Noi cronici, interviuri, povești

„Niciun roman despre comunism nu prezintă perspectivele din Toți copiii librăresei. Detaliile defilărilor, prima transmisiune color interpretată de măcelar și așa mai departe.”
„Toți copiii librăresei este un roman despre cum se fac idoli din nefericire și ratare, de către cei ce nu riscă să construiască fericirea nici când toate duc în direcția potrivită.”
„Un labirint suprapus celorlalte, traumatice și amoroase, din care o sinucigașă nu poate evada decât din prea multă dragoste pentru copii. De aceea, deloc întâmplător, ea e și un voyeur al lumii, urmărind familii, copii, ca și cum ar trăi fragmente din viața ei interzisă. Cel mai bun roman al Veronicăi D. Niculescu.”

- „Viața interzisă” - o cronică de Marius Miheț la Toți copiii librăresei, în „România literară”, aici.

*

„Un roman retrospectiv luminos asupra unei perioade văzute dintr-o perspectivă personală, fără accente ideologice, ce marchează o continuitate firească şi ascendentă în şirul cărţilor Veronicăi D. Niculescu.”

- „Dragostea, deci moartea” - Alice Valeria Micu despre Toți copiii librăresei, în revista „Apostrof”, aici.

*

„Veronica D. Niculescu știe să scrie pentru copii fără să se aplece și să-i ciupească de obraz, cum zice chiar ea. Știe să-i ia în serios ca cititori. De asta cărțile ei pentru copii au succes. Și pentru că sînt minunat scrise, minunat construite, cu atenție la dozarea detaliilor, cu grijă la poveste și pentru că le vorbește copiilor despre lucruri cît se poate de serioase, cum ar fi: libertatea, singurătatea, dorul, prietenia. Iar cărțile ei pentru copii pot fi citite cu delicii și de cei mari, mai ales de cei care mai au o cît de mică legătură cu copilul care au fost.”

- Un interviu realizat de Adela Greceanu, la Radio România Cultural, în emisiunea „Timpul prezent în literatură”, despre Iarna lui Isidor, aici.

Mușuroaie, dosare

Înainte de „Toți copiii librăresei” am scris altă carte - am avut mare nevoie s-o scriu, nu și s-o public. Cine nu crede că scrii în primul rând pentru tine și doar pentru tine, din nevoia de-a spune, de-a ordona, de-a fixa în cuvinte - n-are decât. Treburile astea se trăiesc, nu se explică. Sunt cum sunt - sunt.
Sunt cărți care se scriu repede, sunt cărți care se scriu greu, sunt cărți de publicat și cărți de ținut cu anii în dosare bine închise. Nu-s două la fel. Orice încercare de generalizare e o lopată dată în cap cârtiței harnice care dă să iasă, sfioasă și unică, din bietul ei mușuroi, primăvara devreme, mirosind o pajiște unde nu e nici țipenie de om.
Acum, când mă rotesc în golul ăsta de care-am avut atâta nevoie și care-mi dă amețeală până la greață, mă întreb încotro s-o iau, înapoi, înainte? Pajiști și nori peste tot.

Jurnaliere, nimicuri

Groaza de după fiecare carte încheiată, predată. Cunosc bine golul ăsta, îl înțeleg, nu mă mai sperie, dar asta nu înseamnă că nu e la fel de agresiv, de greu de dus. Ce fac cu mine? În lipsa poveștii, a muncii susținute pe carte, se văd iarăși bine defectele din țesătura de-aici. Se simt mai tare bolile, problemele cu părinții, depresia, lipsa de sens. Citesc - găsesc greu cărțoiul care să mi se potrivească, nimic nu-mi convine -, mă plimb până nu-mi mai simt oasele, corpul („Tu ține minte, durerea mai mare șterge durerea mai mică!”?).

Ieri, lungă plimbare pe străduțele din Cotroceni. Cireșul bătrân și imens, extraordinar de înalt, plin de fructe, în curtea casei părăsite, cu o ramură lăsată în stradă - jefuită până la os. Sus, însă, scânteiază ciorchini rubinii, la care nimeni n-o să ajungă vreodată. Vegetație dezlănțuită peste tot, în lipsa oamenilor. Frumusețe apocaliptică, grea de tristețe. Sunt tufe de caprifoi revărsate în viituri nemaivăzute pe trotuare, zumzăie când îți cufunzi fața în ele, sunt trandafiri floribunzi care n-au tremurat de apropierea vreunei foarfeci, sunt ronduri verzi care n-au arătat niciodată așa. Și o piață volantă în capătul străzii, neașteptată, plină de culoare și - probabil, n-am de unde să mai știu - de miresme. Un dulău mofluz, așteptând în lesă să-și cumpere stăpânul cireșe și să poată porni mai departe.

Îmi face rău prezența acolo, în piața părerilor. „Social media”! Rău fizic, cu tremur și tot ce trebuie, îl cunosc, îl înțeleg - ca pe gol. Nu vreau să fiu acolo. Scrisul aici, cât mai e, e o fugă. Aici încă se mai poate spune unor lucruri pe nume.
Îmi fac rău comentariile. Dulcegăria cumplită din ele. Inimioarele. Zâmbetele.
Cărțile par un succes. Habarniști care vin și-ți spun că trebuie să fii fericit.
Habar n-au de ce scrii. Habar n-au cum le-ai scris.
Ce mizerie de ambalaj străin, colorat... Cum să nu-ți fie rău?

„Iarna lui Isidor” - cărțile mele cu continuare

Nu știu cine mai citește bloguri, pentru mine contează să scriu aici, ca-n agendă, măcar ca să marchez unele zile.
Ieri a venit „Iarna lui Isidor”. Este tot un roman, are 216 pagini și continuă „O vară cu Isidor”. Nu va fi o serie, povestea nu va continua, lucrurile se opresc aici. Sunt două jumătăți ale unui întreg. Sper să vină cândva ziua când să le publicăm și împreună.
Nu e prima oară că scriu o poveste din două jumătăți. Și „Simfonia animalieră” și „Hibernalia” sunt, tot așa, jumătăți ale aceluiași măr întreg. La fel, prima e vară, a doua e iarnă. Prima e colorată, a doua e albă.
N-a fost premeditat. În cazul ambelor cărți, „O vară cu Isidor” și „Simfonia animalieră”, am spus nu și nu atunci când mi se sugera continuarea. A durat patru ani cu ariciul din simfonie, respectiv trei cu condorul, până a venit continuarea. Lucrurile astea nu pot fi premeditate nicicum.

Găsiți cartea în librării sau direct pe site-ul editurii Polirom, aici, unde puteți răsfoi cartea și puteți asculta un fragment citit de mine.
Un comunicat de presă, aici.

*

Un interviu acordat Adelei Greceanu, în emisiunea „Timpul prezent în literatură” de la Radio România Cultural, aici.

„Cum mi-am petrecut pandemia de primăvară”

A fost multă tristețe în perioada asta - folosesc cel mai cuminte cuvânt cu putință, tristețe. Sunt multe altele închise în el, neputință, amărăciune, revoltă, disperare și groază, căutarea seninătății acolo unde era un puhoi de griji și de temeri. Am stat pe loc noi și viețile noastre și bolile noastre și ale celor dragi - pentru mine asta a fost complicat. Sunt recunoscătoare c-am ieșit la capăt cumva, toți încă întregi - la un fel de capăt, măcar provizoriu.
Eu n-am găsit altă cale de-a traversa perioada asta decât cufundată cu totul în muncă. N-am avut nici o jumătate de zi liberă. N-am putut și n-am vrut. E drept, lucrez acasă de zece ani. Paradoxal, chiar asta a complicat lucrurile.
Una peste alta, cu multe îndoieli față de ce începe acum, dar cu bucuria că am ajuns oarecum la un mal, ăsta ar fi rezumatul lui „Cum mi-am petrecut pandemia de primăvară”. Cu „Toți copiii librăresei” abia ieșit din tipar și rămas fără librării, cu „Iarna lui Isidor” pregătit de la distanță pentru tipar și scriind zilnic la „Luchian. Ochii, sufletul, mâna”, refugiată în viața altuia ca să o fac trăibilă pe a mea. Să scrii când pare că nu mai există nici o librărie pe lume, și că lumea întreagă s-a dus și nimic n-o să mai fie așa cum a fost, e și asta ceva.

Casa, visele

Sunt 20 de ani în primăvara asta de când am plecat din Pitești, orașul unde m-am născut. Nu locuisem tot timpul acolo, fiindcă cinci ani îi petrecusem în București, la facultate. După Pitești, vreme de 13 ani, am stat la Sibiu - ce casă mi-a fost orașul acela; cum mi-a schimbat viața cu totul!... Am făcut mereu „naveta dragostei” la București și la Timișoara. Astea-s cele patru orașe care apar în poveștile mele. Dar ce voiam să spun? Că ani mulți după mutarea de-acasă tot ce visam se petrecea acolo, la Pitești, în apartamentul copilăriei și unde-am locuit singură nouă ani după ce terminasem facultatea. Realitatea se poate derula oriunde-o fi ea într-un moment sau altul, dar visele se întorc mereu, de capul lor, în același apartament-vagon cu trei camere, cu ușă nesigură, cu fereastră nesigură, unde-am fost mai fericită ca oricând, mai nefericită ca oricând, mai singură ca oricând, cu o salcie bătrână la fereastră, cu un gang întunecat în preajmă, pe unde vin toate spaimele noaptea, pe unde se scurg coșmaruri și vise cu lumină vagă în capăt.

Omenește

Au înflorit castanii roșii în Cișmigiu, se scutură deja, sunt trotuarele colorate. Și irișii au înflorit. Și sunt rațe sălbatice în lac, au fost aduse și lebedele negre. Le-am văzut de dincoace de bannerul care ține parcul închis. Am stat pe trotuar și-am tras aer în piept, mirosea a pământ, a ierburi înalte, netunse. M-am dus și m-am întors și iarăși m-am dus și iarăși m-am întors. Am auzit, poate pentru prima oară în viață, și o privighetoare cântând de mama focului, ascunsă într-o tufă. Ce triluri lungi, cu multe note repetate iar, iar, trrr, cic, cic, cic, prriii. Iarăși m-am întors, am ascultat, nu semăna cu nimic, cum să nu te oprești, cum să nu rămâi țintuit locului? Sunt și stoluri de grauri peste tot, țârâie electric, se înfruptă pe sub salcâmi. Și rațe sălbatice erau, pe peluza de lângă biserica Kretzulescu, pe unde la alte ore, în alte zile, sunt oameni. Și socul a înflorit, și măceșul, și copacul prințesei. Vița japoneză începe... Într-un balcon, sus, un bărbat juca table cu un câine. Îi vorbea omenește. Așezat pe scăunel, câinele răspundea.

„Sunt atât de fericită când scriu!”

- Ce ți s-a părut cel mai solicitant la lucrul la această carte?

- Privind în urmă, totul mi se pare de vis: sînt atît de fericită cînd scriu! Am uitat între timp de oboseală și de obstacole. Dar, dacă trebuie, îmi amintesc că erau zile cînd ieșeam din cameră sfîrșită, cu picioarele tremurînd. Cîtă bucurie, atîta efort. Uneori mi se părea că țin în mîini, ridicat deasupra mea, un glob uriaș care poate să-mi scape dintr-o clipă în alta și să mă strivească. Știam că vreau să scriu o poveste lungă, detaliată – în primul rînd, voiam să mă țină pe mine povestea, să dureze. Să o spun cu răbdare. Să redau șirul zilelor librăresei, cu un ritm aproape muzical, lent, la început, cîtă vreme ea este singură. Să fiu ea, scriind.

M-am trezit copleșită de date, de viețile personajelor. Am 50 de personaje în carte. 24 feminine, 26 masculine. Dintre acestea, 22 au rol important, apariții multiple, o personalitate conturată, vîrste, vieți concrete. Librăreasa, ceasornicarul, familiile lor, colegi, vînzători din Complex, o mulțime de copii… A trebuit să lucrez cu grafice, să notez cînd s-au născut personajele, cînd s-a întîmplat un eveniment sau altul – iar spre final, am ajuns să țin calendarul lunilor august și septembrie împreună cu Silvia. Totul era calculat milimetric, orice alunecare atrăgea catastrofe.

Am recitit apoi de șase ori cartea, înainte să o predau Editurii Polirom. Scriitura e simplă, aș zice, sau simplificată față de cărțile dinainte – nu am vrut să fac mari giumbușlucuri, povestea dictează întotdeauna tonul și m-a interesat să păstreze aerul vintage optzecist și în felul în care e scrisă. De obicei caut să scriu repede, cît am răsuflarea accelerată de nerăbdare și emoție, pentru a reciti apoi pe îndelete, atentă. La ultima recitire, rapidă, detașată, caut să fiu cititorul care nu știe nimic despre poveste și vede totul pentru prima oară. Acolo e greu să ajungi.

- Un interviu de Alina Purcaru, în Observator cultural, în cea mai mare parte despre Toți copiii librăresei, aici.

Noile jocuri

Aseară, după ce-am terminat treaba, am ieșit în mica plimbare, cu lesă scurtă, pe-aici. Cum lucrez de acasă, tot ce se întâmplă în viețișoara mea în ultima lună și ceva are loc pe o rază rușinos de mică, cu declarația în buzunar, bifată la „mișcare”, deși aș fi bifat la „ca să nu îmi pierd mințile”. Aș fi vrut să știu ce înseamnă concret „în apropierea locuinței”, 200 de metri, 500?, dar nu s-a putut. Ce lege e asta? Aș fi vrut să știu când piuie brățara imaginară a prizonierului, la primul colț, la al doilea? Mi-am restrâns mișcările mult, foarte mult, ce era de făcut? Dar mi-am simțit libertatea mai știrbită ca oricând.

Aseară, ca să revin la poveste, în obișnuita ieșire cu lesă scurtă și declarație în buzunar, dând roată rondului, m-am bucurat să văd iarăși copilașii jucându-se. Un tată îi antrena. Le-a explicat îndelung regulile, dar ei erau foarte mici și păreau să nu le priceapă. Până atunci se jucaseră cu frunze și muguri de brad, în timp ce frații mai mari - doi - jucaseră fotbal. Când în sfârșit cei mici au terminat instructajul, tăticul a strigat: „Și-acum, fugiți!”. Copiii au fugit, toți într-o direcție, chiuind, greu de oprit. „Stați, stați!” striga tăticul în urma lor. Nu era bine. Trebuiau să formeze două tabere, să se alerge între ei, ca-n „Uliii și porumbeii”. Ia-o de la capăt, explică-le, greu, că ăștia mici deja fugeau înnebuniți de bucurie. În cele din urmă, s-au prins, au intrat în joc, a fost nebunie: „Eu sunt polițist!”, „Eu îți dau amendă!”, „Ai ratat amendaaa!”.

Și era un soare pe sfârșite, aproape de vârfurile blocurilor, și-un vânticel rece, și-o iarbă de-un verde curat, neînceput, neprăfuit. Am venit cu ochii în lacrimi. Acasă am aflat că cineva de sus a zis că da, libertățile noastre au fost știrbite nepermis de mult, drepturi furate. Dar pe mine mă interesează mai mult vocile mici, de jos, nu cele de sus...

Luminița Corneanu despre „Toți copiii librăresei”

Tocmai am terminat de citit „Toți copiii librăresei”, noul roman al Veronicăi D. Niculescu.

Mi-era dor de o carte bună, învăluitoare, de literatură română, de fraze curgătoare, care să te poarte cu ele.

Pentru cei care au sub 30 de ani, cartea asta poate să treacă drept o distopie. Lumea pe care o descrie cu siguranță a fost.

Povestea se întâmplă în comunismul românesc și e plină de detalii ale vieții de zi cu zi din acele vremuri - cozile, defilarea de 23 august, descrierea magazinelor cu mărfuri precare și puține, raritatea unui telefon instalat acasă.

Sunt aspecte foarte importante ale vieții din România dinainte de 89 pe care le recreează foarte bine cartea. Lipsurile generalizate, precaritatea materială a unei întregi societăți, frica, frica de sarcină, avort și moarte, puținul din care oamenii își trăgeau bucuria și energia: o plajă cu iarbă pe malul lacului, câteva castane culese din pom și coapte în cuptor, o meserie-meșteșug care păstrează ceva din gustul libertății - ceasornicăria -, un album colorat despre flori, un om care îți trimite o scrisoare să-i spună că-i e dor.

Aveam 12 ani în '89 și îmi amintesc foarte multe, în primul rând senzațiile: teama de Securitate, de a nu spune bancuri „că îl arestează pe tata”, cenușiul vieții de zi cu zi, modestia materială chiar și a celor bine plasați social.

Și totuși, citind cartea, nu am putut să nu mă întreb: Cum s-a putut trăi așa? De ce atâta obtuzitate și răutate, atâta lipsă de umanitate la acești conducători comuniști ai românilor, când, în fond, le lipsea atât de puțin și de elementar oamenilor ca să fie fericiți - mâncare, niște rechizite frumoase pentru copii (gumele chinezești colorate și parfumate sunt aproape niște personaje ale cărții Veronicăi Niculescu), libertatea de a te bucura de dragostea împărtășită cu un om - elementar, absolut elementar. Un regim care se opunea, se lupta cu instinctul vital, cu erosul, cu pulsiunea de viață. Cu foamea de mâncare și de dragoste a oamenilor. Una, două din lipsurile, interdicțiile și presiunile astea dacă nu ar fi fost, și lumea noastră ar fi arătat cu totul altfel. Măcar colorată, măcar mirosind îmbietor a mâncare.

Cu personajul-narator Silvia, Veronica Niculescu construiește o femeie arhetipală: o figură serafică, blondă și creață, subțire („lebădă”, îi spune un personaj masculin), rămasă să se descurce singură de la 18 ani cu amintirea unei iubiri pierdute și a unui copil mort, fragilă, dar capabilă să îndure și să iubească. Prin ochii ei se văd anii 70 și anii 80 ai comunismului românesc, ea e cea care, fiind femeie, devine victima unui sistem absurd și neomenesc.

- Luminița Corneanu, pe contul ei de Facebook