28 mai 2008

Insula

Să fii contradictoriu, ce libertate delicioasă! Azi vreau să fug la Budapesta, vreau la festivalul de la Sziget, vreau să trec Dunărea şi să ajung pe insula magică, să fie mii de oameni în jur şi să nu văd pe nimeni, să uit de mine, să fie muzică, să mi se înnegrească degetele de la picioare ca unui pui de ţigan, să îmi cumpăr o brăţară împletită, vreun cufăr de argint agăţat pe şnur de piele, să mă uit împrejur şi să mă simt mai străină decît un extraterestru, şi mai fetiţă decît cea mai mică fetiţă, şi mai bătrînă decît cea mai bătrînă bătrînă, şi nimic să nu conteze fiindcă oricum mulţimea te face invizibil; atunci să mă cuibăresc înăuntru, să crească poveştile noi şi să vin repede acasă, să ţîşnească din mine în serile de toamnă, cînd va fi linişte şi voi sta mereu mereu cu ferestrele deschise. De serile acelea, de fapt, mi-e atît de dor. La ele ajung doar astfel, traversînd vara cu toate ale ei.

23 mai 2008

Lasa-l sa se duca...

Era o astfel de zi.



În unele zile îţi călătoreşte sufletul. Zboară deşi e peşte, înoată deşi e pasăre. Tu pari că eşti aici, dar sufletul tău se dă cu vaporaşul pe Dunăre împotriva curentului, lasă capul pe spate, îi tremură nările cînd trece pe sub poduri cu ochii închişi... Sînt zilele în care pari, doar pari pustiit, sînt zilele cînd ţi-e frică de vară, de vacanţele cu aer sinucigaş, înghiţitoare de săbii, aruncătoare de flăcări... Aştepţi sufletul să se întoarcă din croazieră, îi pregăteşti o carcasă uscată, subţiată, în care să se lăfăie bine. Lui îi priesc călătoriile, slavă apelor şi pămînturilor îndepărtate.

(click pe poză pentru a vedea mînzul înaripat, peştele zburător, căţeloiul mîngîios...)

14 mai 2008

Toate florile noastre

O viespe uriaşă tot dădea tîrcoale pe la geamul dormitorului. Voia la floarea noastră. Mirosea pofticioasă pe la colţurile plasei, apoi se opintea ca la război, îi sfîrîiau aripile şi botul ca unui avion accidentat, doar că nu fumega... Astromelia se speriase, tremura din tulpină mai tare ca mîinile tale atunci cînd o aduceai acasă duminica. Firişoarele sîngerii stăteau să-i pocnească în obraji.
Am închis fereastra, am plecat. Trosc, pace bună.
Cînd m-am întors din oraş, bîzîitul se-auzea şi mai tare. Din casă! Isteaţă - sau înnebunită? - viespea se strecurase pe la geamul de-alături. Ştia. Nimerise în baie. Tremura ea acum, captivă într-o bucurie secretă. Toate florile noastre se auzeau cîntînd dincolo de perete, şi cele duse, şi cele neaduse, şi apa lor gălbuie gîlgîind infinit pe conducte. Biata de tine, tu nu vrei la soare, tu nu vrei la păpădii, la liliac, la cireşi? Vrei apă de flori veştejite, bea, bea de aici.

6 mai 2008

Cum am primit in dar un curcubeu

Precum celebrul poştaş din film, şi mama sună întotdeauna de două ori. A doua oară a sunat seara tîrziu, la ora la care-aş fi crezut că doarme cu motanul în braţe - şi cu tata alături, spunîndu-i dintr-o dată "Mai dă-mi-l şi mie"; pe motan adică, fiindcă şi-l trec de la unul la altul ca pe-o pernă electrică, cu motoraş viu sub blană.
Se bîlbîia, aşa cum face ea uneori - fetiţă veşnică - atunci cînd sună a doua oară, să spună ce n-a reuşit înainte. Şi-a-ndrăznit să zică, repede-repede, să nu se isprăvească ziua - "draga mea, azi după-amiază am văzut de la noi din grădină un curcubeu imens, se întindea de la un capăt la celălalt, orbitor, iar la o distanţă mai era unul mic; tu ai mai văzut aşa ceva? Şi ne-am gîndit la tine, e semn bun, o să fie bine, ai să vezi..."
M-am bîbîit eu apoi şi-am închis cam în grabă, ce să spun... A doua zi dimineaţă darul era cu mine, de parcă i-ar fi trebuit timp să ajungă aici - îmi dăruise un curcubeu prin telefon, şi încă un curcubeu dublu. Îl aşezase cu mîinile ei pe un pat moale, pufos, dintr-un material misterios, a cărui consistenţă n-am înţeles-o niciodată, deşi o cunosc de atîţia ani, de cînd trăim în alte oraşe şi ea ştie mereu ce-i cu mine - o să fie bine, îmi spusese, o să fie bine, dar eu nu-i mărturisisem nici urmă de rău, tăcusem, zîmbisem, mulţumisem frumos.
Atunci, în a doua zi, după cafea, după ce mi s-a ivit zîmbetul adevărat, i-am trimis un mesaj - tot un fel de al doilea apel - i-am scris că eu cu cît mă gîndesc mai mult cu atît mai frumos mi se pare, nimeni nu mi-a mai dăruit vreodată un curcubeu.
Dar mama nu prea ştie să citească mesajele, e posibil să îl primească, cum e posibil şi ca vorbele mele să îi curgă printre degete ca aerul. Dar de simţit va simţi ea ceva, poate cînd ridică motanul în braţe, poate cînd rupe un fir de pătrunjel din grădină, poate cînd stă şi se gîndeşte că va fi bine, deşi nimeni nu-i spune de rău.


4 mai 2008

"Capul sus!"

- Fragment -


Nuanţa pielii, se pare, nici nu a contat. N-aveam să înconjurăm, în degradeuri atent alcătuite, vreun monument celebru, şi nici n-aveam să fim folosiţi ca nişte tuşe alternând inteligent în tonuri cu migală alese, pentru a picta malul Dunării cu trupurile noastre. Ne-am aşezat cum am vrut sau, mai bine zis, cum am nimerit, aşa cum se aşază firele de nisip într-o clepsidră întoarsă.
Vocea fotografului a răsunat dintr-o dată în boxele instalate de-a lungul malului, prin copaci. “Bună ziua. Vă mulţumesc tuturor că aţi venit!”. Nu îl vedeam, dar îi simţeam ochii aţintiţi spre corpurile noastre. Ne privea, pesemne, de undeva de sus sau poate de pe celălalt mal, înarmat cu camere foto ultraperformante şi cu vreun binoclu. “E pe pod!”, ţipase cineva, şi-n clipa următoare am văzut degetele aţintite înspre Podul Elisabeta şi privirile întorcându-se toate într-acolo. Fotograful ne-a liniştit imediat – noi n-aveam să-l vedem şi era bine să terminăm treaba cât mai repede, şi unii, şi alţii.
Era simplu, ne explica de acum o voce feminină, a vreunei asistente. Nu trebuia decât să ne lungim pe partea dreaptă, atenţi să nu ni se vadă brăţările, cu capetele spre Podul cu lanţuri, cu faţa spre Dunăre, încercând să nu lăsăm prea mult loc între noi. Şirurile de corpuri trebuiau să fie uşor decalate, ca scaunele dintr-un teatru, astfel încât fiecare om să-şi poată sprijini obrazul de şoldul celui din faţă. Eram deja peste unsprezece mii, ne spunea vocea, în timp ce noi ne aranjam urmând vrând-nevrând cam acelaşi ritual: întâi ne aşezam ghemuiţi, iar apoi, încurajaţi de voce, ne lungeam, sprijinindu-ne în cot.
Ultima indicaţie era repetată cu tot mai multă insistenţă: trebuia să ne întindem şi să ne sprijinim capul de şoldul persoanei din faţă, cât mai relaxaţi. “Vă rugăm, haideţi, ridicaţi capetele şi staţi cu ochii închişi, ca şi cum aţi face plajă. Chipurile voastre contează foarte mult!”, ni se tot spunea. Mulţimea însă nu se supunea uşor. Instrucţiunile curgeau în continuare din difuzoare, în timp ce asistenta devenea din ce în ce mai agitată. Ceva nu mergea.
Am privit în jur, atât cât puteam din poziţia incomodă. Într-adevăr, cei mai mulţi dintre noi stăteau culcaţi complet orizontal, cu capul sprijinit de propriul braţ, evitând să atingă carnea altcuiva. Un murmur ne învăluia, ca un nor alcătuit din mii de insecte.
“Capul sus!”, tună pe neaşteptate vocea fotografului, şi-n secunda următoare am simţit un obraz zgâriindu-mi şoldul. Ca arsă, m-am aplecat înainte, lipindu-mi şi eu faţa de-o coapsă străină. De aici, ca de pe o faleză înaltă, cu respiraţia tăiată, am privit câteva secunde la fluviul de trupuri care începuse să se urnească încet în amonte, o contra-Dunăre de carne, unduind din cele unsprezece mii de vieţuitoare straniu înlănţuite, într-o tăcere deplină. “Rămâneţi aşa! Minunat…”, şopti fotograful. Apoi, din boxele pitite între crengi începură să se prelingă arii de operă. Am închis ochii, rotindu-mi încet faţa spre cer. Obrazul neras îmi apăsa plăcut şoldul. Sub gâtul meu, un trup de femeie pulsa abia perceptibil, ca o inimă de copil. Cu ochii închişi, cu buzele întredeschise, respiram briza, ameţită de mirosul sălbatic al marelui fluviu.
În piept mi se zbătea chipul drag al lui M. reflectat într-o vază albastră, aşa cum l-am văzut în unica noastră dimineaţă, când, ridicată-ntr-un cot, am privit peste umărul lui spre noptiera unde ticăia nemilos ceasul. Şi soarele de primăvară tandru încălzindu-ne camera, şi geanta gri a lui M. lăbărţându-se lângă pat, a venire şi-a grabnică plecare, şi-apoi clopoţelul de jos prea devreme anunţând sosirea Corinei, şi poarta grea închizându-se, făcând să vibreze de spaimă policioara din fereastră, cu toate obiectele salvate de jos, fiecare pahar tremurând din piciorul firav şi bila de marmură legănându-se o vreme în scrumiera tapetată cu-o scoică…
“Şi… mulţumesc!”. Am deschis ochii. În clipa următoare, eram deja cu toţii în picioare, apele se amestecaseră, nu ştiam nici al cui chip se odihnise pe mine, şi nici a cui vibraţie o simţisem sub obraz. Ne priveam de-acum altfel, cu un soi de complicitate senină, care-a durat şi pe drum, şi la coadă, şi chiar şi mai apoi, până când ne-am ascuns iar sub straturi de haine şi-am pornit-o care-ncotro, pe străduţele Pestei.