două nopţi, ţinându-şi picioarele-n braţe şi tremurând în vis. Sper că a auzit şi a înţeles tot ce i-am spus când dormea, pentru că sunt cele mai importante lucruri din câte a spus vreodată un om unei pisici.



Adeb sare sprinten ca o veveriţă peste şoldurile mele şi îmi scormoneşte sub cot. Îl primesc sub braţ, iar el se strecoară tot mai sus, până-mi atinge obrazul cu nasul umed. Îşi vâră labele din faţă sub piept, rotunjite, iar botul i se odihneşte pe mâna mea. Şi, Doamne, în câteva minute începe să sforăie! Trupşorul i se ridică ritmic, iar fiecare urcare este o propoziţie şi fiecare coborâre este un punct, ori o virgulă. Răsuflarea pisicească mi se izbeşte de obraz şi se întoarce, ca un vârtej, între feţele noastre. Îmi pun nasul pe al lui. Îl respir pe Adeb, îl sorb. Îmi amintesc teama mea, cândva crescândă, cândva obsedantă, că într-o zi sforăitul acesta s-ar putea opri, iar eu atunci aş fi doar un martor neputincios, săpând un mormânt foarte mic în Dumbravă, cât să încapă o cutie de pantofi, nu prea departe, cam la margine, acolo până unde se poate încumeta să meargă o femeie singură. Dar el continuă şi, sforăind cu botul sprijinit pe mine, îmi spune, ca şi cum mi-ar citi, o poveste cunoscută, despre o cameră scăldată în lumină mieroasă, pierdută undeva în timpul din urmă, despre nişte ochi albaştri şi un romb maroniu. Îmi povesteşte fără grabă despre urechea mamei şi golul luminos acoperit de umărul unui om şi, puţin, de uitare. Frazele-i curg din trupul micuţ de parcă ar ieşi, ca un şuvoi, chiar dintre braţele mele. Şeherezada blănoasă îmi înmoaie, cu vorbele-i toarse, pumnul transpirat şi, în ritm legănat de poveste, dintre degetele umede mi se rostogolesc tăcut douăsprezece pastile verzui, ca nişte zaruri rotunde indicând pe covor orele unui ceas dezmembrat.

(Fragmente culese din "Adeb", 2004)

14 septembrie 2008

Mari si mici motive...

Mari şi mici motive de bucurie.
Că am ochelari noi şi mă simt minunat cu ei. Mi-am amintit cînd am mers cu Anda la mare, într-o vacanţă studenţească, şi i-a intrat nisip într-un ochi. Am mers la doctor, i l-a spălat aşa de bine, încît a doua zi voia să şi-l ducă la spălat şi pe-al doilea.
Că tocmai am terminat capitolul opt şi am, astfel, o săptămînă de avans la traducere, faţă de graficul "disperat" lipit pe perete. Bifat cu poftă.
Că ascult de cîte ori vreau Umebayashi Shigeru, melodia din "In the Mood for Love".
Că e, în sfîrşit, toamnă şi linişte.
Că a fost ales acel paragraf de pe blog pentru interiorul coperţii, fără să ştiu. Ca un dar straniu, inversat.
Că Adela a spus frumos în seara aceea că a început să citească, nu că a citit.
Trebuie citit pe rînd, în ordine, şi încet. Cărţile care-mi plac mi le drămuiesc atentă, să nu mi se termine cînd mi-e lumea mai dragă. Pentru nici o carte nu cred că e un compliment devorarea, nici măcar cea făcută din dragoste. Vreau să reiau "Insuportabila uşurătate a fiinţei", bine că s-a întors acasă.
Trec la tristeţi? Mai bine nu, deşi ar fi locul potrivit.


11 septembrie 2008

Pe sirma - cu Vroni

Stră-străbunica a fost dansatoare pe sîrmă! Mama mi-o spune cu mîndrie - încearcă astfel să demonstreze că "simţul artistic" vine şi dinspre ramura ei. Cum dansatoare? Se poate dansa pe sîrmă? Dansatoare, mi-o taie mama categoric, era dansatoare pe sîrmă la circ! Şi roşeşte, dar ar putea fi de vină căldura cumplită.
O chema Vroni - prescurtare nemţească de la Veronica. Mama ei, croitoreasă, creştea cinci copii şi-a fost îngrozită să afle ce meserie şi-a ales micuţa Vroni... Dansatoarea pe sîrmă, oiţa neagră a acelor timpuri, e singura de care s-a mai vorbit apoi în familie, mereu cu un ţţţ moralizator. În rest, uitare.
Îmi amintesc abia acum de iepurele acesta sălbatic ieşit din joben în timpul unei cine la Timişoara, acum, pe cînd mă întorc din oraş pe străzi ocolite. Şi eu, eu ce-am moştenit de la dansatoarea pe sîrmă? Să fie ceva inconştienţă? Să fie, mai degrabă, ceva spaime?
Sau refuzul de-a purta haine sclipitoare, sau mersul cu ochii la vîrful pantofilor, sau poate alergia la lumina puternică? Aş rămîne la spaime...

3 septembrie 2008

Ajutorul

Porumbelul salvat - cel de-al doilea, gri deschis, cu dungi cenuşii pe aripi - stă pe pervaz şi mă priveşte din colţul geamului, de peste ramă, de la pagina 90 încoace. L-am ajutat cândva, mă ajută acum. Nu m-aş putea opri din lucru, l-ar speria orice alt sunet în afara ţăcănitului tastelor, orice mişcare mai amplă decît întorsul foii şi prinsul paginilor cu clama-bărcuţă de lemn. Stăm aşa, de parcă am avea o oglindă "carte de joc" între noi. Faţă în faţă, uşor decalaţi lateral. Ne privim ochi în ochi: ochiul lui stîng, de chihlimbar, priveşte în ochiul meu stîng, verde.
Se ia curentul.
Nu mă clintesc. Bateria arată: mai am o oră şi douăzeci de minute. Porumbelule, să vii să mă ajuţi şi-n zilele de iarnă, cele scurte şi zgribulite, cînd n-o să mai bată nici un soare la fereastra asta.