30 decembrie 2013

2013 - producţia de pepeni; arta topiară; versiforul

Ca să nu ne mai simţim chiar aşa de lepre, paraziţi, pierde-vară-şi-cînd-e-iarnă, ne gîndim la sfîrşit de an care-o fi fost producţia de pepeni. Peste senzaţia că 2013 a fost un an absolut încremenit într-o singură şi adorabilă carte, iar aceea este Darul lui Nabokov, scot din dulăpior şi înşir pe birou cam aşa:

Cinci antologii - în ordinea apariţiei: Antologia pieselor prezentate în secţiunea "spectacole-lectură" - Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, 2013, selecţie de Ioana Mălău, Editura Nemira; Skrapliv - nuvele româneşti, antologie apărută în Suedia; Best of proza scurtă a anilor 2000, editor Marius Chivu, Editura Polirom; 10 +, antologie de proză Tiuk!, editor Mihail Vakulovski, Ed. Tracus Arte; şi mignona Cu faţa la perete, coordonatori Bogdan Munteanu şi Marius Aldea.

Mă opresc la antologia de la festivalul de teatru. Volumul are 980 de pagini, este bilingv, cuprinde cele 8 piese jucate în festival. Piesa "Roşu, roşu, catifea" am scris-o la începutul anului anume pentru festival (o dramatizare a nuvelei) - este singurul meu text inedit din aceste antologii. Traducere în limba engleză de Anca Bărbulescu.


Cu traducerile, e simplu:
Darul şi iar Darul.
Şi Tristeţile unui american a apărut anul acesta, însă cartea am tradus-o în toamna trecută.
Tot la traduceri, spectacolul Absolventul, care se joacă la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu, în regia lui Theodor Cristian Popescu. Din păcate, nu mi-am permis să ajung să îl văd. Rămîne unul dintre marile regrete la final de an, mai ales că aud că a ieşit grozav.

Simfonia animalieră nu a ieşit, după promisiuni, alegerea copertei şi amînări pe ultima sută de metri.
Iar Mereu-Mereu şi dragostea măiastră - un basm într-o mie de versuri, scris în toamna asta, presimt că nu va fi dat nicăieri spre publicare şi va rămîne doar o insulă de bucurie personală, îmbrăţişare de tristeţi şi adaptare la o lume nouă - casa atît de liniştită din Bucureşti.

Punem punct sub o dragă veioză cu abajur de sticlă lucrat manual care ne promite marea şi cu sarea dacă vom petrece mult timp lîngă dumneaei. Şi-i promitem - da, da, prietena mea - nu doar fiindcă noi credem teribil în statuile pentru traducători (artă topiară!), şi-n aplecarea neţărmurită, de-a dreptul hulpavă, a nesăţiosului cititor şi-a criticului asupra cărţilor din literatura universală traduse la noi cu decenii sau aproape un secol întîrziere, şi-n alte asemenea parfumuri pe care obişnuiesc să le şoptească pe înserate ele, abajururile de sticlă lucrate manual.
Veiozele mint întotdeauna mai frumos decît oamenii.


Atelier

Mă-mbrac prin camere, rimez, mă legăn
Prin toată casa, strâns ţinând un pieptăn
Sau un încălţător care devine
Lingura mea de ou. La prânz, de tine
Sunt dus la bibliotecă. Cina-i gata
La şase jumătate. Iar ciudata
Mea muză, versiforul, nu mă lasă,
E-n bancă, şi-n maşină, şi la masă.

(...)

Dulce, ziua trecu-n neîncetat
Zumzet armonios. Mintea-a secat,
Şi-un substantiv rămas lâng-un ament
Maro se usucă alături, pe ciment.
Poate iubirea mea pentru consonne
D’appui
, un prunc pierdut de Echo, stă-n
Senzaţia unei vieţi atent urzită,
Rimată din belşug.

Tot ce există
Eu înţeleg, sau doar o mică parte
Din existenţa mea, numai prin arte,
În combinaţii absolut divine;
Iar de-universul meu scandează bine,
Aşa e şi cerescul vers galactic,
Pe care-l bănuiesc că este iambic.
Eu cred că supravieţuim, cumva,
Şi că ea mai trăieşte, undeva,
Aşa cum cred că-n douăzeci şi două
A lunii iulie, anul cincize-ş-nouă,
La ora şase, mâine, mă deştept,
Şi că, probabil, va fi cer perfect;
Aşa că trag un ceas deşteptător,
Casc şi aşez „Poeme”-n raftul lor.

(F.p., IV, trad. VDN)

27 decembrie 2013

Cehov - "Nu trebuie să te apuci de scris decât atunci când te simţi rece ca gheaţa"

La despărţirea de o carte teribilă, care-aş fi vrut să nu se termine niciodată, transcriu câteva dintre pasajele cele mai dragi.
Cehov, de Henri Troyat, Editura Albatros, 2006. Traducere de Marina Vazaca.

Bătăile - "Tata a început să-mi facă educaţia, mai bine zis să mă bată, când nici nu împlinisem cinci ani. Dimineaţa când mă trezeam mă întrebam întâi şi-ntâi dacă mă va bate."

Munca, excesele - "Şi îl conjura pe fratele său să-şi respecte talentul, să-i jertfească odihna, femeile, vinul şi agitaţia fără rost.(...) După părerea lui, munca era cea mai sigură pavăză a artistului împotriva tentaţiei exceselor."

(Foto: Familia Cehov - Anton este al doilea dintre cei stând în picioare, din stânga.)

Plecarea la Sahalin - "Dacă o decepţie era într-adevăr cauza acestei dorinţe de evadare, nu era o decepţie în dragoste, ci o decepţie morală şi literară. Nemulţumit de viaţa şi de arta sa, Cehov simţea nevoia de a rupe cu rutina zilnică, de a fugi de el însuşi îndepărtându-se de ceilalţi, de a se regenera printr-o zdruncinătură puternică. La gradul de oboseală şi de dispreţ la care ajunsese, avea nevoie de un tratament de şoc."


Programul de lucru - "Se scula în zori, la patru sau cinci dimineaţa, îşi pregătea singur cafeaua, apoi se aşeza la lucru, nu la masă, ci pe un pervaz de fereastră. Astfel, când ridica ochii de pe hârtie, descoperea parcul. La unsprezece pornea la cules ciuperci sau la pescuit. După dejunul care era servit la ora unu, îşi acorda o scurtă siestă şi, abia trezit, îşi relua condeiul şi nu-l mai lăsa până seara."

Sfat, într-o scrisoare - "Când vrei să reprezinţi oameni nefericiţi sau lipsiţi de noroc, încearcă să fii mai rece: aceasta face ca disperarea respectivei persoane să se proiecteze ca pe un fundal, căpătând mai mult relief. Eroii dumitale plâng, iar tu plângi alături de ei. Ei bine, trebuie să fii rece."

La Melihovo - "În fiecare dimineaţă găsea o mulţime de şoareci prinşi în curse. Prea milos ca să-i extermine, Cehov îi ducea într-un crâng din apropiere şi le dădea drumul sperând că spaima prin care trecuseră le va servi drept lecţie şi că nu vor mai călca pe acolo şi a doua zi." (la fel ca Nabokov la căsuţa unor prieteni din Franţa!)

"Pe urmele lui Cehov alergau acum doi baseţi, botezaţi Bromură şi Chinină."

(Bănuiala mea este că totuşi nu erau basseţi, ci teckeli; să fie oare o scăpare, aceeaşi care apare şi în cazul lui Nabokov, a cărui familie a avut mulţi an un teckel, însă în Vorbeşte, memorie tradus la noi apare, greşit, că era un basset? Poza de mai jos ne-ar sugera că da, era tot un teckel.)


Lika - scrisoarea ei către Cehov: "Un singur bărbat pe lume m-ar putea opri de la autodistrugerea conştientă. Dar acestui bărbat nu-i pasă deloc de mine. De altfel e prea târziu... Să n-o uiţi pe cea pe care ai abandonat-o. (...) Doresc din toată inima să mă vindec de starea disperată în care mă găsesc, dar singură mi-e foarte greu. Te implor, ajută-mă."

Levitan - scrisoarea lui Cehov despre pictor: "Nu mai pictează tinereşte (...). Pentru a picta un peisaj îţi trebuie entuziasm, înflăcărare, iar înflăcărarea devine imposibilă când bărbatul este ghiftuit. Dacă aş fi pictor peisagist, aş duce o existenţă aproape ascetică: m-aş culca cu o femeie o dată pe an şi aş mânca o dată pe zi."

Pescăruşul - "Acţiunea era înlocuită de climatul psihologic. Emoţia nu se găsea în gest sau în strigăt, ci în adâncul inimilor. Nu peripeţiile ţineau publicul cu sufletul la gură, ci evoluţia surdă a sentimentelor. Pe scurt, autorul nu încerca să lovească, ci să vrăjească."

Ialta - scrisoare - "...în orice caz, sunt întotdeauna bine dispus când lucrez. S-a remarcat faptul că oamenii sumbri şi melancolici scriu mai degrabă lucruri vesele, iar oamenii veseli scriu lucruri triste."

La moartea tatălui - "Un alt gând, mai subtil, îşi făcea loc încetul cu încetul în mintea lui. Acest tată pe care-l considerase un om de paie infatuat, o băşică umflată cu aer, nu îi marcase de fapt foarte puternic caracterul? Oare nu ca reacţie împotriva bigotismului meschin al defunctului, împotriva trufaşei lui autorităţi, împotriva redundanţei lui verbale, îşi afirmase Anton, încă de la cea mai fragedă vârstă, scepticismul religios, toleranţa universală, gustul pentru scris? I se părea că în toate se opusese atitudinii tatălui său. Dacă unii părinţi îşi educă copiii prin puterea exemplului, Pavel Egorovici îşi formase fiul servindu-i drept antimodel."

Împotriva maselor - scrisoare - "Eu cred în indivizi. (...) Văd salvarea în personalităţi izolate, răspândite pe toată întinderea Rusiei, fie intelectuali sau ţărani, pentru că, deşi puţin numeroşi, au puterea de partea lor. Personalităţile izolate de care vorbesc exercită un rol nevăzut în soecietate, ele nu domină, dar rezultatul muncii lor este evident."

Melihovo, după moartea câinilor - "Doi stârci cenuşii, cu aripile râioase, îşi făcuseră cuibul în grădină. Îl însoţeau pe Cehov pas cu pas când tăia trandafirii, dar nu se lăsau niciodată atinşi."

Durerea - scrisoare pentru Olga, despre rolul din Trei surori - "Vai, ai grijă, nici o clipă nu trebuie să ai o figură tristă; contrariată da, dar nu tristă. Oamenii care poartă de mult în suflet o durere s-au obişnuit cu ea şi se mulţumesc să fluiere încetişor şi să fie adesea gânditori."


Căsătoria - "Dar imediat a trecut la glumă, zicând că e mai bine să te însori cu o nemţoaică decât cu o rusoaică, pentru că o nemţoaică este mai îngrijită şi nu şi-ar lăsa copilul să umble prin casă bătând cu lingura într-o tingire."

Sfat - pentru Bunin - "Nu trebuie să te apuci de scris decât atunci când te simţi rece ca gheaţa".

Pe lista cu cincisprezece nuvele de calitatea întâi alese de Tolstoi: Copiii, Vanka.

(Foto: Prima întâlnire cu Tolstoi)

Olgăi Knipper, în scrisori - "căţeluşul meu".

(Foto: Cu Olga, 1901)

Fotografii culese de pe net.

26 decembrie 2013

Plimbare de Crăciun

Crăciun fără nici un singur glob. Nu vă imaginaţi cum scînteiază.

Fără nici un glob, fără beteală, fără luminiţe, fără cuptor, fără nici un drum la nici un hipermarket. Iar toate aceste fără se unesc şi ţes o pătură caldă, sub care se vede lumina.
Întîmplarea mă ajută ca o mamă, închid ochii şi mă bucur ca niciodată de ce am pierdut, de ce am primit.

Primul Crăciun în casă nouă, cu miros subţire de brad şi conuri, cu lumină de lumînare şi cu cel mai frumos dar, care nu se poate ţine în palme.

24 decembrie 2013

Balada iconarului de lîngă rai

Peste rîu, la mănăstire,
urcă zilnic pasul mic
de logodnică subţire
şi sfioasă ca un spic.

Vine-n zori şi la amiază,
cu paner mereu adus,
şi cînd umbrele-nserează,
la biserica de sus.

- Meşter trist, ţi-aduc zadarnic
darul meu de peste rîu,
lapte proaspăt, fagur darnic,
pîine tînără de grîu.

Pleacă vara, fug lăstunii,
şi-n biserică, aici,
încă n-ai pus chip minunii,
biet zugrav de mucenici.

Nici un înger nu mai cade
pe coloarea fără spor?
Din uneltele-ţi schiloade
nu mai urcă nici un zbor?

De-aş putea văpăi domoale
şi dulci umbre să mă fac,
să dau zîmbet pînzei goale
şi penelului sărac...

Dar el tace. Nu-şi desprinde
de pe buze un cuvînt,
cu mîini reci şi suferinde
cum sînt mîinile de sfînt.

Şi cum tace, ea se frînge,
în genunchi pe lespezi, jos.
Îi ia mîinile şi plînge,
desmierdîndu-le duios.

...

Şi deodată înţelege
că icoana lacrimi vrea
şi că el minuni culege
doar atunci cînd plînge ea.


Fragment din Balada iconarului de lîngă rai de Radu Gyr



Foto: Biserica Sf. Elefterie - Nou, Bucureşti, pictură de Arsenie Boca.
Târziu, după '89, un student la teologie a făcut o descoperire care trecuse ca prin minune neobservată şi de răi, şi de buni: Isus este în zeghe.

(Foto: VDN)

Sărbători fericite!

23 decembrie 2013

Atelier

...
Dar vai, n-a devenit lebăda noastră
Raţă sălbatică. Şi, iarăşi, turui:
„Dar e-o prejudecată! Să te bucuri
Că-i inocentă. De ce stăruirea
Pe ce-i trupesc? Ea vrea s-arate aiurea.
Virginele au scris splendide cărţi.
Amorul nu e totul. Cum arăţi
Nu-i foarte important!” Dar, chiar şi-aşa,
Moş Pan pe orice deal pictat striga
Şi-ai milei noastre demoni, puşi pe şuste:
Urma-i de ruj chiar nimeni n-o s-o guste;
Iar telefonul din Sorosa Hall,
Sunând mereu ’naintea unui bal,
Pe ea n-o va căuta; şi, cu un mare
Scrâşnit al pneurilor pe cărare,
Ivit din smalţul nopţii nici un crai
Nu va veni s-o ia la nici un ceai;
Nu-şi va dansa, în voalul fin, fragranţa.
Dar am trimis-o într-un castel din Franţa.

(F.p., C. II, trad. VDN)

20 decembrie 2013

Lucruri frumoase din Bucureşti

Lucruri frumoase din Bucureşti.
Intersecţia aleilor Şipotul fîntînilor cu Poiana Narciselor.
Ariile frînte care răzbat pe ferestrele deschise de la Conservator.
Cîinele cu roţi la picioarele din spate, plimbat lent de o fată în Cişmigiu.
Pisica albă cu păr lung plimbată în braţe de o fată în Cişmigiu.
Maclura, bilele ei verzi ca nişte mingi de tenis, căzînd toamna tîrziu din copacul de pe pod şi adunîndu-se jos, în lacul golit.
Balcoanele mici, cele de foarte de sus, înnegrite, năpădite de ierburi care realmente cresc pînă la cer.
Păsările din curtea interioară. Pescăruşii luînd locul rîndunelelor tocmai cînd ţi se face mai frig.
Codobatura galbenă zărită ieri pe malul Dîmboviţei.
Chiciura de astăzi, ornînd tufele şi brazii din jurul piscinei cu aer cald din care se ridică bucle groase de abur.
Ţipetele copiilor străini la piscina hotelului. Mamele lor, cuprinzîndu-i în prosoape gigantice.
Plăcuţele cu nume de scriitori şi artişti de la aproape toate scările de bloc, în centru.
Nasul lui Geo Bogza iţindu-se şugubăţ spre trotuar, la prima scară.
Urcatul unui deal înceţoşat, seara, fără ţipenie de om, cu copaci pleşuvi de o parte şi de cealaltă, după ce n-ai încăput la o lansare, într-o librărie infimă.
Faptul că, în orice direcţie aş apuca în fiecare zi, toate aceste absenţe sînt atît de consistente încît devin prezenţe; nu poţi să fii singur, coroziv de singur adică, într-un oraş care pulsează de oameni care au fost. Casele, curţile, trotuarele înguste, şi iar casele, ancadramentele sofisticate ale ferestrelor, cu amoraşi roşi de vreme, sub care cîndva cineva a chiuit de fericire măcar o dată, totul, totul - cu cît mai pustiu, cu atît mai viu, cu atît mai atroce de viu.



15 decembrie 2013

Atelier

...
De la tv ne-a îndrumat prin ceaţa
Nopţii de martie, unde-ndepărtate
Faruri creşteau, ca stele dilatate,
Spre marea verde, indigo, roşcată,
În '33 de noi doi vizitată
(iar peste nouă luni se năştea ea).
Acuma, gri, abia de ne-amintea,
Prima plimbare şi lumina crudă,
Stolul de pânze (una zbuciumândă,
Albastră printre albe, două roşii),
Bărbatu-n vechi pulover, gălăgioşii
Săi pescăruşi hrănind cu mici fărâme,
Şi-un porumbel zbătându-se-n mulţime.


...
Ah, stinge-l! Iar când viaţa se frângea,
Se scurse-acea lumină cât un ac
În negrul hău.

. . . Din cuşca de pe lac
Un paznic, Tatăl Timp, cărunt, ghebos,
Ieşi cu câinele, pornind pe jos
De-a lungul ţărmului. Dar prea târziu.


...
M-a ajutat acest greţos preludiu.
Am învăţat ce să ignor în studiul
Abisului final. Când ea s-a stins
N-am aşteptat nimic: nici un pretins
Spirit nu o să bată-n lemn spunând
Numele ei de-alint; nici un duh blând
N-o să ne-ntâmpine graţios pe noi
În bezna din grădină, la hicori.

„Ce scârţâie – auzi, ce face aşa?”
„E-oblonul de pe scară, draga mea.”

„Dacă nu dormi, s-aprindem din lumine.
Ce vânt urât! Jucăm un şah?” „Prea bine.”

„Dar sigur nu-i oblonul. Iarăşi l-am...”
„E un cârcel şi-atât, ne bate-n geam.”

„Ce-a lunecat pe casă şi-a bufnit?”
„Bătrâna iarnă, în glod s-a prăvălit.”

„Şi-acum, ce fac? Cu calul nu se poate.”

Cine goneşte-n vânt, târziu în noapte?
E jalea scriitorului. ...


(F.p., CII, CIII, trad. V.D.N.)

Foto V.D.N., plimbarea de azi.

12 decembrie 2013

Atelier

...
Căci murim zilnic; nu pe-aride oase
Creşte uitarea, ci pe vieţi mustoase,
Zile de ieri ni-s stive îngălate,
Nume boţite, fişe maculate.
Sunt gata să devin o floricea
Sau un muscoi, dar nu să uit ceva.
Şi voi respinge veşnicia dacă
Melancolia şi tandreţea toată
Din viaţa asta; patimă, durere;
Farul bordo de avion ce piere
Către Luceafăr; gestul tău zicând
Că ai rămas fără ţigări; sau când
Zâmbeşti la câini; dâra de-argint ce-o lasă
Melcii pe jos; tuşul, rima frumoasă,
Această fişă, inelul de legat
Formând mereu un & când e scăpat,
Nu-s de găsit în Rai de noii morţi
...

(F.p., C. III, trad. V.D.N.)

7 decembrie 2013

După luni de insomnie

Pastilele cu valeriană îmi dau vise minunate. Visam că am un pui de vidră. Ce-l mai răsfăţam! Roşcat, mic, îndesat, cu pielişoare între degete. Stătea agăţat de mine, mă zgîria plăcut prin pulover, eram fericită, undeva în spatele blocului de la Piteşti. Şi mă uitam la un muşuroi unde se presupunea că e mama lui cu alţi pui, pămîntul se mişca, dar se ivea altceva: un picior de ciupercă se înălţa fin, lung, apoi se deschidea iute o pălărie pestriţă, largă, ca o umbrelă automată, brusc era suptă înapoi în pămînt, apăreau ciuperci vii din tot muşuroiul, iar eu tot cu puiul de vidră în braţe... Şi mă trezeam după opt, aproape zîmbind, ameţită într-o realitate anostă, cu trei perechi de ochelari împrejur.

2 decembrie 2013

Dar unde să găseşti tu noaptea un căluţ?

Nopţile-s lungi toate. Nu-mi amintesc ultima absenţă a insomniei. Durerea de dinţi se poate imagina, dar de ce să nu ne jucăm cu vreo durerea reală, alta? Atunci, e aşa. Se doarme buştean cam o oră, prima. Poate două. Mă trezesc, mi se pare că sunt mai clară ca în toiul zilei. Mă ridic din pat, mă duc la fereastră, deschid larg fereastra, mă aplec pe fereastră, respir adânc, ascult, mă uit la liliecii care trec razant, plec de la fereastră, merg la baie, nu închid uşa, dar voi aşteptaţi afară, ies din baie, mă duc în bucătărie, bâjbâi după sticla de apă, mă lovesc de vreun colţ, la şold, la degetul mic de la picior sau la genunchi, icnesc, iarăşi mă duc la fereastră, respir larg, ascult, mă uit la ramurile copacilor, cireşul nu mai are frunze deloc, mestecenii rezistă, mă bag în pat, aşternuturile-s reci, e plăcut, cred că o să adorm, dar nu, nu adorm, nu, uite că tot nu adorm, nu pot să adorm nicicum, şi apoi tot aşa, de la pat la fereastră, de la fereastră la baie, de la baie în bucătărie, de la bucătărie la fereastră, iarăşi în pat, iar la fereastră, iarăşi în pat, şi iar la fereastră, iarăşi în pat, iar la fereastră. Uneori, foarte rar, deschid computerul, aprind o veioză albastră.

Nu citesc noaptea. Îmi trebuie lumină, lumină bună ca să citesc, şi mintea de zi, nu mintea unui insomniac expandând probleme în cercuri concentrice. Iar timpul, timpul nu trebuie umplut niciodată, timpul trebuie ţinut în loc – chiar în gestul deschiderii ferestrei şi în statul în picioare lângă pervaz este o dorinţă de-a ţine pe loc.

Să ne imaginăm durerea, noaptea. Dar durerea-durere nu va fi niciodată una de dinţi.

Cehov are două povestiri, Ah, măseaua! şi Durerea. Prima e amuzantă, o schiţă care începe cu “Pe Serghei Alekseici Dîbkin, amator de artă scenică, îl dor dinţii.” Omul se suie în birjă, merge la adresa dată, urcă la etaj, iar după o aşteptare de-o veşnicie intră şi pricepe că, din greşeală, a nimerit la avocat. Dentistul era cu un etaj mai jos. Însă în Durerea: “Se înserează. fulgi de zăpadă mari şi apoşi roiesc alene în jurul felinarelor aprinse de curând şi se aşază în strat subţire şi moale pe acoperişuri, pe spinările cailor, pe umerii şi căciulile oamenilor. Birjarul Iona Potapov e alb din cap până-n picioare, ca o nălucă. Stă pe capră încovoiat, atât cât se poate încovoia un trup viu, şi nici nu-i trece prin gând să se mişte.” În birjă urcă un militar, strada e aglomerată, clientul agitat şi grăbit, Iona ar cam povesti care-i este durerea, “Mi-a murit feciorul săptămâna asta”, dar muşteriului nu-i arde de poveşti, “Haide, mână, mână, aşa n-ajungem nici poimâine. Arde-l cu biciul!” Apoi, trei tineri. Tot agitaţi şi surzi, “Iar durerea lui e fără margini şi fără sfârşit; dacă i s-ar sparge pieptul şi s-ar revărsa, apoi fără îndoială că ar inunda întreg pământul… Şi cu toate astea, nimeni n-o vede. S-a cuibărit într-o găoace atât de mică, încât n-o vezi, s-o cauţi cu lumânarea!” Iona porneşte, în cele din urmă, spre casă. Nici birjarul cel tânăr de la grajduri nu vrea să-l asculte, adoarme. Dar Iona trebuie să povestească cuiva pe îndelete, cum i s-a îmbolnăvit şi i-a murit fiul. În grajd, noaptea, vorbeşte cu calul: “Aşa, puică, aşa, iepuşoara tatii… Nu mai este Kuzma Ionîci… M-a lăsat şi s-a dus… S-a apucat să moară, aşa, degeaba… Să zicem că ai avea tu un mânz, şi că mânzului ăstuia i-ai fi mamă dreaptă… Şi să mai zicem că, aşa, deodată, mânzişorul ăsta s-ar prăpădi… Nu-i aşa că ţi s-ar rupe inima?” Iar căluţul, ce să vezi, “ronţăie, ascultă şi suflă peste mâinile stăpânului”.

Dar unde să găseşti tu noaptea un căluţ?


(Răspuns la o anchetă pentru revista Astra.
Întrebarea, adresată de Bogdan Coşa, era: "Durere de dinţi moderată până la tare, începutul unei nopţi lungi, casă adormită/pustie - o clasică, în fond. Cu ce vă umpleţi timpul până dimineaţă? PS: Citiţi? Dacă da, ce anume?")

Şi o altă anchetă, Noi în anii 2000: O antologie a prozei scurte, în Suplimentul de cultură, aici.

30 noiembrie 2013

Caiete

Ce-ai face dacă, aşa cum se întîmplă doar în romane, ai intra deodată în posesia unor caiete, caietele de demult ale unui om care nu mai trăieşte de cîteva decenii, însemnări de acum jumătate de secol sau mai mult, găsite în vreun pod, şi răsfoind nu doar că ai pătrunde în viaţa lui, a aproape străinului, a aproape străinei - deodată aşa de aproape, de parcă ai dezgropa esenţă de durere, strigăt domestic-sălbatic amuţit vreme de zeci de ani - dar tu ai fi singurul căruia i se încredinţează această durere? Ce ai face cu ea, ce ai face cu ele?

Începuturi:

Privesc la tine ca la un strein

Azi am avut o mare bucurie,
Scrisoarea ta...

Dar tu te-ai dus şi poate nici nu ştii

Cu calul tău de lemn în magazie
Mai stau de vorbă-aşa, din cînd în cînd

Durerea grea o trage spre mormînt

Cînd am sosit, tu nu erai acasă
Doar umbra ta m-a-ntîmpinat în prag

Nu înţeleg de ce-ntrebări vorbeşti
Nici despre ce răspunsuri este vorba

Cîtă durere clocoteşte-n mine

Am stat de vorbă azi c-un fir de iarbă

C-o frunză-ngălbenită am stat de vorbă azi

Mă simt aşa pustie fără tine

Ziua de azi s-a scurs încet şi greu

Te-am revăzut din dealul cu căpşuni

Azi nu mai am pe cine aştepta

27 noiembrie 2013

Mereu-Mereu şi dragostea măiastră. Un basm într-o mie de versuri

Împrumutăm asta: "începutul unei poveşti bune trebuia să fie naiv, ca basmele, mijlocul, înspăimîntător ca visele de groază, iar sfîrşitul, dureros ca o poveste de dragoste isprăvită printr-o despărţire."

M-am temut şi eu, scriind o poveste, că începutul îi va fi prea naiv, că mijlocul îi va fi prea cumplit, că finalul va fi prea sfâşietor. Dar, cum altfel?
Un basm este ca o muzică, începe cu clinchete clasice, cu o dulceaţă a naivităţii supreme, de unde se poate rostogoli într-un hău cu talgere şi tunete, iar apoi se poate ridica un pic, ştergîndu-şi rănile doar pentru a cădea într-un aparent calm, de fapt acel pustiu absolut şi inevitabil.

Toată vara sau poate tot anul m-am bălăcit în Puşkin, în Oneghin, în romanul ritmat şi rimat de-o frumuseţe ce te amuţeşte, şi în baladele cu păsări măiestre şi cu iubiţi pedepsiţi în smaralde de gheaţă, ale lui Radu Gyr. Şi mi-am dorit şi mai mult ceea ce-mi doream deja de tare de mult: să scriu o poveste în versuri. O poveste ca picată din altă lume, din alte timpuri. Fără să ţin cont de mode, fără să ţin cont de voci care te pun la perete pe la colţuri ("cine mai scrie astăzi aşa?"), fără să mă preocupe deloc ce calvar ar presupune publicarea unei asemenea cărţi etc.
Dar, mai ales, m-am gîndit că la o întîlnire intimă cu un poem de o mie de versuri în pentametru iambic nu te poţi duce decît chiar scriind şi tu - sau încercînd să scrii - un poem de o mie de versuri, neapărat cu rimă. O pregătire.

Aşa s-a născut, în toamna asta, Mereu-Mereu şi dragostea măiastră - Un basm într-o mie de versuri. O poveste în 1008 versuri, alcătuită din trei capitole. Fiecare capitol, din nouă părţi de cîte nouă strofe. Strofa, de patru rînduri. Rîndul, în tetrametru iambic. Am avut nevoie de constrîngeri şi de rigoare, de reguli fixe, altfel joaca n-ar fi fost cu adevărat joacă (ca să vorbim doar despre joacă).

Asta este Mereu-Mereu. Probabil că excesiv de naivă la început, prea dureroasă spre miez şi final. Ignorînd mode, din dragoste pentru forma fixă a altor vremuri şi pentru anumiţi scriitori, şi dintr-o nevoie personală, şi ignorînd campanii atît de ridicole împotriva textelor din manuale în care apare moartea. "Moartea este inevitabilă", vorba acelui celebru manual de gramatică rusă din care citează Nabokov punînd un motto la Darul.

Povestea? Povestea este a unei prinţese, doar o fetiţă, Mereu-Mereu, care îl îndrăgeşte pe Biblio, un bătrîn şoarece de bibliotecă devenit om. Lecturi, descoperirea plăcerii cititului, timp alunecos, dor care nu se stinge. Fetiţa va creşte citind, însă îl va pierde pe Biblio. Şi mai avem un cîine - Malamut, un papagal - Glasurît, un păianjen - Firedemătase, o doică, nişte ţestoase şi o mulţime de peţitori, plus miros de plăcinte şi o nuntă.
Da, e din altă lume. Dar aşa-s şi eu.

26 noiembrie 2013

Povestea unei poveşti

Aşa-mi trebuie dacă n-am ce face şi scriu cărţi despre prinţese cu ochelari şi şoareci de bibliotecă. Am rămas cu un şoarece! :)

“După numărul de texte care s-au înscris anul acesta la concurs, am putea spune că scriitorii atraşi de genul literaturii pentru copii s-au împuţinat. Însă în spaţiul literelor nu judecăm, din fericire, după cantitate. Am citit texte bune, în majoritatea lor adecvate vârstei şi inspirate din universul celor mici, care ne-au emoţionat şi ne-au încântat. Ne-a bucurat să vedem că acordarea trofeului pentru poveştile lui Florin Bican nu a rămas fără urmări şi că a încurajat reciclarea altor motive de basm, cu frumoase pledoarii pentru lectură, cum s-a întâmplat cu povestea într-o mie de versuri Mereu-Mereu şi dragostea măiastră, de Veronica Niculescu. De asemenea, ne-a intrigat ideea originală a romanului Suflete pereche, de Georgiana Toma, la fel cum ne-au plăcut şi încercările de a împrumuta modele de succes ale scriiturii pentru copii, pe care le-am intuit în Jurnal de tipă cool, de Daniela Kluz sau în Anul Zero 13, de Anca Milchiș.
Cu toate acestea, decizia juriului a fost, în unanimitate, aceea de a acorda doar marele premiu, Trofeul Arthur."

Aşadar, zero premii pe secţiuni.
Anunţul întreg, pe blogul Editurii Arthur, aici.

20 noiembrie 2013

Seri, ferestre


Era o astfel de zi.

...Pe mine, lampa, mărul pe-un platan:
Noaptea dezvăluind, în sticla neagră
Mobila toat-o suspendam în iarbă...

18 noiembrie 2013

„Luna e-o hoţoaică”. Despre cum am furat versuri din librărie

Felul în care mi-am început plimbarea de ieri a fost unul cât se poate de obişnuit. Probabil că n-aş fi ajuns niciodată să scriu despre aşa ceva – fiindcă e de parcă aş scrie cum mă ridic să-mi iau o cană cu apă – dacă n-ar fi fost colosalul final. Furtul.

Cu o mică agendă în geantă, am pornit prin centrul oraşului, luând librărie după librărie în căutarea unor fragmente din cărţi. Atunci când traduci, face parte din rutină să ai nevoie de traducerile deja existente ale unor citate incluse în cartea la care lucrezi. Scriitorul citează un vers, răstălmăceşte două vorbe ale vreunui alt autor, iar tu trebuie să cauţi, dacă există deja traduse, operele din care se citează. Să pui în româneşte versiunea „consacrată” şi-o mică notă de subsol. Obişnuiesc să îmi notez toate aceste citate într-o agendă şi să ies la vânătoare atunci când se adună un buchet, dacă nu am deja în casă cărţile necesare. De multe ori se întâmplă să am originalul, nu şi traducerea, sau să am o traducere care nu se potriveşte foarte exact, iar atunci să-mi doresc să văd şi o alta.

Prefer să merg în librării, nu la biblioteci. Desigur, într-o bibliotecă aş avea şansa să găsesc totul la un loc. Dar librăriile sunt mai calde, au un aer tot mai primitor, unele au şi canapele sau scaune care te invită la un mic popas, la lectură. În plus, acest tur îmi este şi un motiv – unul dintre acele motive care condimentează plimbarea unui om care lucrează acasă şi nu prea găseşte impulsuri să iasă. Căutarea prin librării este o plăcere, o aventură foarte pe gustul câinelui de vânătoare. Câinele scotocitor.

Cel mai adesea caut versiuni diferite ale unor traduceri existente, când vorbim despre autori mari. De exemplu, atunci când în cartea pe care o traduc apare citat un rând din vreun mare poet, îmi place să caut toate versiunile traduse la noi, uneori două, trei, ca să văd care anume mi se potriveşte în context, care a păstrat vorbuliţa anume, nuanţa anume exploatată acolo. De foarte multe ori, tocmai vorbuliţa cheie lipseşte. Sacrificată pe altarul ritmului şi rimei. Aşa că, în loc să bat la cap un bibliotecar să îmi aducă toate traducerile din x, toate ediţiile din y, îmi fac singură traseul pe la rafturi, notez tot ce găsesc şi plec mai departe, fericită alergând şi alegând, şi tot mai relaxată petrecând o zi departe de birou, revenind şi cu nişte capturi consistente pe lângă notiţe.

Zi însorită, centrul Bucureştiului. Acasă, la Sibiu, aş fi epuizat foarte iute librăriile. Ar fi fost una în centru, cu scaune şi măsuţe, şi-o alta la mall, cu canapele. Aici, sunt deja în a şasea librărie, pe o rază de numai un kilometru. Am fost la Librăria Eminescu, la două CLB, la Dalles, la Cărtureşti şi la Diverta, tot ce am cumpărat stă cu bonul la vedere, ca un semn de carte. Am luat cu totul altceva decât căutam. Şi încă nu am găsit traducerea citatului căutat.

Am păstrat pentru la urmă locul unde ştiam că sunt şansele cele mai mari să-l găsesc. Dar librăria asta – cu ediţia asta cam fantomatică, zărită pe internet – pur şi simplu nu mă atrăgea, deşi era cel mai aproape de casă.

Intru, caut la raft, nu găsesc cartea, întreb tânăra librăreasă, ea îmi aduce dintr-o cămăruţă întunecată din spate un volum plin de praf. Nu sunt scaune, nu sunt fotolii, nu contează prea tare, ştiu actul şi scena şi rândurile în limba engleză, dar nu mă grăbesc să caut, îmi face plăcere să răsfoiesc un pic volumul, deşi prăpădit. Mă uit de cuprins (nu există), mă uit de traducători (nu sunt scrişi la început), mă uit la piesa căutată, mă bucur să găsesc în sfârşit felul în care s-a tradus ce căutam, da, ce frumos, scot micuţa agendă şi pixul, probabil zâmbesc, dau să scriu numele traducătorilor şi cele două rânduri, dar, vai!: „Este interzis!...”, strigă transfigurată librăreasa. Întorc capul uluită, încremenită ca o fiară surprinsă în lumina farurilor pe autostradă, şi o privesc cum îmi turuie, cu aerul cuiva care îţi citeşte una dintre acele clauze scrise cu literă minusculă în josul unui contract. Este interzisă, reţin din ce spune, copierea din cărţi, şi de mână, şi prin mijloace de fotocopiere, şi şi şi. Mâinile sus! Dezarmată, las agenda.

Mă mai joc un pic cu cartea, mi-e un fel de milă de ea, nu ştiu sigur dacă nu-mi permit să o cumpăr acum sau nu-mi doresc să o cumpăr, acasă am operele complete în original, traducerea asta există şi în alte volume de opere, alte două serii, editate cu mult mai mult respect, va fi uşor să o găsesc la anticari, uite cum mă fâstâcesc deodată, cu farurile astea pe mine, interzicându-mi-se să notez două rânduri... Mai citesc o dată numele traducătorilor, deşi îi ştiu prea bine. Apoi versurile necesare, o dată, şi încă o dată. Închid ochii şi închid cartea, mulţumesc, ies în stradă. Dincolo de uşa de sticlă, la soare, scot agenda şi notez cu grijă: „Luna e-o hoţoaică/ Ce-şi fură focul palid de la soare.”

Plec ca un hoţ, umedă-n spinare.

Însă treptat, tot mergând, senzaţia se preschimbă: cea furată sunt eu.

În vremea asta, într-o mică librărie din München unde am aterizat cândva ca într-un vis, cititori poposesc în scaunele moi cu câte un volum în braţe, se tolănesc în roiuri pe canapelele de la etaj, îndoaie fără voie colţurile moi ale cărţilor, iubindu-le fără grabă, iubindu-se cu ele şi pe jos, pe mocheta pufoasă, promiţându-le la plecare că vor reveni şi mâine, şi poimâine, şi mulţi dintre ei revenind, şi unii dintre ei părăsindu-le, iar cărţile fiind fericite oricum, răsfoite, frunzărite, oricât de tocite, dar niciodată pline de praf, niciodată ţinute în beznă, şi cel mai adesea luate acasă, spre a fi domesticite şi iubite o viaţă.

(text publicat iniţial pe blogul de pe platforma Adevărul)

11 noiembrie 2013

Iubitul meu scamator bătrân

"Şi simţeam aceeaşi încântare ca atunci când, în primii ani ai copilăriei, am privit odată, de partea cealaltă a mesei de ceai din castelul unchiului meu, un scamator care tocmai dăduse un spectacol fantastic iar acum, liniştit, consuma o îngheţată de vanilie. Mă holbam la obrajii lui pudraţi, la floarea magică de la butoniera sa, unde trecuse printr-o succesiune de diferite culori, iar acum se stabilizase ca garoafă albă, şi mai ales la extraordinarele lui degete cu aspect fluid care puteau, dacă aşa voia el, să facă lingura să se dizolve într-o rază de soare, învârtind-o, sau să-şi transforme farfuria într-un porumbel, aruncând-o în aer.
Poemul lui Shade este, într-adevăr, acea subită înflorire a magiei: prietenul meu cu păr cărunt, iubitul meu scamator bătrân, a băgat un pachet de fişe în pălărie – a scuturat-o şi a scos un poem."

(Nabokov - Pale Fire)

10 noiembrie 2013

Ai crezut

Şi ai crezut c-ai plecat, ai crezut c-a rămas ciotul negru în urmă, pe valea aceea, în oraşul acela, unde doar rătăciţii şi corbii şi unde nimeni-nimeni, nimeni-nimeni? Uite cum a venit după tine. Rece, cleioasă, continuă - teama. Stai cuibărită pe pat. Teama ţi se lipeşte de spinare. Hoinăreşti pe străzi, privind seara prin curţi, la fereşti luminate, la marchize splendide, la rame mâncate? E frica, aceeaşi, în spate, o frică scârboasă, slăbănoagă, debilă, hămesită, hulpavă, lipită de maţe, lipită de ceafă, lipită de coaste, lipită în dosul genunchilor, sugând bucuria ta mică. Teama cea teamă, orhideea morţii, parazit înflorind pe scoarţa fărâmiţată a fericiţilor strâmbi.

8 noiembrie 2013

Un interviu - Pravalia culturala

Pe Cornel Mihai Ungureanu l-am cunoscut acum mai bine de zece ani, prin 2000 şi un pic. Mi se publicase un text în Dilema, frumoasa Dilemă-şi-atît de pe vremuri. În coada textului, vai, îmi apăruse şi adresa de e-mail. CMU mi-a scris continuînd tema, de parcă ne-am fi ştiut de-o viaţă. Ne-am împrietenit imediat, aşa îmi place să cred. Nu cred că ne fi întîlnit vreodată, nu, dar prietenia asta discretă şi delicată a ţinut peste ani.
Am scris de la primul număr al Prăvăliei culturale pe care el avea să o înfiinţeze, apoi am luat cu toţii o pauză lungă, apoi iar... Iar azi sînt oaspete în Prăvălie, cu un interviu. Interviul a început prin septembrie, s-a încheiat zilele trecute. Poate un pic prea sinceră pe alocuri, poate prea amară în altele, după cum ne sînt vremurile, vremea.

Revista este aici, iar interviul pe raftul cu Odicolonuri.

(Cu o menţiune: ceea ce spun că eu n-aş face niciodată, legat de scris, poate că ador să facă alţii. E ca şi cum te-ai uita la tablouri cu nuduri, fără să simţi vreo nevoie să te dezbraci şi tu.)

6 noiembrie 2013

Iaşa şi Hazel - două dispariţii

Există o asemănare fermecătoare, astăzi am descoperit-o, între două sfâşietoare pasaje din Darul şi Pale Fire ale lui Nabokov. Două sinucideri - două vieţi tinere, vulnerabile, fragile, curmate din dragoste, din lipsa dragostei, din nepăsarea celor apropiaţi - sunt imaginate şi descrise cu câteva detalii comune.

În Darul, este fragmentul despre triunghiul dragostei, Iaşa, Rudolf şi Olia, din care Iaşa nu mai scapă cu viaţă. Este unul dintre fragmentele mele preferate, funcţionează şi ca o poveste separată. Veşnica poveste cu x îl iubeşte pe y, y îl iubeşte pe z, însă cei trei sunt, aici, legaţi de o strânsă prietenie. O relaţie geometrică între sentimentele lor, un triunghi înscris într-un cerc, erodând, erodând, până ceva se rupe.
Când nu se mai poate îndura, cei trei pornesc spre pădure, înarmaţi cu un revolver (prezentat ca un copilaş care în decursul ultimelor întâmplări a tot crescut) şi hotărâţi să se sinucidă cu toţii. Iaşa se oferă să se omoare el primul. Coboară într-o viroagă, spre malul lacului unde nu se mai află decât un om care aruncă un băţ în apă, la cererea câinelui său. Ceilalţi doi, Rudolf şi Olia, stau vreme îndelungată aşteptând împuşcătura. Sunt, încă de pe drum, detaşaţi de Iaşa - între ei s-a creat, printr-un mic incident din tramvai, o anumită complicitate. Caută ţigări în impermeabilul lui Iaşa - se descurcă, deja, în lipsa celuilalt. Iaşa scrie cuvintele de adio pe dosul unei cărţi de vizită: Mami, tati, sunt încă viu, mi-e foarte frică, iertaţi-mă. Într-un târziu, se aude pocnetul surd al împuşcăturii. Ceilalţi doi, speriaţi, se străduiesc să-l facă să-şi revină: îl stropesc cu apă, îl trag din tufe în stuf. Dar nimeni nu le este de ajutor: "arhitectul Ferdinand Stockmeisser plecase de mult cu setterul lui ud."
Rămân doi părinţi înnebuniţi de durere. Fata, Olia, va părăsi oraşul. O putem bănui distrusă - dar mama o vede ca nepăsătoare, lipsită de simţire. Rudolf, însă, e văzut ca plin de milă şi înţelegere: el o vizitează de îndată pe mama îndoliată, se tăvăleşte la picioarele ei şi se dă cu capul de "colţul moale al divanului", după care pleacă cu "pasul lui minunat săltat de-a lungul bulevardului". Achitat.

În Pale Fire, în Cântul al doilea al lui Shade, părinţii au o fetiţă pe care o văd crescând cam dolofană, "n-o fi o frumuseţe, da-i simpatică", apoi distribuită în roluri de femeie de serviciu când alţi copii sunt elfi şi zâne, în timp ce tatăl plânge în toaleta bărbaţilor. Isteaţă, citită, fata vorbeşte folosind cuvinte inversate, ia premii, dar niciodată nici un june nu va veni cu maşina să o ducă la bal... Într-o seară, dactilografa lui Shade îi propune ca fata să-l cunoască pe vărul ei. O blind date. Pornesc cu maşina, cele două plus logodnicul dactilografei. Pe văr îl vor lua pe drum. Găsesc barul unde ar trebui să intre, dar tipul se plesneşte deodată peste frunte: vai, trebuie să plece, a uitat cu totul de o întâlnire importantă cu un amic. Fata zice că înţelege, şi din păcate chiar înţelege prea bine; nu vrea să rămână la bar cu ceilalţi doi în condiţiile astea - aşa că ei o conduc la staţia de autobuz.
Acasă, timpul trece ca acasă... Părinţii se uită la televizor, ceasul ticăie în timp ce ei schimbă canal după canal, iar fata lor coboară din autobuz undeva pe traseu, se apropie de lac... "Din cabana sa de pe malul lacului, un gardian, Tatăl Timp, foarte cărunt şi cocoşat, iese cu câinele său neliniştit şi porneşte de-a lungul ţărmului cu trestii. E prea târziu."
Şi dacă unii vor crede că fata a încercat să traverseze lacul, şi dacă unii vor crede că s-a rătăcit, părinţii ştiu: Era o noapte cu dezgheţ, o noapte cu rafale, foarte agitată. Primăvara neagră aştepta după colţ, tremurând. O formă neclară s-a desprins de malul cu trestii, a pătruns într-o mlaştină lacomă şi s-a înecat.

Iaşa şi biata Hazel odihnesc împreună şi singuri, într-un loc cu trestii unde nici un om, nici un câine...
În vreme ce toţi Rudolfii, toate dactilografele şi toţi verii grozavi nu vor pricepe niciodată nimic, la fel cum nu vor tresări niciodată la vreo asemenea carte, şi nici nu se vor lovi, cuprinşi de vinovăţie, cu capul de colţul vreunui divan, exceptând desigur cazul când acesta e moale. Şi tot lor şi celor asemenea lor le va scăpa veşnic infinita tandreţe, blândeţea şi onestitatea lui Nabokov.

5 noiembrie 2013

La Dunăre

În tren spre Timişoara. Aproape de Dunăre, pe o pantă largă, verde, unde trenul merge mereu cu frînele trase, o ciupercă uriaşă dar fină, un picioruş fragil dar înalt, o pălărie largă. Ea, singură, iţindu-se pe toată pajiştea. Cui să îi spui? Cui?
Era aşa, ca o haină în cui, iar cuiul în nici un perete.

3 noiembrie 2013

Casă, căsuţă


Era o astfel de zi.

***

"Cum să nu iubeşti locul unde ai văzut lumina zilei şi de unde fiecare pietricică ţi s-a încrustat în amintire? Anton se simţea şi el cuprins de dulcea inerţie a provinciei ruseşti. Dar în acelaşi timp suferea că aparţine acestei populaţii amorfe care nici măcar nu credea într-un viitor mai bun; el, în ciuda vârstei fragede, simţea o nevoie extraordinară de speranţă. Presimţea că viitorul lui nu este la Taganrog. Stând în prăvălia tatălui său, printre saci cu făină şi cârnaţi, visa la o călătorie ca aceea despre care îi vorbise maică-sa, o călătorie lungă, teribilă, captivantă, pe întinsul Rusiei imense. Îi va fi oare dat şi lui să evadeze pentru a cunoaşte alte orizonturi şi alte chipuri? Până atunci nu putea decât să înveţe, să se supună şi să suspine de urât." - Henri Troyat, Cehov

31 octombrie 2013

10 cărţi de suflet

Zece cărţi, câte o frază? E prea mare şi prea sălbatică pasărea asta ca să stea în colivie. Dar astăzi lista mea arată aşa.

1. Vladimir Nabokov – Darul
Pentru că nu există roman de dragoste mai frumos decât Darul lui Nabokov – de dragoste pentru literatură. O poveste în cinci capitole, având ca eroină principală literatura rusă, înveşmântată în cele mai alese straie, o poveste executând o piruetă ghiduşă în interiorul unui sonet – iar în jur e plin de fluturi.

2. Vladimir Nabokov – Pale Fire
Oriunde am ocazia să călătoresc, Pale Fire este prima carte pe care o caut în librării, indiferent de limbă, cunoscută sau necunoscută mie. Am citit-o în original, am răsfoit-o în alte limbi, Pálido fuego, Bleda vatra, cu urechile ciulite la ce-au îndrăznit deja alţii.

3. Samuel Beckett – Watt
Deschide Watt oriunde şi decupează din roman un poem de pus la rană. Aşa: “Sau există o sosire care nu este sosire la, o plecare care nu este plecare către, o umbră care nu este umbră a scopului, sau nu? Fiindcă ce este această umbră a plecării în care noi sosim, această umbră a sosirii în care noi plecăm, această umbră a sosirii şi plecării în care noi aşteptăm, dacă nu umbra scopului, a scopului care se veştejeşte îmbobocind, care îmboboceşte veştejindu-se, a cărui înflorire este veştejire îmbobocindă?”

4. A.P. Cehov – Schiţe şi povestiri
Oricând şi oriunde, Cehov. Oricare volum de schiţe şi povestiri. Şi acolo Grişa, Copiii, Vanka, Fugarul, Kaştanka şi Stepa, şi apoi Casa cu mezanin, şi iarăşi Casa cu mezanin, şi Salonul nr. 6, şi Omul în carapace, şi Agrişul, şi În râpă... Nu se termină niciodată.

5. A.S. Puşkin – Evgheni Oneghin
„Cea mai iubită odraslă” a fanteziei lui Puşkin, roman constând din 5541 de versuri. Citim în traducerea lui George Lesnea, cu modificările impuse de rimă, citim şi în traducerea fidelă a lui Nabokov. Fiindcă tot el ne zice acolo: „What is translation? On a platter/ A poet’s pale and glaring head,/ A parrot’s screech, a monkey’s chatter/ And profanation of the dead...”

6. Charles Baudelaire – Mici poeme în proză
Comoară prăfuită dintr-un anticariat, în care-s montate: Cîinele şi flaconul, Mulţimea, Văduvele, Jucăria săracului, Singurătatea, Ochii săracilor, Îmbătaţi-vă, Supa şi norii, Cîinii cei buni – şi nu o să zic nimic, doar o să flutur aceste câteva titluri, întocmai cum face copilul murdar din Jucăria săracului, râzând de peste drum la cel bogat, legănându-şi preţioasa jucărie lipsită de culoare şi perle: un şobolănel viu într-o cuşcă.

7. Konrad Lorenz – Şi el vorbea cu patrupedele, cu păsările şi cu peştii * Aşa a descoperit omul câinele
De cartea lui Konrad Lorenz sunt legată pe viaţă, ca o stăncuţă îndrăgostită: „Şi deoarece stăncuţele se logodesc, precum am spus, în primul an de viaţă şi se căsătoresc în al doilea, legătura lor durează foarte mult, poate chiar mai mult decât a oamenilor căsătoriţi. Şi după mulţi ani, masculul o hrăneşte pe femela sa la fel de duios, îi adresează aceleaşi sunete domoale ale iubirii, tremurând de emoţie la fel ca atunci, în primăvara dintâi, ca şi când ar trăi iarăşi prima iubire.”

8. Vladimir Sorokin – Dimineaţa lunetistului
Deşi este prima carte a lui Sorokin tradusă la noi, purtând marca fraţilor Vakulovski, Dimineaţa lunetistului a rămas şi acum favorita mea dintre toate cărţile acestui scriitor. Dar aştept cu nerăbdare Grăsimea albastră.

9. Michael Ende – Momo
„N-am timp, n-am timp, n-am timp...” Lasă totul baltă şi citeşte o poveste salvatoare. Nimeni nu ştie mai bine ca fetiţa Momo cum să ne apere de hoţii de Timp. Nu te grăbi, nu te grăbi – şi ea merge încet, pe urmele ţestoasei cu litere luminoase pe carapace...

10. Radu Gyr – Sângele temniţei * Balade
Poeziile lui Radu Gyr sunt frumuseţe pură – în nici o altă beznă n-ai să găseşti atâta neaşteptată lumină, la fel cum în nici o altă izbucnire luminoasă n-ai să dai de atâta amarnică noapte.


Pentru Bookmag, la solicitarea Virginiei Costeschi.

28 octombrie 2013

Simfonia animalieră

Se apropia iarna, prietenii mei nu mai ieşeau, dar eu tot le scriam. Pentru o vreme am mai primit răspunsurile lor somnoroase, tot mai rarefiate, apoi nimic.
Mă plictiseam, mă uscam, nu simţeam nici un imbold să mai scriu finalul cărţii.
Ziua stăteam cât stăteam în fotoliul de la parter, acolo unde stătuse şi Dede în dimineaţa aceea, citind, recitind, mai mult tăind decât adăugând. Mă tot mutam de colo, colo, amuşinând urme, semne. La măceş, pe brazdă, la pârâu, printre ele. Nimic. Serile începeau şi se terminau abrupt, acum era noapte, acum era zi, iarăşi seară pentru o clipă, iarăşi nimic. De cum se lăsa întunericul, închideam uşa din faţă, apoi uşa glisantă a bucătăriei, cea care dădea înspre grădină, verificam toate ferestrele terasei şi apoi urcam în dormitor, dar întotdeauna era mult prea devreme, şi iarăşi coboram după una, după alta, ca într-o roată, aprinzând lumina pe scări, stingând lumina pe scări.
Stăteam în picioare la fereastra dormitorului, într-una din seri, gândindu-mă că poate în noaptea aceea va ninge, de obicei se întâmplă la final de noiembrie, era lumină de iarnă deja. Mesteacănul îşi pierduse de ceva vreme aproape toate frunzele, doar fâşia de iarbă dintre casă şi gard se încăpăţâna să reziste. Încercam să-mi imaginez lucrurile dintr-o cameră, altă cameră, reflectate în fereastră, suspendate un pic deasupra stratului încă verde, aflat în întunericul nopţii şi doar parţial scăldat în valul luminii ce se revarsă din încăpere, ca în poemul abia citit şi încă pulsând. Dar, fiind la etaj, toată camera mea era agăţată în aer undeva mult mai sus, deasupra gardului. Myself, my lamp, an apple on a plate, şi nu reuşeam deloc să-mi amintesc continuarea. Ta-ram-ta-ring ta-tam, ta-ram ta-ras,/ Hang all the furniture above the grass. Mă vedeam pe mine, vedeam şi veioza de pe noptieră, dar nici un măr, însă cele patru rafturi inegale de pe peretele îndepărtat, şi patul inutil de larg, cu o scobitură la mijloc, pe toate le vedeam plutind în geam, deasupra gardului. Ar fi trebuit să ningă enorm, poate ca în iarna trecută prin satele din sud, ca să ajung să mă odihnesc, împreună cu toate acestea, pe stratul de nea ce-avea să-mi ajungă la tălpi după zile şi nopţi de ninsoare şi viscol. Dar era plăcut de imaginat. Odihna. Odihna înaintând înspre tine sub forma unui spaţiu alb care creşte, întâmpinându-te, atingându-te, în sfârşit iarăşi un teren sigur sub picioarele tale, un aparent spaţiu gol ce-avea să umple un alt gol, şi tu nefăcând nici un efort, singura grijă fiind aşteptarea, statul pe loc.
Am mers de partea cealaltă a patului, după carte, mărind astfel grosimea stratului necesar cu încă zece, cincisprezece centimetri. Acum nu tălpile mele, ci picioarele patului ar fi fost primele ce-ar fi atins suprafaţa albă.
Am găsit. Era Uncurtaining the night, I’d let dark glass. Şi mai apoi:
And how delightful when a fall of snow
Covered my glimpse of lawn and reached up so
As to make chair and bed exactly stand
Upon that snow, out in the crystal land!

Am coborât după o cană cu lapte.
Nu-mi mai era frică. După atâta timp, mă obişnuisem cu casa. Dar uneori când coboram tot mai apărea, neaşteptată şi cu violenţa trecătoare a unui junghi, ea, spaima, de fapt nu spaima în sine, ci probabil amintirea acelei spaime iniţiale, poate o reflexie a aceleia, poate un reflex. Dar nu-mi mai era frică. Ştiam că îmi va fi dor când avea să se termine şi va trebui să plec. Dorul începea exact aşa, ca o iarnă.
Dar ce începe vreodată, şi când.
Am coborât scările, am deschis uşa de la bucătărie apăsând pe clanţa antică de fier, care aşa de greu ceda sub apăsare, ridicându-şi cu un cârâit ciocul din maxilarul masiv, rămânând înălţată doar o clipă, apoi încordându-se brusc şi retrăgându-se la loc, de parcă îmi făcea de fiecare dată doar o scurtă concesie. Asemenea lucruri mă făceau să mă simt încă un străin în casa asta. Am dat să mă întind spre frigider, dar o nălucă a fluturat prin faţa uşii de sticlă. Eram absolut sigură că văzusem ceva.
Am aşteptat o clipă şi iată-l. Un câine. O corcitură de terrier, faţă albă, urechi maro şi şa neagră, păr sârmos, ochi nefiresc de mari, negri şi bombaţi, fără urmă de tiv alb de jur împrejur. S-a oprit în faţa uşii privindu-mă suspicios, cu capul înclinat. De parcă şi el revenise din drum ca să vadă ce, tot o nălucă. Stăteam şi ne priveam. Era neobişnuit. De unde apăruse? Pe unde intrase? Prin fundul grădinii? Vreo gaură pe sub gard? Şi încotro?

Volum în curs de apariţie la Casa de Pariuri Literare

(Fragment din textul citit la FILTM)



Foto: Patricia Lidia

25 octombrie 2013

Iadul care e rai

"Ceea ce pentru cititor este iad, pentru scriitor este rai. Nu înţeleg scriitorii ruşi care pleacă, emigrează ca să scrie, pentru că astfel pierd oportunitatea să vadă natura omului. Dar, într-adevăr, ceea ce pentru scriitor e un rai, pentru cititor e un iad. Nu înţeleg de ce cititorii nu pleacă în Canada. Să rămână în Rusia doar scriitorii. Atunci ar fi raiul adevărat!" - Viktor Erofeev, la FILTM.



Foto: Prima seară a Festivalului Internaţional de Literatură Timişoara, la Bastionul Theresia. Viktor Erofeev, Edo Popovic, Răzvan Petrescu, Daniel Vighi. Amfitrioană, Brânduşa Armanca.


Foto: A doua seară - Iuri Andruhovîci, T. O. Bobe, V.D.N., Fabio Geda. Amfitrioană, Cristina Chevereşan.


Foto: A treia seară - Dusko Novakovic, Igor Marojevic, Alexandru Potcoavă, Robert Şerban. Amfitrioană, Ljubinka Perinac-Stankov.

23 octombrie 2013

Zece cărţi de suflet

Nu-i aşa că vă blocaţi ori de câte ori sunteţi întrebat care este autorul preferat, care este cartea preferată, ce aţi citit ultima oară şi aşa mai departe? Nici dacă sunt rugată să spun zece cărţi văd că nu e uşor. Dar am riscat, am înghesuit păsăroiul sălbatic într-o colivie de hârtie. Pe Bookmag.

Altfel, Timişoara e frumoasă, soare şi miere. La părinţi sunt struguri, pisici şi linişte de vis. Iar la hotel e un balcon însorit care dă spre o minunată străduţă verde, şi undeva pe aici, probabil încă pitiţi, sunt câţiva scriitori grozavi. În curând începe FILTM!



22 octombrie 2013

Despre agrafe

"În al cincilea şi ultimul rând, uneori spuneţi lucruri calculate îndeosebi pentru a vă înţepa contemporanii, dar orice femeie vă va spune că nimic nu se pierde mai uşor decât o agrafă – ca să nu mai vorbim de faptul că cea mai uşoară cotitură a modei poate face agrafele să devină demodate: gândiţi-vă ce de mici obiecte ascuţite au fost scoase la lumină a căror utilitate exactă n-o poate preciza nici măcar un singur arheolog! Scriitorul adevărat trebuie să ignore toţi cititorii, în afara unuia, acela din viitor, care la rândul său nu este decât autorul reflectat în timp." - Darul, Nabokov

19 octombrie 2013

Sibiu


Doi regizori din Lituania mi-au dăruit documentarele favorite la Astra Film Fest: "Jucării de pluş" şi "Taurul din Dzukija". Despre zilele blestemate din spatele diafanului puf multicolor al unor jucării şi despre moartea ca o căprioară care se pierde de turmă pe un câmp înceţoşat.
Şi mai ales plimbarea din ultima dimineaţă.