31 august 2012

Ultima postare de vara

Era o astfel de zi. O zi năucitoare, toridă, umflată-n pînzele verzi.
Începuse de-aseară, se strecurase în gara minusculă unde mult am mai stat, la fereastră cu ochii pe magazia de lemn, pe iederă, pe grămada de lemne, pe copiii aduși în cărucioare anume ca să vadă trenul, uite trenul, bucuria marelui lucru din locul cel mic. Gara Margina! Și trei țigănuși în trenul care stă din sens invers, Timișoara-Iași, topită după cei mici, tai-tai, vorbit cu cel mare (Noi venim din Froanța!).
Apoi casa și prima noapte aici, mama îmbiindu-mă cu cîte-n lună și-n stele (Și dacă mai ai nevoie de perne mici, uite-le acolo! - și am dormit nu cu una, două, trei, ci cu opt perne mici), și o lună imensă albastră, vizibilă cînd se stinge lumina și toate celelalte dispar. Greieri.
Apoi dimineața, și tata la cafea povestind despre băiețelul acela care, sătul să tot fie-ntrebat cîți ani are și cum îl cheamă, răspundea la toate la fel: Nimicul.
Și plimbări, și cuvinte, și soare, librărie, piața aceea, în căutarea acelui motan, dar acum altul, un frate, sperios, ochi de portocală. Și mai ce? Pașii înapoi, și curțile largi, atîta lumină, atîta durere, și drumul deschis înainte, și teama.
Înapoi în grădină. Trandafirul, acum mai înalt decît mine. Floribund de nu încape. Privind peste gard, gardul unde doarme pisica bătrînă.




















P.S.: Și în Dilemateca primele pagini din Cosmopolis, Don DeLillo.

28 august 2012

Trei

Prima zi cu lumină de toamnă. Predau traducerea şi ies afară fără scut, văd lumina. Şi frunze şi aer şi blîndeţea pulovărului pe umăr, de parcă aş plimba un motan adormit. Mereu uluită - unde, cînd s-a scurs anotimpul? Iată, vine cel bun, cel drag.

Mă pregătesc de plecare. Mental, de cîteva zile. Tremurul acela, o spaimă acoperind nerăbdarea. Ca întotdeauna, dac-aş putea, aş anula totul.

Guguştiucii revin la cuibul lor vechi, azi au cărat beţişoare, au refăcut zidurile, s-au ciugulit pe lîngă ochi unul pe altul, a cîta serie de pui să fie asta? Frumuseţea le stă în răbdare, în firescul răbdării, zi după zi, anotimp după anotimp, un fel de altceva nu era de făcut, facem ce trebuie făcut, şi părem fericiţi, şi poate chiar sîntem, probabil.

Emoţionată de a treia reacţie la carte.
Bogdan-Alexandru Stănescu îmi face o bucurie. Scrie despre a construi, a construi chiar este plăcerea scrisului meu, puteţi să rîdeţi, eu asta fac, construiesc şi reconstruiesc, e plăcut să văd negru pe alb a reveni, a reîncărca, da, fără re nu se poate nimic. Articolul din Suplimentul de cultură, aici sau aici în pdf, cu diacritice, mai uşor de citit.
Sînt recunoscătoare, iar de fiecare dată cînd mulţumesc pentru o reacţie la carte o fac pentru a mulţumi de fapt pentru alegerea cărţii, pentru lectura ei, apoi pentru opţiunea de a scrie despre ea. Este mai puţin important că cineva, undeva publică ceva despre cartea ta. Dar este nespus de emoţionant că, un pic mai devreme, cînd tu habar nu aveai, acel cineva a citit şi a simţit un ceva. La fel de tare mă bucură reacţiile primite în căsuţa de e-mail, în căsuţa de FB, pe stradă sau în bucătărie. Nu e vorba de mine. Mereu, de poveste.

Obosită, plumbuită.

27 august 2012

Incet-incet

Soseşte în casă, intră pe uşă adusă de un poştaş pe bicicletă. Abia joi a ieşit din tipar, azi uite-o aici, odată cu ploaia. Opere III, Cerşetorul de cafea, Emil Brumaru, Editura Polirom.
Se stă pe canapea şi se face un inventar, ca la merceria închisă tuturor, deschisă doar ţie. Senzaţia de invadare a intimităţii. 638 de pagini. Din care, şaisprezece alcătuiesc Cuprinsul. Cuprinsul e o poveste în sine, şerpuind printr-o viaţă. Exemplu de titlu: O cioară moleşită stă languroasă pe-o antenă de televizor. Şapte destinatari - Lucian Raicu, Leonid Dimov, Şerban Foarţă, Ilie Constantin, Radu Petrescu, Alex. Ştefănescu, Florin Mugur. Cronologie, prefaţă, notă asupra ediţiei. Şi între ele, carnea vie şi săţioasă a scrisorilor, unele fotocopiate. Unde pui ochii, încîntare.
Cînd scrii la o carte - să zicem - doi ani, iar într-o după-amiază de după naşterea cărţii un prieten îţi spune, cu entuziasm, că a terminat s-o citească - iarăşi, să zicem - în două ore şi zece minute, crezînd că asta te va bucura, ceva se prăbuşeşte cu un bufnet surd, de nemărturisit.
Dar cînd cartea conţine scrisori înşirate de-a lungul a zeci de ani, concentrînd în ea "nimic" altceva decît viaţă, viaţă pură, viaţă în timp real ţintuită în cuvinte, ei bine, atunci, atunci cît timp să-i dedici tu, cititorul?
E o carte de răsfoit cu sufletul la gură, iar apoi de citit încet-încet.
Nu-mi plac cei care postează citate. Citate şi-atît. Comiţînd crunte, vizibile infidelităţi chiar faţă de cărţile pe care pretind că le iubesc. Citînd azi de aici şi mîine de dincolo, cu încîntare, trădînd cartea prin chiar actul decupării brutale din trup, şi-adesea cu spatele întors neserios la iubirea de ieri. Sperînd că am creat cît de cît un context, o pătură şi-o pernă de care să se sprijine fragmentul ales, o să extrag:
Cum pot să fiu fericit? Nu te speria, nu te întreb pe tine. Încet-încet, să citesc ce-mi place. Încet-încet, să scriu cîte-o pagină galbenă pe zi. Să mă bucure iaurtul şi salata verde! Să mă bucure cărţile mici, îndemînoase, din B.P.T.! O izbîndă şi o înfrîngere să mi le măsor prin capacitatea de-a rezista şi, apoi, prin slăbiciunea de-a nu mai putea rezista la mirosul formidabil al cafelei fierbinţi.
(din scrisoarea Fulgerul unui anotimp curat, către Florin Mugur, 1980)
Atît? Acum atît. Consemnarea unei întîlniri. Atît? O însemnare despre Emil Brumaru şi nimic de felul acela? Nimic de felul acela. Vor fi destui care vor vîna şi vor cita doar pasaje din acelea. Păcatul reducerii unui om la mult mai puţin decît este le va aparţine.
Lectură plăcută! Va fi.

26 august 2012

24 august 2012

Luciat despre Rosu, rosu, catifea

Mare bucurie îmi face Luciat, cu lectura ei atentă şi recenzia la Roşu, roşu, catifea, postată astăzi în Ora de Cluj.
Doar celor mai apropiaţi dintre apropiaţi am îndrăznit să le spun, în momente de rarisimă deschidere, că îmi doresc măcar un singur cititor atent - unul singur, poate că nu e aşa mare obrăznicie să îmi doresc asta - care să nu ia povestirile pe sărite şi să vadă măcar o parte dintre cîrligele presărate ici, colo, o parte dintre legăturile şi încrengăturile, mai accentuate sau mai vagi, dar extrem de precise, care înlănţuie între ele poveştile. Luciat fredonează obsedant melodioara cu portocala şi descoperă pînă şi relaţia de rudenie dintre două pisici (da, aşa este), şi multe altele, cronica ei este un semn foarte liniştitor şi încurajator pentru mine.
Îi mulţumesc foarte tare, iar ceea ce a rămas neînţeles (şi adorabil mărturisit ca neînţeles) nu e de fapt absolut nici o taină, e un nimic din acela care ar putea fi prilej de discuţii relaxate cîndva, sper, dacă ne vom întîlni.
Rubrica Terorism de cititoare, dedicată în totalitate cărticelei mele, aici.

***

Mîine lansăm cartea la Sibiu, în cadrul Festivalului Medieval.
Biblioteca Astra, ora 17, în sala de festivităţi a corpului vechi.
Prezintă Teodora Coman şi Dragoş Varga. Vă aştept cu drag şi cu cărţi.



22 august 2012

Mica vacanta floribunda

Un fel de vacanţă floribundă despre care nu vom spune prea multe începe cu vestea că-n casa de la munte a surorii acum nu mai e un pîrş, ci o întreagă familie, iar puii sînt mici, au doar cîteva zile, şi dorm cuibăriţi în prosoape. Cu părere de rău, noi nu înspre ei vom porni. Ci spre sud. Iar aici, de cum vom intra pe străduţa dintre case, va mirosi a flori şi a fructe, aer de după-amiază greu încărcat de miresme, şi vor fi cîrciumărese, şi ochiul-boului, şi zorele trecute, prezente şi viitoare, şi neasemuit de frumoasa şi otrăvitoare datura, cine vrea poate să-i zică ciumăfaie şi să viseze urît dacă soarbe un gram, dar ea tot frumoasă rămîne, şi levănţică uscată în camera de sus, şi motan, şi motani, şi melci hrăniţi cu furtunul, şi primele alune culese de mîna ta din copac. Apoi te plimbi prin oraş şi ajungi lîngă o floarea-soarelui uriaşă, şi acolo vrei fotografiată, aşa, ca să nu mai rîzi de cei care se fotografiază cu una sau cu alta, monumente, nemonumente (ba să rîzi, e de rîs, cum naiba să te postezi lîngă ceva ce îţi place şi să distrugi frumuseţe de poză cu tine), dar acum e de înţeles: facem asta doar ca să dovedim ceva esenţial, şi anume că floarea e mare, iuhuuu, ce mare e ea, nu, ba da, ba nu, să dovedim că noi sîntem mici, iuhuuu, ce mici sîntem noi. Apoi plimbarea continuă, prin oraşul care îţi învie privirea, sînt ziduri vechi şi e iederă şi sînt ornamente aproape devenite ruină şi, deodată, în valurile arşiţei, la doi metri în faţa ta apare un iepure, e un iepure gri în faţa ta pe trotuar, stă pe loc ca şi tine, pe stradă nimeni, doar iepurele, şi hai după el pe alee, ce să facem acum, iepurele ţuşti uşurel, şi papă iarbă şi iar ţuşti mai departe, ceva zice el, dar ce zice, şi sîntem pe Aleea Mamaia, plecăm. Şi tot aşa, şi tot aşa, ce mai vacanţă floribundă cu griji în cocoaşă, şi apoi deodată, înfricoşător, primul apus acolo, lîngă ceasul bisericii de pe Luterană. Ceasul stă.

























Şi-n tren, la întoarcere, vocea atît de răguşită a băieţelului cînd se trezeşte: "Mami, a fost tunel?". Şi ea: "Nu".

15 august 2012

Un interviu

Acum cîteva zile, Un Cristian mi-a trimis şapte întrebări pentru un interviu. A precizat că pot lungi răspunsurile cît vreau - nu existau constrîngeri de hîrtie. Şi m-am lungit, fiindcă au fost cele mai precise şi incitante întrebări pe care le-am primit vreodată. Îi mulţumesc.
Iată aici un fragment.

Voiam să scriu scurt. Şi mai scurt. Nevandabil de scurt. Înnebunitor de plăcut de scurt.

u.c.: Nu ştiu de ce am impresia că un astfel de volum ţi-a produs o nespusă uşurare. Sigur, fiind nespusă, ea rămâne în cotele (apelor Dunării) netransmisibilului. Şi totuşi. Am o curiozitate care s-ar putea să nu conteze. Tematica comunistă, bine prizată în afară şi bine ilustrată cel puţin cinematografic, încă nu e văzută cu ochi buni, cel puţin când se pune problema unei lucrări de sinteză asupra ilustrării ei în literatură. Rezervele ţin de timpul încă scurt consumat şi de încă nedistanţarea critică faţă de o perioadă atât de complicată. Există presiunea personală de a scrie despre această perioadă? Simţi ca o mică datorie să completezi cu propria mărturie (sigur, ficţională) o etapă pentru care încă sunt scriitori care spun: poate să mai aştepte? Când şi cum devine comunismul o obligaţie, fie şi amânată?

V.D.N.: Eu nu cred că am scris o carte despre comunism. Cel puţin, intenţia mea nu a fost asta. Nu mă interesează deloc ce e prizat, afară sau la noi. Iată, drept dovadă, scriu proză scurtă când toţi se dau de ceasul morţii: proza scurtă nu se vinde (nici dacă-i aşa lungă!), nu ne dai mai bine un roman?
Voiam să scriu scurt. Şi mai scurt. Nevandabil de scurt. Înnebunitor de plăcut de scurt. Căutam subiecte – pentru un volum care să aibă o tematică comună, cum fac de fiecare dată. Mă uitam la obiecte pe stradă. Îmi rămăsese obsesiv în minte o imagine, am fost mult timp convinsă că de la ea va pleca următorul volum de povestiri. Pe bulevard, într-o zi, pe marginea unui coş de gunoi atârna o fustă maro. Mi-am dorit să scriu povestea fustei maro. Îmi imaginam microficţiuni de jumătate de pagină, pornind de la obiecte zărite pe stradă, cu poveştile lor imaginate, mica lor istorie dinaintea abandonului, o carte a abandonurilor, poveşti rupte scurt şi brutal din viaţă. Poate cam un an m-am învârtit aşa. Erau atâtea versiuni imaginate pentru fusta maro! Dar nimic nu s-a legat, nimic nu m-a făcut să mă urnesc. Traduceam.
Apoi, deodată... Interviul integral, aici.

***

Prima cronică la Roşu, roşu, catifea, în Observator cultural, semnată de Oana Cătălina Ninu, căreia îi mulţumesc pentru lectura atentă.

E-book-ul apărut atît de iute şi disponibil pe Elefant.ro.

Şi cuprinsul volumului:


14 august 2012

Cum ajungem la Belgrad?

Prima mea experienţă Writers in Residence, aşteptată încă din primăvară, ţinută la secret pînă acum, e gata să se încheie înainte să înceapă.

De la 1 septembrie ar trebui să mă aflu într-un bîrlog de pîrş, să petrec o vreme singură acolo, într-un loc care pare mirific - mult verde, un sat, locuinţa unui mare scriitor sîrb - invitată de Ministerul Culturii din Serbia. Rezidenţa este undeva lîngă Belgrad. Problema este că, aşa cum se întîmplă la noi, cel mai greu e să ajungi aproape.

Cum ajungem la Belgrad?
Pînă anul trecut, exista un tren din Timişoara, am mers şi eu cu el. A fost suspendat recent. Linia ferată de la sîrbi este în reparaţii majore. În locul trenului, au pus un autobuz. De foarte de curînd, a fost suspendat şi acesta. Nici din autogara Timişoara nu mai pleacă nici un autobuz spre Belgrad. Deci, nu tren, nu autobuz.
Iar de avion nici nu se poate pune problema, ar fi necesar un by-pass ridicol prin Viena sau Munchen, iar costurile ar fi de cinci, şase sute de euro, nesimţire curată pentru a parcurge cei 150 de kilometri dintre Timişoara şi Belgrad.
Nu am găsit nici microbuze, curse private, nimic de la noi către ei. Doar nesfîrşite discuţii pe forumuri despre ridicolul de a nu putea ajunge din Timişoara la Belgrad.
În aceste condiţii, stau ca pe jar de cîteva zile, încercînd să-mi fac curaj să îi anunţ că nu voi putea veni. E de toată jena. Nu am cu ce. Măcar de-aş fi avut o căruţă, un măgar, un balon, ceva.
Dacă ştie cineva vreo soluţie, o cale de transport posibilă, la zi, nu ce-a fost şi nu mai e, vă rog să îmi spuneţi.

Iată o imagine de cotlon de pîrş aproape pierdut, de la reşedinţa unde ar trebui să ajung.
Ceva păreri de rău ar fi, dar am atîta treabă şi acasă, încît pot să mă cotlonăi şi pe-aici, no...





***

Pentru că foarte multă lume caută cum se ajunge de la Timișoara la Belgrad, fac o adăugire despre experiența mea.
Eu am mers, în cele din urmă, cu trenul de la Timișoara la Vârșeț, este un tren de mic trafic de frontieră. Mai exact, o săgeată albastră care pleacă dimineața la 5.40 din Timișoara. Era destulă lume, e ok, multe familii mixte cu copii, care probabil fuseseră în vizită pe la bunici, rude, dar și turiști străini sau oameni care mergeau la muncă. E un drum de mai puțin de două ore. Iar în tren erau oameni care știau de autobuzul care pleacă din gara Vârșeț spre Belgrad. S-au grupat, știind că trebuie să se grăbească la coborâre, fiindcă autobuzul nu așteaptă. Se plătește direct la șofer. Eu nu am văzut acest autobuz, i-am lăsat înainte pe cei care se grăbeau, fiindcă pe mine urma să mă ia cinva din gară cu mașina.
Gara Vârșeț e mică, antică și nerenovată, cât am așteptat gazdele să vină să mă ia, cam o oră și jumătate, nu am văzut nici urmă de autobuz, microbuz, nimic, nici măcar de... localitate. Așadar, dacă mergeți cu varianta, asta, fiți siguri că vă cuplați în tren cu cei care știu de acel autobuz, sau întrebați dinainte detalii.

6 august 2012

După lansare



Cartea a apărut şi poate fi comandată aici.

Imaginile sînt din standul CDPL Fest 2, unde am avut semne de carte de catifea şi ceva recoltă de carte,



iar acestea sînt de la lansarea din Sala Oglinzilor,



unde Un Cristian a vorbit despre cele trei apariţii, Biblidioteca de Mihail Vakulovski, Îmblînzitorul apelor de A. R. Deleanu şi Roşu, roşu, catifea,



după care fiecare dintre noi a vorbit despre celelalte două cărţi, iar mie mi-a fost ca niciodată de drag şi de uşor şi de bine, fiindcă mi-au plăcut şi cărţile, şi autorii, citiţi-le, citiţi-i, şi atmosfera, şi clădirea, şi tot, a fost o zi frumoasă de pus la suflet, şi mulţumesc Flavius Ardelean şi mulţumesc Mihai Vakulovski,



şi chiar dacă am făcut-o şi atunci, o fac şi acum, să mulţumeşti nu e un gest de politeţe, uneori e o nevoie binefăcătoare pe care să te sprijini ca-ntr-un toiag cînd ajungi acasă după drum lung, doar tu şi cîteva cărţi, aşa că pur şi simplu:
Mulţumesc, Cristi, Victor, Lucian, Simona, Florin, Diana, Oana, Georgiana, Radu, Alexandra, Ema, sigur că sînt doar cîteva nume, şi ar mai fi şi altele, şi ar mai fi oameni ale căror nume nu le cunosc.

A, şi pisicii Roxi, care dormea sub o maşină într-o curte, şi pe care mi-a zis portarul s-o strig, Roxi!, că vine, şi-a venit, şi mi-a luminat ziua dinaintea lansării.



1 august 2012

Roșu, roșu, o lansare

Roșu, roșu, catifea se lansează în cadrul CDPL Fest 2, la București, pe 3-4 august. Acolo mă voi întîlni și eu cu cartea pentru prima oară.

Vineri, în Club A, vor fi standuri de autor (deschidere ora 17 și două minute, turul standurilor cam între orele 17 și 18) și lecturi (18-20), iar de la ora 20 aniversăm cei doi ani ai Casei de Pariuri Literare și cei 40 de viață ai lui Mihail Vakulovski.
Ne retragem pe la ora 21.
Ca să ne vedem sîmbătă, de la ora 17, la lansările de carte de la Sala Oglinzilor de la USR.
Toate detaliile despre festival, aici.