Mari si mici motive...

... de tristeţe. Aşa e septembrie. Îţi dă ceva, îţi ia ceva. Îţi rămîn animalele de pe stradă, mereu dornice să le vorbeşti. A trecut 13 septembrie, în Dumbravă nu m-am dus şi nu mă pot duce, plouă, e nămol pe acolo, la el. Probabil sînt deja şi brînduşe.
Nişte fragmente, de dor şi din vinovăţie.




Cufundat în tăcere, fără să ţină cont că la câţiva metri mai încolo stau eu, ţăcănind la tastatura computerului şi scărpinându-mă în creştet, pare să nu ducă lipsă de nimic. Imaginea lui conturată pe petecul de cer are ceva infinit de frumos, ceva de necuprins în cuvinte. Animalele au o demnitate şi o seninătate naturală, pe care nici cei mai educaţi şi mai cizelaţi dintre oameni nu o pot căpăta. Adeb stă la fereastră ca un monument la care, de la masa mea de lucru, mă închin.


Se spune că animalele trăiesc numai prezentul. Că un câine, de exemplu, dacă ar cădea într-o groapă adâncă din care nu va putea ieşi peste noapte, nu se va gândi la ce se va întâmpla mâine, nici la cu ce a greşit ieri de a ajuns în situaţia asta. Ci numai la clipa de faţă, la frigul, la foamea, la disconfortul pe care le simte. Pe fotoliul din colţul camerei doarme, ca o căciuliţă de blană, acest motan dolofan, Adeb. I-am pus CD-ul cu nocturnele lui Chopin şi în câteva minute a aţipit, ţinându-şi în braţe lăbuţele din spate, ca pe nişte jucării preţioase. Visează, ştiu asta pentru că din când în când tremură şi spune lucruri numai de el înţelese. Mă ridic de la masă şi îl mângâi pe frunte, acolo, de-a lungul dungilor maronii, de la baza alburie a urechilor până la rădăcina nasului şi înapoi, iar şi iar, încet. Se linişteşte, dar numai până apuc să mă aşez din nou. Apoi tremuratul şi sforăitul continuă, ca o melodie veche, răsărită din străfundurile pământului. Atâta trecut împletit în trupşorul ăsta mic, o simfonie de trecuturi. Citesc fascinată mai departe din cartea lui Konrad Lorenz şi mă îndrăgostesc de vrăbioiul care se îndrăgostise de autor. Atât de tare încât încerca să îl tragă în buzunarul de la haina sa, pentru a trăi acolo fericiţi, doar ei doi, până la adânci bătrâneţi. Cred că şi Adeb m-ar înghesui, dacă ar putea, în fotoliul şi în visele sale, iar asta îmi umple ochii de lacrimi şi sufletul de neîntemeiată mândrie.


Întinsă pe pat, secată de rău, ţineam în faţa ochilor poza lui Adeb, aceea făcută puţin prea de aproape – atât cât blana lui să fie uşor neclară. Aşa cum atunci îl ridicasem pe el spre cer, astfel încât fondul să fie de culoarea ochilor lui, aşa ţineam acum fotografia în sus, cu mâna dreaptă întinsă spre tavan, imaginându-mi greutatea plăcută a trupului său vioi. Şi jur că privind rombul maroniu de pe chipul motanului meu, simţeam răsuflarea lui pisicească invadându-mi nările, acoperind mirosul de medicamente şi urină din salon. Şi burtica lui caldă lipindu-se de a mea, luându-mi durerea, ca atunci când adormea în braţele mele, sforăind a linişte deplină. De nimic nu mi-a fost mai dor în zilele acelea de revenire la viaţă, ca de Adeb. M-am întors acasă într-o zi de iarnă, mângâind în tren, pe furiş, colţul hainei de blană, pe o zonă de sub buzunar, unde fineţea firelor îmi amintea de spinarea prietenului meu rotofei cu mutră îngrijorată.


M-a iertat noaptea, târziu, în apartamentul nostru cufundat în cerneală, punându-mi nasul rece pe obraz aşa cum ţi-ai aşeza palma pe umărul unui prieten cu care te-ai certat. Şi, mai apoi, trăgând colţul plapumei cu lăbuţa, ca să îşi facă loc lângă mine. Am plâns strângând în braţe boţul de carne care, deşi nu era trup din trupul meu, eram eu, de vreme ce toată durerea şi tristeţea lui se reflectau în mine înzecite, însutite.


Dacă îmi las uşor capul pe spate, ca şi cum aş fi o cucoană înţepată, burta lui Adeb se lipeşte de pieptul meu. Cu lăbuţele întinse mă atinge pe obraz, subraţul cald i se sprijină pe umărul meu. “Iepurii” mă împing în şoldul drept, sub cicatricea dureroasă, căutând să rotunjească culcuşul. Cu braţele mi-l ţin aproape, cu gândul la o sferă caldă, perfectă, la înălţimea căreia cu umilinţă îndrăznesc să visez. Feţele noastre se odihnesc egal pe aceeaşi husă de pernă, cu pitic zâmbăreţ. Îi simt respiraţia pisicească, umedă, caldă, cu miros de Whiskas şi lapte, sacadată, ca un ceas numărând clipe pe care nu le pot înţelege. Respirăm, expirăm amândoi - încerc să ţin ritmul cu el, dar obosesc. Doar el doarme, ceea ce fac eu e un fel de simulare. Sau simulacru. Derutat de timpii care curg diferit, timpul-tată, timpul însuşi stă pe loc, privindu-ne cu îngăduinţă dintre frunzele de filodendron.


Două nopţi a dormit Adeb afară şi, dacă ar putea să vorbească în cuvinte, multe ar avea de povestit. Altfel, eu nu ştiu decât că, în cele din urmă, a nimerit cu două etaje mai sus, printr-o aerisire, în cămara vecinei. L-a găsit ghemuit între borcanele cu dulceaţă, cu ochii holbaţi ca o bufniţă, prea speriat ca să dea vreun semn că e acolo şi că are nevoie de ajutor.
După ce l-am spălat şi a mâncat pe rupte, a dormit fără încetare, două zile şi două nopţi, ţinându-şi picioarele-n braţe şi tremurând în vis. Sper că a auzit şi a înţeles tot ce i-am spus când dormea, pentru că sunt cele mai importante lucruri din câte a spus vreodată un om unei pisici.


Adeb sare sprinten ca o veveriţă peste şoldurile mele şi îmi scormoneşte sub cot. Îl primesc sub braţ, iar el se strecoară tot mai sus, până-mi atinge obrazul cu nasul umed. Îşi vâră labele din faţă sub piept, rotunjite, iar botul i se odihneşte pe mâna mea. Şi, Doamne, în câteva minute începe să sforăie! Trupşorul i se ridică ritmic, iar fiecare urcare este o propoziţie şi fiecare coborâre este un punct, ori o virgulă. Răsuflarea pisicească mi se izbeşte de obraz şi se întoarce, ca un vârtej, între feţele noastre. Îmi pun nasul pe al lui. Îl respir pe Adeb, îl sorb. Îmi amintesc teama mea, cândva crescândă, cândva obsedantă, că într-o zi sforăitul acesta s-ar putea opri, iar eu atunci aş fi doar un martor neputincios, săpând un mormânt foarte mic în Dumbravă, cât să încapă o cutie de pantofi, nu prea departe, cam la margine, acolo până unde se poate încumeta să meargă o femeie singură. Dar el continuă şi, sforăind cu botul sprijinit pe mine, îmi spune, ca şi cum mi-ar citi, o poveste cunoscută, despre o cameră scăldată în lumină mieroasă, pierdută undeva în timpul din urmă, despre nişte ochi albaştri şi un romb maroniu. Îmi povesteşte fără grabă despre urechea mamei şi golul luminos acoperit de umărul unui om şi, puţin, de uitare. Frazele-i curg din trupul micuţ de parcă ar ieşi, ca un şuvoi, chiar dintre braţele mele. Şeherezada blănoasă îmi înmoaie, cu vorbele-i toarse, pumnul transpirat şi, în ritm legănat de poveste, dintre degetele umede mi se rostogolesc tăcut douăsprezece pastile verzui, ca nişte zaruri rotunde indicând pe covor orele unui ceas dezmembrat.

(Fragmente culese din "Adeb", 2004)