30 octombrie 2014

Cad castane din castani - în curînd la Polirom


Cad castane din castani - în curînd la Editura Polirom, în colecţia Ego-grafii.
Volumul are la bază 134 de texte publicate în rubrica Diabloguri din Suplimentul de cultură între mai 2008 şi septembrie 2011. O parte dintre rubrici, cele publicate pe atunci în serial, unele şi în câte patru-cinci episoade, sînt acum compactate sub un singur titlu, pentru o lectură mai cursivă, astfel că în Cuprins se află 97 de titluri, grupate tematic. Cîteva texte, din capitolul final al volumului, sînt inedite.
Diablogurile din revistă reprezentau selecţii, decupaje din discuţiile pe care le purtam pe blogurile noastre sau, uneori, în scrisori. Marea majoritate a textelor îşi au originea în postări de pe blogul Floribunda şi trei dintre ele pornesc de pe blogul Hobbitul - din pure motive de umbră mai bună aici, de loc mai propice discuţiilor nestînjenite. Însemnările de pe acest blog, care numai întîmplător şi probabil nepotrivit ajung să deschidă acum o mare parte a textelor din carte, nu sînt decît nişte note scrise cîndva pentru pura mea plăcere, aşa cum au fost de altfel şi dialogurile în sine, fără nici cea mai mică intenţie de a fi publicate în vreo carte.
Cartea, care are 304 pagini şi se va lansa luna viitoare, este alcătuită de mine însă apare mai degrabă graţie dorinţei domnului Emil Brumaru.

29 octombrie 2014

Agresiuni moderne

Să ţi se citească corespondenţa - mi se pare una dintre cele mai teribile agresiuni. Eu, recunosc, n-am ştiut cum să reacţionez elegant: şi am reacţionat ca un om agresat violent. Mă gîndesc la cei cărora le confisca Securitatea scrisorile; cum se simţeau, cum reacţionau, cum luptau cu neputinţa, cum făceau faţă invaziunii, cum peticeau rana care pare de nevindecat? Cum speli de pe lucrurile intime şi dragi ochiul străin, mintea murdară? Eu, în 2014, în faţa unui asemenea incident şocant, m-am simţit violată, furată, m-am zbătut şi am strigat de parcă mă ardeau cu fierul roşu, dar nu am auzit nici măcar o singură scuză, n-am zărit nici vreo urmă de vinovăţie - fiindcă cei care fac cu nonşalanţă gesturile securiştilor de odinioară nici nu pricep agresiunea comisă, nici nu schiţează gestul de a-ţi cere iertare. Ei te vor vedea ca pe un nebun care se zvîrcoleşte aiurea - ei, ce mare lucru ţi-au făcut?... În fond, şi în mediul modern rolurile sînt exact aceleaşi: de urmărit şi de urmăritor. De pîngărit şi de pîngăritor. Iar mîrlănia rămîne mereu de partea pîngăritorului, gata să te şi scuipe după ce te-a furat.

Citesc şi traduc minunatele scrisori ale lui Nabokov şi nu scap de senzaţia, ca o pătură moale dar grea apăsând peste toate, că sînt, totuşi, un intrus. Chiar dacă volumul a fost conceput împreună cu Dmitri Nabokov, fiul scriitorului, chiar dacă Nabokov însuşi vorbea cîndva despre posibila publicare a scrisorilor, chiar dacă în biografia Verei se vorbeşte despre faptul că ea şi-a ars scrisorile - pentru a rămîne doar ale lui, deci intuindu-se că, inevitabil, vor fi publicate -, şi chiar dacă scrisorile au un aer jucăuş, inocent, curat şi vin înspre tine cu pieptişorul lor alb dezgolit, ornat cu diminutive, cu drăgălăşeniile zilelor, adevărate fragmente de proză, fără să aibă nici cel mai mic iz vulgar care să-ţi accentueze senzaţia că pătrunzi un hăţiş unde n-ai avea ce căuta.

Ieri la uşă mi-au bătut doi poliţişti. Tineri, amabili. A fost spart un apartament învecinat - am auzit, am văzut ceva? Bătrânilor li s-au furat pensiile. Casa e răscolită. Bătrîna tremură toată. Bine că nu le-au dibuit şi economiile - găseşte puterea să rîdă. "Dar ştiţi cum e totul? Totul e scos, aruncat..." Totul e atins. Da, ştiu. Dureros e că nici nu ştii exact ce s-a atins şi ce nu. S-a pătruns. S-a pîngărit. S-a atins. Şi simţi nevoia să speli totul, însă de fapt nimic nu se poate spăla. Cam aşa şi cu corespondenţa.

24 octombrie 2014

Scrisorile lui N.

Mici fragmente din scrisorile lui Vladimir Nabokov către Vera, 1923, 1924.
Atelier, traducere în lucru pentru Editura Polirom, seria de autor Vladimir Nabokov.
În 1924, Nabokov avea 25 de ani şi locuia în Berlin. Pleca pentru anumite perioade la Praga, la mama şi fraţii săi mai mici, scriindu-i Verei la Berlin. Se vor căsători în 1925 şi vor rămâne împreună toată viaţa.


Ieri, un profesor mi-a spus că atunci când fiica lui avea doar câteva luni, se prefăcea adesea că leşină. Mai târziu, când a mai crescut un pic, el o speria aşa: se aşeza, citind; ea se juca pe podea. Deodată el lăsa cartea jos, făcea o privire teribilă, îşi ştergea fruntea şi zicea rar: „Ştii, Maşenka, cred că mă transform în vultur...” Ea – înlăcrimată: „De ce ţi se întâmplă ţie toate când nu e nimeni în apartament?...”

*

Ah, dacă ai şti cât de dezgustat sunt de această amărâtă răbufnire a vieţii, de tevatura cu banii, de traducerile oribile pe care trebuie să asud – şi bănuţii, bănuţii... Dar sunt bourgeois în lucrurile de zi cu zi. Maşinile lui Kramář, baia lui de marmură, servitorii lui mă înnebunesc... Buffon îşi pune manşete de dantelă când se aşază să lucreze. Am nevoie de confort, înţelegi, nu de dragul confortului, ci ca să nu mă mai gândesc la asta – şi să pot doar să scriu, să scriu – şi să mă desfăşor, să explodez... Dar, până la urmă, cine ştie, poate că fiindcă scriu „Domnul Morn” stând într-o haină de blană, pe un pat ca de puşcărie, la lumina unui capăt de lumânare (devine aproape poetic), îmi va ieşi şi mai bine. Abia aştept să îţi citesc scena a cincea.

*

Nu m-am gândit niciodată că o să visez la Berlin ca la un rai... pe pământ (raiul din cer este, cel mai probabil, foarte plictisitor – şi e atâta puf acolo – al serafimilor – încât, se zice, fumatul e interzis. Uneori, totuşi, fumează chiar îngerii – dosite în mânecă. Dar când trece arhanghelul, ei îşi aruncă ţigările: asta sunt stelele căzătoare). O să vii la mine o dată pe lună la ceai. Când o să mi se termine banii, o să Amerg cu tine. În clipa asta, ambele mele surori sunt plecate la un examen. Am compus pentru ele un „cântec despre eşec”, după care au izbucnit amândouă în lacrimi. Te iubesc.

*

Sunt incredibil de istovit de munca mea. Noaptea, visele îmi rimează şi toată ziua persistă gustul insomniei. Agenda mea groasă cu ciorne va ajunge la tine – cu o dedicaţie în versuri. Indirect, într-un mod sinuos – precum povestea mezilor – tu m-ai inspirat pentru asta. Fără tine, nu m-aş fi mişcat în felul acesta, ca să vorbesc în limbajul florilor.
Dar sunt obosit. Când aveam şaptesprezece ani, obişnuiam să scriu în medie două poezii pe zi, fiecare din ele luându-mi cam douăzeci de minute. Calitatea lor era îndoielnică, însă pe atunci nici măcar nu încercam să scriu mai bine, crezând că făceam mici miracole şi că asupra miracolelor nu trebuia să mă gândesc. Acum ştiu că, într-adevăr, raţiunea este o parte negativă a creativităţii şi inspiraţia una pozitivă, însă numai prin conjuncţia lor secretă se naşte scânteia albă, licărul electric al creaţiei perfecte. Acum, lucrând în şnururi de câte şaptesprezece ore, nu pot scrie mai mult de treizeci de versuri pe zi (n-o să tai asta mai încolo), iar asta în sine este un pas înainte. Îmi amintesc de mine, în ceaţă şi entuziasmat – în crângul nostru de mesteceni cu ciuperci – adunând cuvinte întâmplătoare pentru a exprima un gând întâmplător. Pe atunci aveam cuvinte preferate, precum „raze” şi „transparent” şi o tendinţă ciudată de a rima „raze” şi „flori” deşi eram foarte scrupulos cu rimele mele feminine. Mai târziu – şi chiar şi acum – am trăit adevărate pasiuni filologice, când mă răsfăţ vreme de o lună întreagă sau chiar mai mult cu un cuvânt pe care l-am selectat iubitor. De exemplu, de curând am avut un mic episod cu cuvântul „uragan” – poate că ai observat...
Pot vorbi despre toate astea numai cu tine. Devin tot mai ferm convins că arta este singurul lucru care contează în viaţă.

*

Iubirea mea, ce fericire va fi să te văd iarăşi, să aud cântecul vocalelor tale, iubirea mea. Vino la gară – fiindcă uite ce s-a întâmplat (dar să nu te superi!) – nu-mi pot aminti (pentru numele lui Dumnezeu, să nu te superi!) – nu-mi pot aminti (promite-mi, nu te superi?) – nu-mi pot aminti numărul tău de telefon!!! Îmi amintesc, era cu un şapte, dar în afară de asta?... Şi de asta va trebui, atunci când ajung la Berlin, să îţi scriu – dar de unde o să iau timbre pentru scrisoare? – fiindcă mi-e frică de oficiile poştale!!!
O să petrecem minunat în Berlin. Aici duc o viaţă foarte modestă. Am vizitat numai familia Kramář – şi asta rar – dar astăzi mă duc, pentru o schimbare de atmosferă, la Marina Ţvetaeva. E absolut fermecătoare („A... serios?").
Pe curând, iubirea mea, nu fi supărată pe mine. Ştiu că sunt un om foarte plictisitor şi neplăcut, cufundat în literatură... Dar te iubesc.

(Traducere VDN)

20 octombrie 2014

O să fie soare, o să fie vânt


Era o astfel de zi.

Plimbări, rătăciri, "mă întind şi sâng în cercuri orbe", ajung în locuri unde n-am mai călcat niciodată. Mă tot duc, mă întorc, văd o scară - dacă aş publica acum Simfonia animalieră, asta ar fi coperta. Târziu.

Să facem iarăşi cuib de spus şi tăcut din locul acesta, avem nevoie de el. Am fugit din zarvă şi am fugit din spumă, adio, adio, mizerie grea, cu iz în miez, cu rea în grea. Şi e bine o vreme, şi iar. Dar unde să mai? Douăzeci şi trei de scrisori trimise în două zile încolo şi încoace cu ciupercuţa poştaş ostenită, şi nu doar pentru a spăla o aşa-zisă scrisoare ca un scuipat care mi s-a lăţit în spinare. Sunt ocupată - îi zic morţii; şi sâng în cercuri orbe - haide să bem lichior de balustradă!

Scrisorile lui Nabokov, fascicul tras la xerox în stânga ta, carte groasă ţinută deschisă cu calupuri de marmură înainte, cana în dreapta, încrederea că munca asta te va ajuta, deşi e atât de nedrept să te sprijini pe o carte, din nou. Praga - tramvaiele, revistele gratuite atârnate în cârlige prin ele, bănuţul de dat când traversezi podul, patinatorii pe dreptunghiuri şlefuite pe lac, personajele inventate ca să nu afle prezumtivii spioni sau fiscul german de câştigul scriitorului. Delicateţea, discreţia, aerul mereu jucăuş, jocurile de cuvinte răsărind de peste tot, personajele secundare apărând ca să dispară.

Scrisori diamantine, şi ale tale strecurate printre ele într-o zi de octombrie dureros de însorită - şi jocul ăsta al muncii şi-al vieţii zămislind o ţesătură bizară: firul scrisorilor vechi, rezistent, se întreţese cu firul cel nou, tors din emoţiile astea prea crude. Cărţile nu ar trebui traduse în dezechilibru profund, ştii, dar cărţile sunt, în fond, prietenii cei mai de nădejde ai dezechilibraţilor care nu au cu cine vorbi: îmbrăţişează dezastrul din mine şi voi îmbrăţişa dezastrul din tine. Şi astfel vom merge, ca Sam împreună cu Watt, trecând dintr-o grădină în alta, tu cu palma ta dreaptă pe umărul meu stâng, eu la fel, şi la fel cu stânga pe dreptul, şi poate vom vorbi de la coadă la cap, inversând cuvinte, inversând fraze, inversând emoţii pe sub văluri de depărtări şi de spaime. O să fie soare, o să fie vânt. Ce plăcere va fi, tu să-mi scrii, eu să sâng.

(Foto: VDN)

17 octombrie 2014

"Scrisori către Vera"

Mă simt de parcă aş păşi într-un lăcaş sfânt.
Doar că aici în loc de lespezi de piatră e o peluză, cu-al zorilor topaz pe buză, în loc de icoane pe ziduri sunt desenaţi în tuş negru câini care amuşină fluturi, maşini, labirinturi şi trenuri, şi-n loc de scripturi sunt chiar aceste aproape nouă sute de pagini cu scrisorile lui VN pentru VeN, de la prima la ultima, 1923-1976, cincizeci şi trei de ani de iubire, iar singura murdărie din carte sunt mintea, ochii şi mâinile mele de cititor, de credincios, de intrus.

1923
N-am s-o ascund: sunt atât de neobişnuit să fiu – hm, înţeles, probabil – atât de neobişnuit cu asta, încât chiar din primele minute ale întâlnirii noastre mi-am zis: e o glumă, o farsă de bal mascat… Însă apoi… Şi sunt lucruri despre care e greu să vorbeşti – o să le scuturi minunatul polen la atingerea cu un cuvânt… Îmi scriu de acasă de nişte flori misterioase. Eşti adorabilă…
Şi toate scrisorile tale, la fel, sunt adorabile, precum nopţile albe – chiar şi aceea în care ai subliniat cu atâta hotărâre câteva cuvinte. Am găsit-o, împreună cu precedenta, după ce m-am întors de la Marsilia, unde am lucrat în port. Asta era alaltăieri, şi-am hotărât să nu îţi răspund până nu-mi scrii mai mult. O glumiţă…
Da, am nevoie de tine, basmul meu. Fiindcă tu eşti singura persoană cu care pot să vorbesc despre nuanţa unui nor, despre cântecul unui gând – şi despre cum, când am ieşit astăzi la muncă şi am privit în faţă o floarea-soarelui înaltă, ea mi-a zâmbit din toate seminţele. (...)


1975
Pentru Verocika

Şi îţi mai aminteşti furtunile din copilăria noastră?
Tunetul înspăimântător de deasupra verandei - şi deodată
Cea mai azurie urmare
şi peste tot - diamante?


Acestea sunt prima, respectiv penultima scrisoare a lui Nabokov pentru Vera.
Iar asta e a doua carte postumă a lui Nabokov, după Originalul Laurei. Cronicile deja apărute în presa de limbă engleză (cartea a apărut la finalul lunii septembrie) vorbesc despre cele mai frumoase scrisori de iubire lăsate vreodată de un scriitor. Dmitri Nabokov, fiul său, a colaborat la realizarea volumului, însă s-a stins în 2012, fără să mai apuce să vadă rezultatul final. Cinci sute de pagini de scrisori (înţesate de poezii, însoţite de desene, scheme, rebusuri), alte patru sute de pagini cu note minuţioase la fiecare scrisoare, prefeţe, index. Încă o carte în care Vera străluceşte prin absenţă, spune un cronicar. Mie, însă, mi se pare aici mai prezentă ca oricând. Totul e pentru ea şi ea este în toate, aici este viaţa. Mâna ei delicată şi hotărâtă pare să fi brodat întregul model al celor două vieţi îngemănate, îndrumând parcă mâna nevăzută a destinului, subliniind colo şi punând un accent dincolo (un împrumut din Foc palid), de la prima întâlnire a celor doi, la un bal de caritate al emigranţilor ruşi din Berlin, unde ea nu şi-a dat masca jos nici o clipă şi l-a cucerit pe VN numai prin ceea ce au vorbit (ecouri în prima scrisoare), până la cel din urmă bileţel tezaurizat de Dmitri Nabokov, lăsat de VN pentru Vera şi în care i se adresează, la fel ca în primul lor an, cu "bucuria mea".
O carte impresionant alcătuită, care stă în picioare lângă biografia în două volume a lui Brian Boyd.


"Ai intrat în viaţa mea – nu cum se vine în vizită (ştii, „fără să-ţi scoţi pălăria”), ci cum vii într-o împărăţie unde toate râurile au aşteptat reflexia ta, toate drumurile, paşii tăi. Soarta a vrut să-şi corecteze greşeala – de parcă mi-ar fi cerut iertare pentru toate greşelile sale din urmă. Astfel încât, cum te-aş putea eu lăsa, basmul meu, soarele meu?"


"Cum să îţi pot explica ţie, fericirea mea, fericirea mea aurie, minunată, că sunt întru totul al tău – cu toate amintirile mele, cu poemele, cu izbucnirile, cu tot tumultul meu interior? Sau să explic că nu pot scrie un singur cuvânt fără să aud cum îl vei pronunţa tu – şi nu-mi pot aminti nici măcar un singur fleac pe care să-l fi trăit fără să fi regretat – atât de acut! – că nu l-am trăit împreună – fie că este ceva extrem, extrem de personal, intransmisibil – fie că e numai vreun apus sau altul în curba unei şosele – înţelegi ce spun, fericirea mea?"


"Şi ştiu: nu îţi pot spune totul în cuvinte – iar când o fac, la telefon, atunci îmi iese cu totul anapoda. Căci cu tine trebuie vorbit minunat, aşa cum vorbim cu oameni care au dispărut de mult, ştii ce vreau să spun, ca puritate, gingăşie şi precizie spirituală – însă eu – je patauge teribil."


Vladimir Nabokov, Letters to Vera,
Translated and edited by Olga Voronina and Brian Boyd, Penguin Classics, 2014


O notă de subsol:

Sunt şapte ani, în această toamnă, de când am început să traduc prima carte de Nabokov, îndrăgostită de paginile din Ochiul care descriau frumuseţea de neposedat. Şapte volume de-ale lui Nabokov am tradus de atunci. Dar este prima oară când fac o mărturisire de felul acesta, la începutul traducerii unei cărţi. Poate e fiindcă am nevoie să cred, să mă oblig să cred, în faţa unui volum mult mai intimidant decât orice ficţiune dificilă, că îl voi putea duce la capăt. Că nu voi fi doar un intrus care va murdări conţinutul scrisorilor cu privirea. Că nu voi obosi. Că nu voi conteni să mă bucur. Că mă voi şterge pe mine însămi cu grijă. Şapte ani, şi iată-mă iarăşi acolo, în acelaşi loc, privind cu acea spaimă plină de respect peluza plină de topaze, necălcată de om.

(Traducerea fragmentelor - VDN)

16 octombrie 2014

Să nu mai publici

Să nu mai publici.
Iată o hotărâre, un gest opus sinuciderii. Un gest care poate salva.
Dacă ai căutat şi-ai tot căutat calea să ajungi iarăşi acolo, la începuturi, când scriai primele povestiri, când nu existai decât tu şi povestea – un om, pervazul, biroul şi cana, nevoia plăcută şi arzătoare de a spune o poveste – şi nu exista public, şi nu existau rafturi, şi nu existau etichete cu preţuri sau generaţii, nici cronici, nici coruri, nici îmbulzeli şi nici goluri, şi dacă orice cale firească temeinic urmată – izolare, izolări – n-a făcut decât să te lase mereu prea aproape de staţia acelui nod agitat, unde tu scrii ştiind tot ceea ce există dincolo de carte, iar povestea ştie ce-o aşteaptă şi astfel creşte chircită, atunci asta se dovedeşte singura cale. Să ajungi iarăşi dincoace, într-un dincoace pur.
Să nu mai publici. Dacă reuşeşti să iei decizia să nu mai publici nimic, simţind cu adevărat că ăsta e drumul, simţind cu adevărat uşurarea, bucuria intensă, simţind că altfel nu are sens, şi fără să te temi de ridicolul acestei decizii, indiferent cât de mare ai fi sau de mic, atunci deodată liniştea, libertatea, limpezimea şi viaţa.
O dimineaţă obişnuită, când ieşi din casă cu o carte groasă în geantă, când cobori cele şapte etaje pe jos, când ieşi în ploaia măruntă de octombrie, când mergi până în prima intersecţie şi ceri să ţi se copieze primele două capitole de tradus, când te întorci cu foile ascunse în mapa de plastic – o asemenea dimineaţă banală poate ascunde cei mai fragezi boboci. Călătoria ta începe aici, în intersecţie, aşteptând culoarea verde la semafor, aşteptând şirurile de maşini să treacă, aşteptând neaşteptând, cu mintea mai liberă ca oricând.
Şi e foarte probabil ca într-o clipă, poate curând, poate foarte târziu, cartea ta întreruptă şi pusă deoparte cu un gest tremurat şi sufletul strâns – cea mai dragă din toate – să înceapă să foşnească uşor din copertele galbene ale dosarului ei, ca un pui de pasăre care se trezeşte noaptea într-o cutie de pantofi. Şi poate că-n beznă, în conul de miere deodată prelins din veioza aprinsă de mâna insomniacului fericit că nu va trebui să se scoale dimineaţa la o oră anume, un om care a uitat apăsarea, tensiunea şi groaza – din sine, dar mai ales pe cele venind din afară – cartea va simţi deodată terenul curat, va adulmeca peluza proaspătă pe care nu poposesc nicicând răpitorii, şi astfel va îndrăzni şi va creşte.
Şi de aceea, un gest opus sinuciderii. Un gest de la care poţi să speri, dacă nu la salvare, măcar la o revărsare de linişte.
“Există o extraordinară pace în a nu publica. E calm. Linişte. A publica înseamnă o groaznică invadare a intimităţii mele. Îmi place să scriu. Ador să scriu. Dar scriu doar pentru mine şi pentru propria mea plăcere.” – Salinger, 1974.

LaPunkt.

14 octombrie 2014

Prima iubire, Beckett

Fiindcă sunt zile în care scriu nume de om pe baligi de vacă şi-apoi îmi ling degetul verde, recitesc chestii care m-au dat gata cândva. Una pe zi. Grozavă treabă de mers înainte, ba de stat pe loc, hah.
Prima iubire de Beckett, cândva o cărţulie infimă, publicată de o editură care acum nu mai există, poate că nici n-a existat niciodată, cu un desen de Egon Schiele pe copertă, cu litere ca bătute la o maşină de scris de un pitic înghesuit într-un balcon prea mic într-o zi geroasă, carte citită prin '90 şi păstrată cu sfinţenie între tomuri noi şi groase ale lui B. şi despre B., cu care se poate ucide. Deşi o mai recitisem de câteva ori, tot din cărţulia aceea, parcă abia acum văd pentru prima oară cu adevărat Prima iubire, când o citesc în traducerea nouă, pe pagina albă, şi probabil parte mai limpede din întreg. Şi sînt locuri unde nimic nu mai seamănă, iar ele se extind peste locurile care seamănă izbitor, şi atunci fac ca nimic să nu mai semene cu nimic. Totul e nou. Acolo unde se vede înceţoşat prin ţesătură, mă uit la ambele texte, apoi mă duc la versiunea în engleză, şi lucrurile se aşază cum trebuie.
Dacă ar trebui să spun un singur text care mă face fericită, un singur text perfect, aş spune fără ezitare Prima iubire. Dar mint. Dacă ar trebui să spun, aş tăcea. Dar nu trebuie, şi-atunci zic: Prima iubire de Beckett. Alungarea din casă, iubirea, nonsensul şi groaza.


"I-am zis să vină din când în când. Pe atunci cunoşteam prost femeile. Le cunosc de altfel în continuare prost. Pe bărbaţi de asemenea. Animalele la fel. Ceea ce cunosc cel mai puţin prost sunt durerile mele. Le gândesc pe toate, în fiecare zi, termin repede, gândul merge atât de iute, numai că ele nu vin toate din gândit. (...) De altfel, îmi cunosc prost şi durerile. Asta trebuie să vină din faptul că eu nu sunt numai durere. Iată şmecheria. Atunci mă îndepărtez de ele, până la uimire, până la admiraţie, ca şi când aş fi pe o altă planetă. Rareori, dar e suficient. Viaţa nu e un lucru prostesc. Să nu fii decât durere, cât ar simplifica asta lucrurile! Să fii cu totul jalnic! Dar asta ar însemna concurenţă, şi încă neloială. Vi le voi spune totuşi într-o bună zi, dacă stau să mă gândesc, şi dacă am să pot, ciudatele mele dureri, în amănunt, şi desluşindu-le bine, pentru mai multă claritate. Vi le voi spune pe cele ale înţelegerii, pe cele ale inimii sau afective, pe cele ale sufletului (foarte frumoase, cele ale sufletului), şi apoi pe cele ale trupului (...)"

"În acel staul, plin de balegi uscate şi goale pe dinăuntru care se blegeau cu un soi de suspin când le înţepam cu degetul, pentru întâia oară în viaţa mea, aş spune cu dragă inimă ultima dacă aş avea destulă morfină la îndemână, a trebuit să mă apăr împotriva unui sentiment care îşi aroga încetul cu încetul, în mintea mea îngheţată, îngrozitorul nume de iubire."

"Am văzut muntele, impasibil, cavernos, secret, în care de dimineaţa până seara n-aş auzi decât vântul, fluierarii şi micile izbituri îndepărtate şi cristaline ale ciocanelor tăietorilor de granit. Aş ieşi ziua în iarba-neagră caldă, în drobiţa aromată şi sălbatică, iar noaptea aş vedea distantele lumini ale oraşului, dacă aş vrea, şi celelalte lumini, cele ale farurilor şi ale navelor-far, pe care tata mi le indicase, când eram mic, şi ale căror nume le-aş regăsi în memorie, dacă aş vrea, o ştiam."

"Nu trebuie să te temi de iarnă, şi ea are părţile ei bune, zăpada ţine de cald şi înăbuşă zgomotul, iar zilele ei livide trec repede."

"Am început să mă joc cu ţipetele cam cum mă jucasem cu cântecul, înaintând, oprindu-mă, înaintând, oprindu-mă dacă asta se poate numi joacă. Atâta timp cât mergeam nu le auzeam, datorită zgomotului paşilor. Dar de cum mă opream le auzeam iarăşi, de fiecare dată mai slabe fireşte, dar ce importanţă are dacă un ţipăt e slab sau puternic? Ceea ce trebuie este ca el să contenească. Vreme de ani buni am crezut că vor conteni. Acum n-o mai cred."

Şi zambila, păstârnacul, "aveam lecturi", "dragostea te face rău", "singur în sfârşit, în întuneric în sfârşit".


(Citatele sunt din volumul
Opere, Integrala prozei scurte, Polirom,
traducere de Ileana Cantuniari)

11 octombrie 2014

Primătoamna

Cad castane de peste tot, uriaşe, gemene, rotunde, teşite, roşcate şi negre, multe, mai multe ca oricând, şi numai un singur castan, chiar cel de la colţ, cu trunchiul în y, găseşte de cuviinţă să înflorească acum, când toţi ceilalţi împrăştie note pe trotuare - citeşte, ureche! -, şi nu înfloreşte oricum, doar din aripa dreaptă, "ca şi cum dintr-odată inima prea grea."
Mimoza de la intrarea în Grădina Icoanei etalează flori noi lângă păstăile crude, câinii latră şi nimeni nu se opreşte să se închine la ea, poate că dac-ar fi măr.
Lumea merge încolonată mai departe, cu spatele tot înainte.
Noapte bune.


(Foto: VDN)

7 octombrie 2014

Nunta vulpilor

Probabil fiindcă am lucrat câţiva ani cam chinuitori prin redacţii de ziar şi reviste, singura cale acceptabilă de trăit mi se pare cu spatele la actualitate. Sătulă de personaje gureşe şi întâmplări trecătoare care ne-au tocat la un moment dat timp, atenţie şi – cât de absurd! – chiar şi sentimente, pentru a dispărea ca şi când nici n-ar fi existat vreodată pe faţa pământului – politicieni, parlamentari, dar şi alte soiuri de saltimbanci ai clipei –, mă străduiesc de câţiva ani să nu mă mai las antrenată de şuvoiul mizer care te poate trage pe negândite într-o curgere care numai cu viaţa nu are de-a face. Mă simt murdărită ori de câte ori piciorul îmi mai alunecă în mâlul scârbos, mă simt furată dacă, de exemplu, postez pe undeva trei rânduri dictate de greaţa insuportabilă a evenimentelor zilei. Ruşinată, îngrozită, mi-l trag iute înapoi, mă şterg pe talpă în iarba fragedă de pe margine, iar apoi vin cu găleţi de apă curată de la cea mai apropiată fântână ca să curăţ peticul verde pângărit, atentă şi să îndrept creanga de care m-am apucat într-un gest disperat.

La fiecare sfârşit de săptămână mă gândesc despre ce-aş putea scrie aici. De fiecare dată bâzâie câte-o întâmplare care trebuie alungată.
Cum stau în pat duminică dimineaţă gândindu-mă la toate astea, se apropie de mine:
Dacă din scris nu se poate trăi nicăieri în lume şi de când lumea, din tradus ar trebui să se poată. Traducerile literare sunt o muncă. Şi totuşi, ne zbatem pe cont propriu adunând semne şi pagini, mereu îndrăgostiţi şi mereu obosiţi, făcând jonglerii inimaginabile şi visând la o dimineaţă în care nu va trebui să deschidem ochii decât ca să ne uităm pe fereastră şi să lăsăm nisipul din ei să se aşeze, pentru că suma încasată pe o carte ne asigură confortul banal asigurat de orice fel de salariu, o lună, şi încă o lună.
Mă gândesc la trei însemnări de-ale mele despre traduceri – iunie, august, octombrie – care, dacă le citesc acum una în continuarea alteia, mă fac să par cu minţile duse, într-atât de diferit le e tonul. În prima, extrem de obosită la capătul unei cărţi oarecare, spun că nu-mi doresc decât să mă opresc din tradus şi să dispar o vreme undeva unde nu există cuvinte; în a doua, un pic mai odihnită, înfig o ţepuşă în inima traducătorului vampir ca să mi-l elibereze odată pe scriitor; iar în a treia urlu de dor amintindu-mi de chinurile şi mai ales de bucuriile din dulcea ocnă a traducerii unei cărţi uluitoare, carte care mă făcea să rătăcesc iarna pe străzi cu un pardesiu tras în grabă peste hainele de casă, în căutarea unor rime.
Dar, de fapt, nu vreau deloc să scriu despre asta.
Mă gândesc la cei care se vaită în public că nu pot trăi aşa, din ceea ce sunt. Şi sigur că mi se par greţoşi, detestabili. Fiindcă la fiecare văicăreţ există o mie de oameni care tac. O mie de oameni cu corpul pitit, cu numele pitit – al căror nume nu va fi rostit sau citit niciodată de nimeni. Mă gândesc şi la cei din lumea editorială care promovează un soi de cerşetorie fără ca asta să li se pară deloc ruşinos – „lui x îi merge rău”, „lui y nu-i prea merge deloc”. Să-i dăm lui un premiu. Să-i dăm lui ceva. Să îi dăm. Dacă am vorbi, am fi cu toţii nişte oribili motani cerşetori, fiindcă mai toate propoziţiile noastre ar începe, dacă ne-ar cuprinde deodată sinceritatea – dacă aş zice „sinceritatea mincinoasă” nu aş greşi cu mai nimic – cu „nu am”, „nu pot”, „nu-mi ajunge”, „nu ştiu”, chiorlau, chiorla-lau.
Dar, sigur, nu vreau deloc să scriu nici despre asta.
Mă scutur sub plapumă, pe cearşaful meu verde, şi arunc o găleată cu apă de la fântână pe toate acestea. Mângâi petecul de iarbă, îi îndrept firele. Chiar am de toate. Ba chiar am din toate mai mult decât pot duce. Iar asta, abia, este sinceritatea deplină.

Din pat, cum nu mă îndur să încep ziua asta pe care nu ştiu cum s-o trăiesc, văd ciorile cu aripile lor atât de frumoase tăind cerul, ieri au venit, astăzi se duc înapoi. E prea bine, îmi zic, e prea bine. Şi deodată:
Şi deodată sunt un copil care urmăreşte o nuntă, stând ascuns după trunchiul gros al unui copac. Sunt în „Visele” lui Kurosawa. Când plouă cu soare, ştie oricine, se căsătoresc vulpile şi de aceea n-ai voie să pleci de acasă şi să hoinăreşti prin păduri de unul singur – e foarte periculos să vezi o nuntă de vulpi. O femeie, poate mama, mi-a spus să fac bine să stau locului pe-o asemenea vreme. Dar cine-a putut să se abţină? Acum urmăresc uluit procesiunea lentă a nunţii vulpilor, şi totul este de-o frumuseţe sfâşietoare, câtă bucurie atâta spaimă în gesturile şi în costumele lor – nunta asta are iz de înmormântare, un final se suprapune pe un început, visele se contopesc –, le privesc cum trec dansând şi cântând, sunt orbită de culorile lor, de portocaliul care se înalţă din beznă şi abur, vulpi cu chipuri stranii plutesc pe lângă mine trâmbiţând fericirea momentului, petale de cireş cad în ploaie, unele vulpi fac fotografii cu telefonul mobil, râd lăsându-şi capul pe spate, ţinându-se de gât unele pe altele, cu labele lor negre, subţiri... Şi deodată totul dispare. M-au zărit. Fug, alerg cât mă ţin picioarele mele mici şi împiedicate. Femeia, aceeaşi de la început – nu poate fi mama, e mama – nu mă lasă să intru în casă. Spune că o vulpe a trecut pe acolo între timp şi a lăsat un cuţit pentru mine. Mi-l dă, gestul ei spune totul, va trebui să mă sinucid. Singura mea scăpare ar fi să mă duc să le cer vulpilor iertare, deşi se ştie că ele sunt neiertătoare. Pornesc spre munţi, către locul de la poalele curcubeului, în căutarea bârlogului vulpilor. Înaintez cu cuţitul strâns la piept, spaima mă împinge cu o palmă înainte, iar cu alta mă trage înapoi, pe o pajişte plină de flori. Peste toate, departe, se desfăşoară acest curcubeu pe care ştiu că n-am cum să-l ating.

Mă scutur. Pe raftul de lângă pat, s-a clătinat un creion.
Astăzi e soare, nu plouă şi nu voi pleca nicăieri. În locul unde se presupune că ar trebui să fiu în seara asta se desfăşoară o nuntă, o nuntă foarte mare şi gălăgioasă. Dacă m-aş duce, dacă totuşi m-aş duce, aş găsi pe undeva un trunchi gros? Aş găsi o cărare ferită? Cum mi-ar suna cântecul vulpilor? Cum mi-ar părea dansul lor colectiv? Ar avea nunta, văzută de aproape, acelaşi iz de înmormântare pe care îl are, deja, văzută de-aici? Apoi, aş găsi drumul înapoi? Şi cine m-ar opri în faţa uşii închise? Şi aş găsi puterea să plec iarăşi la drum, în căutarea locului de la poalele curcubeului, strângând la piept un creion ascuţit, sau mai degrabă m-aş cununa pe loc cu tăişul?


LaPunkt, 6 oct.

4 octombrie 2014

3 octombrie 2014

Alb


Era o astfel de zi.

În lume-s baluri şi balauri.
Vârtej de praf şi uscăciune.

*

Când traduceam la "Foc palid", iarna trecută, se întâmpla ca uneori, seara, să mă încalţ dintr-odată, să trag pardesiul pe mine direct peste hainele de casă şi aşa să pornesc pe străzi, cu aceleaşi două versuri în minte, refăcute iar şi iar de câteva săptămâni şi tot nesatisfăcător, şi să le rostogolesc înnebunitor repetându-le la nesfârşit, în engleză şi în română, în versiuni diferite, rearanjate, cântând, apăsând pe silabe ca pe clape, atentă să păstrez totul acolo, absolut totul, bucăţelele şi nuanţele. Şi deodată versurile-pereche se aşezau, poposeau ca o pasăre exact pe creanga unde le era locul, şi mă pomeneam că notam înfierbântată pe un şerveţel cu carioca subţire, sub vreun felinar, şi eram fericită. Apoi, desluşind drumul spre casă de pe oriunde-ajunsesem, îmi dădeam seama că probabil arătam ca o nebună, hoinărind despletită pe străzile întunecate, bolborosind întruna cuvinte, probabil gesticulând. De asta mi-e teribil de dor - eram nebună, dar vie.

*

Cosmin Ciotloş scrie despre "Foc palid" pe bookia, aici.
Şi Traducerile nu sunt niciodată "alături" de literatură.

(Foto: VDN)