TCL - la un an

Azi „Toți copiii librăresei” împlinește un an. Scriam la apariție: „Sunt fericită că am reușit să duc la capăt cartea asta, am avut atâta nevoie s-o scriu. Sper acum să vă placă...” 

Și trebuie să mărturisesc acum că nu m-am așteptat o clipă să fie așa. Știam, de la cărțile din ultimii ani, că se reacționează mult mai vizibil, că sunt tot mai multe reacții de la cititorii din ce în ce mai numeroși, în timp ce cronici sunt tot mai puține - fiindcă revistele și paginile de cultură dispar rând pe rând. Dar am primit mult mai mult decât aș fi sperat/meritat: cititori mii și texte de le-am pierdut șirul; peste douăzeci de cronici; sunt pe site-ul editurii și pe blog în mare parte, pe foarte puține le-am semnalat și pe FB...

Ce-mi doresc mai departe? Interior, nu exterior. E epuizant anul în care îți apare o carte, fiindcă ești tras permanent înapoi, spre vechea poveste, în loc să mergi înainte, și în exterior, în loc să te cuibărești la loc înăuntru. Îmi doresc să pot să mai scriu, bineînțeles. După ce termin ce am de tradus. Mulțumesc mult, îndatorată, celor care au citit și au scris!

***

Să adaug tot aici o recenzie adorabilă, scrisă de Miruna Savin, elevă în clasa a XII-a la Colegiul Național Iași, Radiere parfumate în singurătate și ceasuri întoarse cu speranță.

Și o cronică în „Cafeneaua literară” din Argeș, nr. 1/2021, scrisă de Liliana Rus, la pp. 22-23, O librăreasă arhanghel.

Ne-poeziile mele

Îmi place să scriu cu ritm și rimă, sunt povestiri în versuri, nu e poezie, de multe ori de la ele pornește o carte. 

Basmul într-o mie de versuri din „Spre văi de jad și sălbăție”, atribuit unui personaj, a fost scris înaintea poveștii dimprejur - era așezat vers cu vers, în catrene - trei capitole, fiecare alcătuit din nouă părți și fiecare parte din nouă catrene; mă amuza, îmi trebuia forma fixă. În roman, le-am topit în ultima clipă, le-am așezat ca proză; e o carte plină de ghicitori și ascunzișuri, pornind chiar din titlu, mi s-a părut mai potrivit așa, să ascund. Poate-am ascuns prea bine, mi-am zis apoi. Totuși, un cronicar a văzut și-a vorbit despre asta. M-a încântat: pentru că era cineva care scrie mult despre poezie. El a auzit ce-i acolo. Și a mai fost cineva, alt cronicar, o femeie, care mi-a zis că ar trebui să public basmul și separat. 

Și „O vară cu Isidor” a plecat tot de la o povestioară rimată - e visul condorului, în 80 de versuri, toate rimând cu „condor” - sau cu „dor”. Visul ăsta a venit când căutam obsesiv ceva în plimbări. Muzicalitatea vine din poezia de limbă engleză cu care mă răsfăț și din ce traduceam (molipsitor e ritmul când traduci, totul în casă se vorbește în rime! e caraghios, când traduceam poemul din „Foc palid” spuneam în pentametru iambic și ce gătesc, și când ies pe-afară, și ce-am văzut în plimbări; totul e al naibii de molipsitor).

Unii cititori au căutat pe Google „Un paing și-o gărgăriță”, cartea în versuri pe care le-o citește Silvia Albu copiilor, în „Toți copiii librăresei”; alții au citit cuvântul autorului, de la final, și-au aflat acolo răspunsul. Povestioara de câteva pagini (17 strofe de câte șase versuri) e scrisă, și ea, tot înaintea romanului. 

Mai am câteva la dosar. Povești lungi în rime, poezii care nu-s poezii, dar și sonete, doar de-amorul artei, despre capcanele de șobolani din Cișmigiu, crizanteme care mor și te miri ce jucării pe care n-am nici o intenție să le arăt. Ele vor ieși la lumină doar dacă o să îmi iasă mie în cale un personaj căruia să-i atribui joaca asta a mea. 

 A fost o vreme când lumea zicea „scuze, mi-a ieșit o rimă” (n-am înțeles niciodată de ce). Așa vorbesc și eu în rime uneori, când mai scriu. Și apoi, scuze, mi le ascund cu grijă - în dosare, în cărți. 

 *** 

Ce voiam să mai spun? Îmi acopăr urechile când văd versuri șchioape, scrise sau traduse, aș da fuga să aduc o pernuță, să o pun acolo, grijulie, tandră proptea.