22 noiembrie 2015

Nimicuri

Data trecută, femeia fără casă striga după un amic vagabond: „Hei, cunoști și tu pe cineva care să aibă pe cineva unde să fac și io o baie?” Acum, femeia fără casă vorbește singură. De fapt, vorbește singură în urma doamnei cu cățeluș: „Ei, dacă l-aș avea io, și dacă aș putea, io i-aș face papuci din ăia să meargă cu ei în picioare, și șapcă, și vestă, așa, să-i ție de cald”.

Pentru prima oară în viață am văzut ce înseamnă să poți să stai să te ocupi zi de zi doar de scris. Niște luni ireale, șnururi cu vechiul SVJS și noua H, nici acum nu pricep din ce copac mi-au căzut. O să mă uit în urmă când o să fiu sufocată de pagini de tradus și de cifre și-o să mă întreb, sprijinind ziduri: Hei, din ce copac îmi căzuseră lunile acelea atunci când căzuseră? Ei, dacă aș avea eu lunile alea, le-aș face și le-aș drege, să le țină de cald.

Aici norii trec foarte jos și pământul pare foarte departe, s-au înmulțit pescărușii, vine iarna, primele strigăte apar dimineața devreme în curtea interioară, când pun ibricul cu apă pentru cafea și încă nu mi-am spălat fața. Credeam că încă o să scriu la H la prima zăpadă.

Plimbări lungi, fotografii pentru coperte imaginare, pentru cărți care nu știu când și dacă o să apară.

Cel mai frumos lucru din plimbarea de seară - îmi spun chiar când îl privesc, să nu uit - este pieptul solid al unui teckel negru cu pete de foc, purtat de lăbuțele atât de scurte, atât de febrile, un pitic înaintând în întuneric pe bulevard, cu un stăpân și faruri în spate, cu toată lumea înainte, despicând vitejește trotuarul pe care-l cunoaște mult mai bine ca mine.
În aceeași seară, mai târziu, primesc o propunere de traducere, caut celebrul autor, îi găsesc fotografia: strânge în brațe un teckel negru cu pete de foc.

La capătul cărții mele albe, cu titlu alb, o să traduc cartea unui autor cu numele alb, având personaj principal o pasăre albă. Nici nu se putea mai alb de atât.

12 noiembrie 2015

H. la final

M-am așezat pe valiză. M-am sprijinit cu spatele de zid. Și m-am uitat la cerul prelins pe dealul din depărtare, la crucile albe ițite pe coamă, între castanii cu ramuri indigo urcând către cer, cu rădăcini invizibile scurmând adânc în pământ, dincolo de crăpăturile în care dorm iarna tuberculi de brândușe și vipere, pe unde șiroiesc ape spălând nevăzutele pietre, la pădurea aburindă coborând până către poalele dealului, tăiată de o potecă subțire, eliberată de orice culoare îndrăgită de copiii de școală, la câmpul pustiu, la drumul din fața casei ce ducea spre oraș, la stâlpii de telegraf și la gard, la cutia poștală stând într-o rână, cu gura închisă.
M-am gândit ce ar fi de făcut. Capra părea că-și râde de mine. Să pornesc către deal. Să pornesc mai întâi către cutia poștală, privind către drum, și apoi din mijlocul drumului, privind printre stâlpi, să pornesc mai departe, către câmpul pustiu, și apoi din câmp prin pădure, pe poteca subțire, privind către cruci. Asta însemna să pornesc. Dar ce obosită eram.

(H., fragment)


Ieri am terminat de scris H., o carte scurtă în patru părți, continuarea albă a unei povești verzi.

9 noiembrie 2015

H. - fragment

Mă ridicam din pat. Mă uitam pe fereastră. Beznă groasă. Aprindeam o singură lampă, cea verde de lângă ușă, și mă gândeam că din afară această lumină din această fereastră, cu silueta pe care eu o vedeam întoarsă în geam, imaginea hașurată de crengile mesteacănului, înconjurată de atâta întuneric, s-ar putea să pară frumoasă. În tot acel peisaj albit, înnegrit, înghețat, mușuroiul meu aurit putea arăta de afară ca o mână întinsă, ca o pâine fierbinte abia pusă pe masă. Și atunci mă speriam și stingeam. Tremuram pe sub pături. Mă încălzeam cu gândul că pe-acolo nu trecea nimeni niciodată.
Nimeni, niciodată.
Și iarăși țipătul vreunei păsări, și iarăși nimic.
Și-apoi, diminețile!
Diminețile când mă înecam de atâta lumină. Tăiam cărări prin zăpadă, fluierând, fredonând, manevrând o lopată mare de lemn, de la ușa glisantă a bucătăriei la poartă, de la ușa terasei spre grădină, de la intrarea în grădină în fundul grădinii, printre brazde. De la poartă priveam drumul lung pe unde plecase bătrânul, casele micșorate acum, plantate rar, de-o parte și de alta a plapumei albe. Din ușa terasei priveam spre grădină. Dintre brazde priveam spre fundul grădinii. Din fundul grădinii priveam la măceș. Dar și dintre brazde priveam la măceș. Dar și de la măceș priveam spre fundul grădinii. Și apoi, dintre brazde, de la măceș sau din fundul grădinii, priveam mai departe, către pârâu. Totul era alb, zice amintirea. Totul era alb și gălbui, albăstriu, cafeniu uneori, auriu câteodată, liliachiu, purpuriu, stacojiu. Indigo. Un fum palid.
Uneori, când nu mai era nici un drum de tăiat și nici nu ningea peste noapte, ieșeam dimineața din casă cu ceașca de ceai în mâna înmănușată. Cu paltonul aruncat peste cămașa de noapte, cu ciorapi până la genunchi și cu ghete, cântam un cântecel printre brazde. Aruncam cu o pietricică înspre pârâu. Băteam ușurel cu talpa în potecă. Nimic. Nimic la măceș, doar crengi și câteva boabe uscate, zăpada neatinsă, și nimic printre brazde, și nimic la pârâu.
Dar odată, în miez de decembrie, stând între brazde mi s-a părut că zăresc niște urme la pârâu, parcă traversase ceva suprafața înghețată, am galopat într-acolo, da, chiar erau niște urme, am țopăit și-am chiuit de bucurie, m-am trântit la pământ, am atins urmele, le-am decupat cu un deget, și tot privindu-le, deși mă orbea strălucirea, mi-am dat seama că probabil nu erau decât niște urme de păsări, cu siguranță nu sunt decât niște urme de păsări, mi-am zis, pițigoii își râd de mine ascunși printre ramuri, auzi-i. Ei însă – ei nu erau nicăieri.
Iarna orașul e mult mai departe.

(H., fragment,
carte în lucru)

4 noiembrie 2015

Flori, fete, soți, soldați, cimitire

Where have all the flowers gone, long time passing?
Where have all the flowers gone, long time ago?
Where have all the flowers gone?
Young girls have picked them everyone.
Oh, when will they ever learn?
Oh, when will they ever learn?

Where have all the young girls gone, long time passing?
Where have all the young girls gone, long time ago?
Where have all the young girls gone?
Gone for husbands everyone.
Oh, when will they ever learn?
Oh, when will they ever learn?

Where have all the husbands gone, long time passing?
Where have all the husbands gone, long time ago?
Where have all the husbands gone?
Gone for soldiers everyone
Oh, when will they ever learn?
Oh, when will they ever learn?

Where have all the soldiers gone, long time passing?
Where have all the soldiers gone, long time ago?
Where have all the soldiers gone?
Gone to graveyards, everyone.
Oh, when will they ever learn?
Oh, when will they ever learn?

Where have all the graveyards gone, long time passing?
Where have all the graveyards gone, long time ago?
Where have all the graveyards gone?
Gone to flowers, everyone.
Oh, when will they ever learn?
Oh, when will they ever learn?