30 iulie 2015

La capăt

Al treilea an în care scriu la cartea asta - era să zic a treia vară, și poate că așa ar trebui, fiindcă vara am început, apoi vara am continuat, și-n fiecare toamnă am mai pus deoparte o parte, iar toamnele, iernile și primăverile au fost cu traduceri salvatoare/chinuitoare, au fost Darul, apoi Foc palid și apoi scrisorile lui Nabokov, am scris între acestea, cum, necum, furând ba zile, ba luni de zile, iar acum, în ultimul an, m-am strecurat insistent în fiecare anotimp, mereu-mereu, între tranșe și ani de scrisori. De la vara asta lungă am sperat un final, un final care să lege - pe care deja îl știam, îl visasem de cât îl gândisem - și el a țâșnit neașteptat, chiar înainte de nuca tare din miez. Acum mă tem că mi s-a terminat cartea. O pun deoparte și-i zic nu te termina nu te termina te rog nu te termina niciodată. Și iarăși mai apare un adaos, un cuvânt, o idee, o pană.

Nimic nu ajută scrisul mai tare decât izolarea.
Nimic nu ajută scrisul mai tare decât imposibilitatea de a vorbi.
Nimic nu ajută scrisul mai tare decât nevoia nebună de a spune tăcând.
Nimic nu ajută scrisul mai tare decât o experiență la limită, din care crezi că nu mai ieși viu. Să mulțumești cerului pentru tot ce-a fost rău, necruțător, imposibil de nedrept, strigător, in-va-ziv, să mulțumești bolilor, furiilor, furturilor - tot ce te-a lovit te-a adus mai aproape de tine. De acolo, din nodul tău fierbinte din gât, dacă taci suficient, o să iasă într-o bună zi o poveste, o viață. Pune-i rochie, taie-i ghearele realității, îmblânzește zgripțuroaica la tine în cameră. Dansează cu ea. Adormi cu ea alături, întoarce-o cu spatele și cuprinde-o în brațe, șoptindu-i în ureche de-a-ndoaselea: hush, little baby, dont't you cry...

E gata.
(Dar încă nu aprindem lumina.)
Nu te termina nu te termina te rog nu te termina niciodată.

27 iulie 2015

La capătul unei cărți, când tot înainte e tot înapoi

Cel mai frumos soi de inerție – când ajungi la capătul unei cărți, și orice ai face, orice n-ai face, pentru o vreme continui să fii tot în poveste. Te plimbi pe străzi dar te rotești tot acolo, te uiți în asfalt și nu vezi decât tot ce e în poveste, ar fi nevoie de o forță exterioară din sens invers ca să te oprești, să te întorci aici, unde sunt facturi, unde sunt cărți de tradus, unde sunt știri, carduri, plase și vorbe, unde sunt vecini și poate prieteni, însă nimic exterior nu se-aude, nu mișcă, nu cântă pentru încă o vreme, doar povestea, povestea. Și-atunci rescrii, ăsta e singurul mers înainte posibil: înapoi, tot înapoi în poveste, aleargă și după ce totul pare c-a stat. Cel mai dulce soi de inerție.

1 iulie
Paragrafe

Nu poți să scrii decât îndrăgostit. Sunt îndrăgostită până peste urechi de cartea la care rescriu, fericire se numește clipa prelungă când refac un singur paragraf într-o dimineață și parcă uit să respir, și el se zvârcolește, și el se încovoaie, și el se întinde animalier și-mi cântă din detalii, și uneori îmi vine să plâng de fericire, când simt că paragraful e gata, abia acum este cu adevărat viu, e liber, se desparte de mine. Deschid ușa tremurând și nu înțeleg aproape nimic din ceea ce-i dincoace. De asta nu ne putem opri, și tot de asta nu contează aproape deloc publicarea. Magia, plăcerea, acel ceva dătător de beție și cruntă dependență pe care îl căutăm iar și iar se află numai acolo, în asemenea clipe de fericire estetică, pură, puternică. Și spaima, mereu, că nimic niciodată n-ar putea lega între ele asemenea puncte teribile, cât să ne dea un întreg.