15 august 2012

Un interviu

Acum cîteva zile, Un Cristian mi-a trimis şapte întrebări pentru un interviu. A precizat că pot lungi răspunsurile cît vreau - nu existau constrîngeri de hîrtie. Şi m-am lungit, fiindcă au fost cele mai precise şi incitante întrebări pe care le-am primit vreodată. Îi mulţumesc.
Iată aici un fragment.

Voiam să scriu scurt. Şi mai scurt. Nevandabil de scurt. Înnebunitor de plăcut de scurt.

u.c.: Nu ştiu de ce am impresia că un astfel de volum ţi-a produs o nespusă uşurare. Sigur, fiind nespusă, ea rămâne în cotele (apelor Dunării) netransmisibilului. Şi totuşi. Am o curiozitate care s-ar putea să nu conteze. Tematica comunistă, bine prizată în afară şi bine ilustrată cel puţin cinematografic, încă nu e văzută cu ochi buni, cel puţin când se pune problema unei lucrări de sinteză asupra ilustrării ei în literatură. Rezervele ţin de timpul încă scurt consumat şi de încă nedistanţarea critică faţă de o perioadă atât de complicată. Există presiunea personală de a scrie despre această perioadă? Simţi ca o mică datorie să completezi cu propria mărturie (sigur, ficţională) o etapă pentru care încă sunt scriitori care spun: poate să mai aştepte? Când şi cum devine comunismul o obligaţie, fie şi amânată?

V.D.N.: Eu nu cred că am scris o carte despre comunism. Cel puţin, intenţia mea nu a fost asta. Nu mă interesează deloc ce e prizat, afară sau la noi. Iată, drept dovadă, scriu proză scurtă când toţi se dau de ceasul morţii: proza scurtă nu se vinde (nici dacă-i aşa lungă!), nu ne dai mai bine un roman?
Voiam să scriu scurt. Şi mai scurt. Nevandabil de scurt. Înnebunitor de plăcut de scurt. Căutam subiecte – pentru un volum care să aibă o tematică comună, cum fac de fiecare dată. Mă uitam la obiecte pe stradă. Îmi rămăsese obsesiv în minte o imagine, am fost mult timp convinsă că de la ea va pleca următorul volum de povestiri. Pe bulevard, într-o zi, pe marginea unui coş de gunoi atârna o fustă maro. Mi-am dorit să scriu povestea fustei maro. Îmi imaginam microficţiuni de jumătate de pagină, pornind de la obiecte zărite pe stradă, cu poveştile lor imaginate, mica lor istorie dinaintea abandonului, o carte a abandonurilor, poveşti rupte scurt şi brutal din viaţă. Poate cam un an m-am învârtit aşa. Erau atâtea versiuni imaginate pentru fusta maro! Dar nimic nu s-a legat, nimic nu m-a făcut să mă urnesc. Traduceam.
Apoi, deodată... Interviul integral, aici.

***

Prima cronică la Roşu, roşu, catifea, în Observator cultural, semnată de Oana Cătălina Ninu, căreia îi mulţumesc pentru lectura atentă.

E-book-ul apărut atît de iute şi disponibil pe Elefant.ro.

Şi cuprinsul volumului:


6 comentarii:

ora25 spunea...

mulţumiiim! seamănă aşa mult cu însăşi cartea, spune mărunt dar tot cu arcul păstrat şi tot conţinând o lumişoară. acum îmi dau seama ce mult seamănă scrisul tău cu nunta de furnici, când te opreşti lângă ea şi te uiţi cum fiecare furnic face ceva într-un mare desen şi-ţi trebuie foarte mulţi ochi pentru a aduna toate punctele şi-a călători pe spinările lor.

Veronica spunea...

Ora e atentă şi ştie cu nunţi de furnici. Iar eu te invidiez pentru călătoria melcului pe mînă, m-am tot uitat şi-am zăbovit, dar era prea linişte ca să deschid gura.
Răbdare şi ochi.
Mă bucur dacă-ţi place, cartea e aşa de diferită de blog, blogul adică nu-i scris de carte, normal, uf, că m-am emoţionat. Dar uneori mă tem ca aceia care mă cunosc din scrisul de aici să nu creadă că ar fi la fel şi în carte. Blogul e supapă personalizată pentru tot ce nu vreau să ajungă în cărţi.
Salutări Melculanului!

ora25 spunea...

daa, "a nu se pierde contactul cu melcul", a fost reînnoire bună, cu trup de răcoare şi cu iţire, fiinţe de-astea care inculcă pacea în omul turbulent.

când supapa e aşa frumoasă, cei care te cunosc de aici ar putea bănui foarte uşor cum sunt lucrurile "de păstrat". e greu de comparat revărsare cu broderie, e ca şi când l-ai compara pe "de unde se porneşte" cu "la ce se ajunge", se întrezăreşte, eu aşa simt stând pe-aici, cum ajunge bobiţa de apă printre bobiţele de nisip, aruncată de-aici din larg şi vârtej. ar fi păcat să nu fie urmărită. nu mă aştept să o caute toţi, dar mă bucur foarte pentru aceia care merg aşam, la acel cules. cu spice! :)

Melcucul spunea...

Dar bine, de mine nu pomeniți nimic!?

Veronica spunea...

Ora: Şi dîra de pămînt lăsată de melc pe mînă. Melcul ştie aşa de bine cu "de unde se porneşte" şi "la ce se ajunge" (chiar şi acela de pîslă!). Avem de învăţat de la animăluţe, dar mă tem să nu zică şi ele la fel despre noi.

Veronica spunea...

Melcucul:
Pomenim: tu eşti din cărţi, unele încă neapărute, dar neapărate. Ochii mari şi coada mică, pasul tandru de furnică.