4 mai 2008

"Capul sus!"

- Fragment -


Nuanţa pielii, se pare, nici nu a contat. N-aveam să înconjurăm, în degradeuri atent alcătuite, vreun monument celebru, şi nici n-aveam să fim folosiţi ca nişte tuşe alternând inteligent în tonuri cu migală alese, pentru a picta malul Dunării cu trupurile noastre. Ne-am aşezat cum am vrut sau, mai bine zis, cum am nimerit, aşa cum se aşază firele de nisip într-o clepsidră întoarsă.
Vocea fotografului a răsunat dintr-o dată în boxele instalate de-a lungul malului, prin copaci. “Bună ziua. Vă mulţumesc tuturor că aţi venit!”. Nu îl vedeam, dar îi simţeam ochii aţintiţi spre corpurile noastre. Ne privea, pesemne, de undeva de sus sau poate de pe celălalt mal, înarmat cu camere foto ultraperformante şi cu vreun binoclu. “E pe pod!”, ţipase cineva, şi-n clipa următoare am văzut degetele aţintite înspre Podul Elisabeta şi privirile întorcându-se toate într-acolo. Fotograful ne-a liniştit imediat – noi n-aveam să-l vedem şi era bine să terminăm treaba cât mai repede, şi unii, şi alţii.
Era simplu, ne explica de acum o voce feminină, a vreunei asistente. Nu trebuia decât să ne lungim pe partea dreaptă, atenţi să nu ni se vadă brăţările, cu capetele spre Podul cu lanţuri, cu faţa spre Dunăre, încercând să nu lăsăm prea mult loc între noi. Şirurile de corpuri trebuiau să fie uşor decalate, ca scaunele dintr-un teatru, astfel încât fiecare om să-şi poată sprijini obrazul de şoldul celui din faţă. Eram deja peste unsprezece mii, ne spunea vocea, în timp ce noi ne aranjam urmând vrând-nevrând cam acelaşi ritual: întâi ne aşezam ghemuiţi, iar apoi, încurajaţi de voce, ne lungeam, sprijinindu-ne în cot.
Ultima indicaţie era repetată cu tot mai multă insistenţă: trebuia să ne întindem şi să ne sprijinim capul de şoldul persoanei din faţă, cât mai relaxaţi. “Vă rugăm, haideţi, ridicaţi capetele şi staţi cu ochii închişi, ca şi cum aţi face plajă. Chipurile voastre contează foarte mult!”, ni se tot spunea. Mulţimea însă nu se supunea uşor. Instrucţiunile curgeau în continuare din difuzoare, în timp ce asistenta devenea din ce în ce mai agitată. Ceva nu mergea.
Am privit în jur, atât cât puteam din poziţia incomodă. Într-adevăr, cei mai mulţi dintre noi stăteau culcaţi complet orizontal, cu capul sprijinit de propriul braţ, evitând să atingă carnea altcuiva. Un murmur ne învăluia, ca un nor alcătuit din mii de insecte.
“Capul sus!”, tună pe neaşteptate vocea fotografului, şi-n secunda următoare am simţit un obraz zgâriindu-mi şoldul. Ca arsă, m-am aplecat înainte, lipindu-mi şi eu faţa de-o coapsă străină. De aici, ca de pe o faleză înaltă, cu respiraţia tăiată, am privit câteva secunde la fluviul de trupuri care începuse să se urnească încet în amonte, o contra-Dunăre de carne, unduind din cele unsprezece mii de vieţuitoare straniu înlănţuite, într-o tăcere deplină. “Rămâneţi aşa! Minunat…”, şopti fotograful. Apoi, din boxele pitite între crengi începură să se prelingă arii de operă. Am închis ochii, rotindu-mi încet faţa spre cer. Obrazul neras îmi apăsa plăcut şoldul. Sub gâtul meu, un trup de femeie pulsa abia perceptibil, ca o inimă de copil. Cu ochii închişi, cu buzele întredeschise, respiram briza, ameţită de mirosul sălbatic al marelui fluviu.
În piept mi se zbătea chipul drag al lui M. reflectat într-o vază albastră, aşa cum l-am văzut în unica noastră dimineaţă, când, ridicată-ntr-un cot, am privit peste umărul lui spre noptiera unde ticăia nemilos ceasul. Şi soarele de primăvară tandru încălzindu-ne camera, şi geanta gri a lui M. lăbărţându-se lângă pat, a venire şi-a grabnică plecare, şi-apoi clopoţelul de jos prea devreme anunţând sosirea Corinei, şi poarta grea închizându-se, făcând să vibreze de spaimă policioara din fereastră, cu toate obiectele salvate de jos, fiecare pahar tremurând din piciorul firav şi bila de marmură legănându-se o vreme în scrumiera tapetată cu-o scoică…
“Şi… mulţumesc!”. Am deschis ochii. În clipa următoare, eram deja cu toţii în picioare, apele se amestecaseră, nu ştiam nici al cui chip se odihnise pe mine, şi nici a cui vibraţie o simţisem sub obraz. Ne priveam de-acum altfel, cu un soi de complicitate senină, care-a durat şi pe drum, şi la coadă, şi chiar şi mai apoi, până când ne-am ascuns iar sub straturi de haine şi-am pornit-o care-ncotro, pe străduţele Pestei.


18 comentarii:

Anonim spunea...

hei, floribunda

probabil o sa ma fastacesc. asadar. sa stii ca eu te cunosc pe tine. cat de cat. si te citesc de ceva vreme, de fapt te-am descoperit singura pe net si am fost foarte incantata. nu stiam, din povestile altora, sa mi-o imaginez prea bine pe veronica. asa ca, noroc cu netul, descopar pe cont propriu. ti-am zis ca o sa ma fastacesc, uita-te la mine ce pompos si secretos scriu! iaca.

si tot intrand pe blogul tau, zau ca ma simteam parca cumva impostoare, hai ca e prea grav, nu asa, voyeurista. asta pentru ca eu stiu cine esti. intr-un fel. tu nu stii probabil cine sunt, dar ceva ceva ne leaga. ma gandeam sa iti spun, sa nu iti spun.

de fapt, adevarul e ca imi placeee de tine, as vrea sa te cunosc. nu se intelege nimic, nu-i asa? hm, sa iti dau un indiciu, dar sa nu te prinzi decat tu. o casa verde si o catzeloaica mareee? hm?

si am ales sa pun aici mesaj pentru ca sunt intr-o zi in care imi prinde foarte bine sa vad un capul sus cu semnu exclamarii :)

Veronica spunea...

A., şi eu sînt într-o zi în care-mi trebuie rău un "Capul sus" cu semnul exclamării...
Nu te fîstici, mă bucură mesajul tău. L-ai nimerit tocmai la o postare pusă de ziua mea!
Nu eşti nici impostoare, nici voyeuristă, blogul ăsta e secret în sensul că e doar pentru cei care caută şi găsesc ceva anume. Urăsc listele şi grămezile... Aşa că nu pot să fiu decît fericită dacă ai căutat.
Bun, deci ne jucăm - o casă verde şi o căţeloaică!? Cam vorbesc cu căţeloii. Iar dacă mă gîndesc la o casă verde, unde mă joc eu ca o impostoare la gardul oamenilor pe care nu îi cunosc, cred că ştiu care ar fi... O căţeloaică blîndă, de ciocolată. Dar dacă mă înşel?

Anonim spunea...

a, ce ma bucur. intamplarile neintamplatoare sunt bune, poetice.

deci casa verde, o strada rapanoasa (vuai, sa nu se supere nimeni) si catelusa blanda si foarte saritoare! ca m-a trantit de-o usa, de-o poarta.

aa, si pisicurile! una, argintie si aristocrata si unu, intelegator si destul de negru.

acum sigur stii :)

Veronica spunea...

Ha, ha! Cînd să mă dau bătută, m-am prins! Ura! Chiar că m-am înveselit (şi chiar că eram tare necăjită azi). Sigur, casa verde. Dar verde!... Strada... Şi căţeloaica uriaşă, ursoaică de-a dreptul. Şi pisicurile, sigur, cea argintie de rasă nedefinită, găsită chiar de mine pe o stradă, în ger, ţinută doar o săptămînă acasă, dată spre adopţie în lacrimi. Nu, nu se poate să mă înşel, ar fi prea multe coincidenţe. Şi pisicul negru & alb, cam timid.
Deci, A., unde eşti, în Bucureşti?
Şi şşşşş cu blogoteţul meu, vreau să-i păstrez umbra bună.
Mi se pare colosal să ne cunoaştem aşa.

Anonim spunea...

si mie, si mie mi se pare colosal sa ne cunoastem asa. prin scris. si ma bucur ca te-ai inveselit. si eu sunt bucuroasa. aveam nevoie sa primesc ceva azi. probabil da, de-asta am hotarat sa scriu azi, ca puteam in orice alta zi. da, blogul e secret, shh...

da, in bucuresti. intr-un cartier uratzel, dar ce sa-i faci. o garsoniera micutza de carti si bloguri plina. nu chiar asa multe carti, ia sa nu derapez! mai degraba bratari, bloguri, carti, aparate foto, laptopuri, ilustrate. in ordinea asta :)

chiar! mi-am amintit, argentinoasa a fost salvata de tine

Veronica spunea...

Interesantă ordinea.
Ştii, s-ar putea ca acel "ceva" care ne leagă, de care ai spus tu în primul mesaj, să fie mai important decît ne dăm seama. În sensul că şi tu, şi eu, deşi nu ne cunoaştem, avem vieţile influenţate de "ceva"-ul comun. Hm... Cam cifrat, nu?
Dar mă gîndeam acum că e posibil tocmai de asta să ne bălăcim azi în tristeţi şi în nevoia de-a scrie.
(Dacă vrei, îmi poţi trimite e-mail de pe celălalt blog, e acolo jos link.)

Anonim spunea...

maine vesele, sa vezi tu

scriu pe supliment. daca nu spuneai tu de adresa de mail, ceream eu. am atatea sa iti zic (si sa te intreb!, pazeste-te). pai da, in scris is indrazneatza

ceva-ul cifrat a iesit la iveala, azi, eu presimteam, oricum

Veronica spunea...

Întreabă orice, mă bucur că eşti îndrăzneaţă în scris. Potriveală mare! :)

Anonim spunea...

Surprinzător!!!

Veronica spunea...

M-am chinuit ca la o problemă de matematică, să înţeleg cine îmi scrie. Enigmatica A. mi-a condimentat aşa o după-amiază întreagă.
Suprinsă am fost eu!
Da, pentru astfel de poveşti e blogul. Să fii găsit acolo unde nu vrei să fii găsit, de cei pe care nu-i cunoşti, dar ai vrea să-i cunoşti.

Anonim spunea...

Pai reiese că îi ştiai şi casa, şi căţeloiul şi pisicile... Unde e enigma?

Veronica spunea...

Nu, nu e aşa simplu. Aşa sînt problemele, cu cît mai multe date, cu atît mai provocatoare. Nu sînt animalele ei, nici ale mele, doar le cunoaştem şi eu, şi ea.

Dar ce era, de fapt, surprinzator?

Anonim spunea...

Iar "tonul" discuţiei e destul de îmbietor,de direct... Se pare că toate capetele mele erau în cu totul altă parte...

Veronica spunea...

Ei, balaurii, fie ei şi cu şapte capete, nu trebuie să sperie o fată care îşi face curaj să îi scrie alteia, fără să o cunoască, dar pe care totuşi o ştie cumva, de undeva.
Şi Şaptecapete trăieşte din scris, doar e parte de poveste, aşa că înţelege bucuria depăşirii graniţelor dintre scris şi viaţă reală.

Anonim spunea...

Hei, Floribunda, ai dreptate... Cîte nu se scriu pe bloguri, aşa... de parcă oricine e prieten cu oricine, fiecare te ia ca şi cum te-ar cunoaşte de cînd lumea, ba îţi mai şi plasează un pupic, în văzul tuturor... de rămîi interzis... Pupic, tu!

Veronica spunea...

Vai, Ciupi, vai...

Anonim spunea...

Doar atît?

Veronica spunea...

Ciupivai, ştiu ce spui, ştiu cum te luau unii cu "Vai, dragă, te pup...", dar nu e cazul aici. Sînt întîlniri care altfel nu au loc, decît dacă cineva îndrăzneşte. Iar scrisul face bine. Vezi, mă complic... De asta era scurt.