Cum am primit in dar un curcubeu

Precum celebrul poştaş din film, şi mama sună întotdeauna de două ori. A doua oară a sunat seara tîrziu, la ora la care-aş fi crezut că doarme cu motanul în braţe - şi cu tata alături, spunîndu-i dintr-o dată "Mai dă-mi-l şi mie"; pe motan adică, fiindcă şi-l trec de la unul la altul ca pe-o pernă electrică, cu motoraş viu sub blană.
Se bîlbîia, aşa cum face ea uneori - fetiţă veşnică - atunci cînd sună a doua oară, să spună ce n-a reuşit înainte. Şi-a-ndrăznit să zică, repede-repede, să nu se isprăvească ziua - "draga mea, azi după-amiază am văzut de la noi din grădină un curcubeu imens, se întindea de la un capăt la celălalt, orbitor, iar la o distanţă mai era unul mic; tu ai mai văzut aşa ceva? Şi ne-am gîndit la tine, e semn bun, o să fie bine, ai să vezi..."
M-am bîbîit eu apoi şi-am închis cam în grabă, ce să spun... A doua zi dimineaţă darul era cu mine, de parcă i-ar fi trebuit timp să ajungă aici - îmi dăruise un curcubeu prin telefon, şi încă un curcubeu dublu. Îl aşezase cu mîinile ei pe un pat moale, pufos, dintr-un material misterios, a cărui consistenţă n-am înţeles-o niciodată, deşi o cunosc de atîţia ani, de cînd trăim în alte oraşe şi ea ştie mereu ce-i cu mine - o să fie bine, îmi spusese, o să fie bine, dar eu nu-i mărturisisem nici urmă de rău, tăcusem, zîmbisem, mulţumisem frumos.
Atunci, în a doua zi, după cafea, după ce mi s-a ivit zîmbetul adevărat, i-am trimis un mesaj - tot un fel de al doilea apel - i-am scris că eu cu cît mă gîndesc mai mult cu atît mai frumos mi se pare, nimeni nu mi-a mai dăruit vreodată un curcubeu.
Dar mama nu prea ştie să citească mesajele, e posibil să îl primească, cum e posibil şi ca vorbele mele să îi curgă printre degete ca aerul. Dar de simţit va simţi ea ceva, poate cînd ridică motanul în braţe, poate cînd rupe un fir de pătrunjel din grădină, poate cînd stă şi se gîndeşte că va fi bine, deşi nimeni nu-i spune de rău.