30 ianuarie 2012

O amintire, doua amintiri - feluri de a nu mai atinge pamintul

Sînt mică. Atît de mică încît: stau în picioare în sufragerie, între genunchii mamei. Mama e aşezată pe canapea, mă dichiseşte dimineaţa devreme înainte de plecarea la grădiniţă. Am deja cămăşuţa şi şorţuleţul pe mine, codiţele sînt făcute, acum degetele picioarelor se strecoară în capătul ciorapilor rulaţi cu dibăcie de mama, întîi stîngul, apoi dreptul, hai mai repede că întîrziem. Mama îmi trage ştrampii în sus dintr-o mişcare. Şi-atunci clipa. Clipa care devine amintire limpede, amintire chemată uneori, ca acum: mîinile ei trag zdravăn în sus de elastic, de marginea ştrampilor, eu mă ridic de la sol, plutesc aşa pentru cîteva clipe, mă legăn, cusăturile îmi intră în carne şi ăsta e semnul că-i bine, între braţele ei sînt o jucărie de carne uşoară care-şi învaţă greutatea, umplînd cum se cuvine o pereche de ştrampi. Şi tot aşa, dimineaţă după dimineaţă, cine ştie pînă cînd.

Sînt mică. Atît de mică încît: stau în picioare în mijlocul sufrageriei, nu mai e dimineaţă, ci seară. Întind mîinile în sus şi spre spate. Tata - aflat în spatele meu, zeu nevăzut - mi le apucă, şi hai, facem doi paşi într-un dans sincron pe care îl cunoaştem amîndoi foarte bine, deşi el e atît de mare şi eu atît de mică sînt. Din două mişcări, gata, tălpile mele sînt suite pe picioarele lui şi-o pornim prin casă aşa, rîzînd nebuneşte. Mă conduce de mîini, atît de mult m-am întins încît simt cum mi se dizlocă umerii, el păşeşte cu grijă purtîndu-mă pe papucii lui maro, mărimea 46, dar şi eu trebuie să fiu tare atentă, o fărîmă de grabă poate aduce deraierea de pe şinele atotputernice. Şi mergem, tot mergem, eu învăţ - din nou - cum se merge fără să atingi cu picioarele pămîntul.

26 ianuarie 2012

Frumusetea de luni

M-am plimbat, am socializat. Cu dînsul:



Cum să nu-ţi doreşti să fii un bull terrier?

A doua zi. Care nu e marţi, e vineri.
Animăletele zice că vrea să i se facă dreptate şi cu un profil. Nu-i iubibil?

21 ianuarie 2012

...un drum nesfirsit si pustiu desfasurindu-mi-se in jos, la picioare

Mă invită Mihail Vakulovski să răspund la nişte întrebări. Totul a pornit de la Moni Stănilă pe blogul ei de la Punkt.Md.
Pînă să mă hotărăsc dacă chiar am ceva de zis, m-am pomenit că răspunsesem deja, într-o scurtă plimbare de sîmbătă dimineaţă.
M-am întors de pe drumuri cu un peşte, morcovi şi răspunsurile acestea:

1. Aproape toţi copiii erau alintaţi de părinţi cu anumite diminutive sau apelative. Unde am copilărit eu îmi amintesc de apelative ca Ţuchi, Ţuţu, Bubu. Mulţi dintre ei au rămas cu aceste nume, iar astăzi nu sunt tocmai fericiţi. A existat vreun apelativ care să te urmărească din copilărie? Crezi că aceste nume pot traumatiza?

Nu. Da, cu siguranţă.

2. Care este cea mai veche amintire?

Nu am, ca Beckett, amintiri din pîntecul mamei. Dacă ele există, atunci sînt doar franjuri de sunete şi de mirosuri, spaime vagi, inexplicabile, acute. Corpul feminin îmi stîrneşte, probabil, în primul rînd o sănătoasă repulsie. De aceea enwombing-ul şi entombing-ul (înpîntecarea, înmormîntarea) sînt pentru mine constante îndeletniciri care ţintesc numai şi numai spre propriul meu corp (mintea se subînţelege), cel fals fără de miros şi fără de gust, şi nu spre corpul unei mame. Self-enwombing.
Amintirea. Îmi amintesc cu exactitate gustul şi textura gratiilor de lemn fin şlefuite, mieroase, cu care se închidea pătuţul meu. Multe urme ale dinţilor mei trebuie să fi rămas la baza gratiilor moi, cu atîta plăcere adulmecate, linse, roase, şi desigur exact la fel în multe viitoare gratii invizibile care aveau să împrumute scrîşnetul de demult, primul scrîşnet al primelor ronţăieli lipsite de orice gînd al evadării – fiindcă în cuibul meu cu gratii mă simţeam minunat, minunat mi-a venit mereu propria cuşcă. Şi-mi amintesc ca pe-o moarte ziua îndoliată cînd acest pătuţ mi-a fost înlocuit cu unul normal, vai, cît se poate de normal, de om mare, de detestabil om mare, cu un drum nesfîrşit şi pustiu desfăşurîndu-mi-se în jos, la picioare. Să cresc mi s-a părut mereu o nenorocire. Acum, cînd doar cu eforturi pot să-mi conştientizez vîrsta, rămîne şi vis şi practică acest stat culcat pe o parte, cuibărirea într-o lumină slabă, a zorilor sau a înserării, privitul printre gratii, dulcele gust deodată pe buzele tale, pe limbă, tu topindu-te, cum ar veni, laolaltă cu gratiile tale.

3. Dar cea mai frumoasă?

Zău că nu ştiu. Ar trebui să-i inventez întîietatea. Copilăria e frumoasă oricînd şi oriunde. Din frumuseţea ei fac parte, pentru mine, şi şirul lung de pierderi, şi foamea, şi cozile, în aceeaşi măsură cu ciotul de creion roz, furat de la vecinul Sănducu odată cu ascuţitoarea pui, şi cu poveştile spuse de tata la lumina verde a lămpii radioului, şi cu bunătăţile făcute de mama, şi în aceeaşi măsură, din nou, cu erotismul fantasy şi confruntările horror, precum momentul acela cînd, într-o seară, venind de la şcoală, mi s-a arătat în cale, monstruos, primul bărbat. Oricît de horror, toate acele momente mi se par acum de-o înduioşătoare frumuseţe. Aşa, în cinstea fetiţei şi-a tuturor spaimelor sale cu coadă umedă, rece.

4. Ai avut un animal de companie în copilărie? Cum ţi-l aminteşti acum? Ne spui o poveste cu el?

Nu. Nu. Am tînjit mereu.
Motanul a venit mult mai tîrziu, iar un pic mai tîrziu a plecat.
Povestea – un ciob de poveste – i-am spus-o în „Adeb”.
O zic fără nici cea mai mică ezitare: a fost cea mai frumoasă fiinţă pe care am cunoscut-o vreodată.

5. Cum te vedeau prietenii în copilărie? Dar vecinii?

Între circ şi cimitir. Scenete de teatru în spatele blocului, teatru în faţa televizorului, cu o maimuţă gesticulînd febril pe discursul lui Ceauşescu, deodată seriozitatea de condamnat aşteptînd căderea ghilotinei.
„Măi, dar tu chiar nu zîmbeşti? Hai, măi, zîmbeşte! Doamnă, fetiţa dumneavoastră nu rîde ca să nu facă riduri!?” – o vecină cu creier de pasăre, către mama. Aveam doar cîţiva ani. Pe alţii îi făceam să rîdă de îi durea burta. Dar nu fac nimic, absolut nimic, la comandă.



Foto: Piteşti, cred că pe la 5 ani. Fotografie făcută de tata.

Întrebările merg mai departe la Radu Vancu şi Teodora Coman, fiindcă ei sînt oamenii cu care am vorbit ochi în ochi cel mai recent, şi la Ora 25 fiindcă ar fi drăguţ să aflăm cîte ceva despre ea, de pe cînd era, aşa, un fel de Minutul 25. Dar oricine e binevenit să intre în joc.

Răspunsuri: Ora 25, Teodora.

18 ianuarie 2012

Jurnaliere, nimicuri

Poate că anul meu se încheie aici. Poate că astăzi trebuie consemnată întîmplarea. Probabil. Unii fac bilanţuri... Dintre toate, mie mi-a plăcut al lui Gheo. El spune pe şleau ceea ce-am simţit atîţia: "Adevărul e că 2011 a fost un an de rahat". De mare rahat, mă bag şi eu în vorbă, că oi fi tăcut destul.
De atîtea ori mi-a venit să urlu atît de tare, încît n-am mai avut decît puterea să mă adîncesc în tăceri. Doar grota m-a mai încălzit, în oraşul ăsta unde locuiesc de parcă n-aş locui nicăieri, şi în ţara asta în care sînt de parcă n-aş fi. Aş putea fi, adică, oriunde, la fel cum aş putea să nu mai fiu nicăieri.
Îmi plac oamenii care pot spune lucrurilor adevărate pe nume, fie ele cît de urîte, în aşa fel încît ele să nu îngreuneze cocoaşa, ba dimpotrivă, să aducă uşurare.
Anul meu, pe care astăzi abia îl consider încheiat, poate că n-a fost mai de rahat decît al altora. Dar nu cred decît în cocoaşa personală. Nu în mulţimi.
Anul trecut, sau poate chiar şi mai înainte, în zbaterea mea de cele mai multe ori inutilă, în căutarea de soluţii personale în faţa a fel şi fel de uşi închise, urlam în muţenia mea. Şi ziceam: eu n-am de ce ieşi în stradă, eu n-am nimic de cerut nimănui. Nu o să uit acum că am stat la o coadă uriaşă într-o gară, să votez între două trenuri un om care avea să se dovedească cu două feţe. Am votat cu mîna dreaptă, dar o stîngă s-a ivit imediat şi mi-a furat votul. Să se şteargă cu el într-un loc sensibil, e ultimul.
Anul meu se încheie aici, cu ultima pagină recitită din traducerea unei cărţi. Urmează încă o recitire, poate două, dar asta e surfilare, de-a v-aţi ascunselea cu capetele aţelor. În descrierea acestei munci de un an, se bat pentru întîietatea de a sta lîngă calificativul de îngrozitor cuvintele frumoasă şi grea. Îngrozitor de frumoasă, îngrozitor de grea. Trei cărţi am tradus anul trecut - vor apărea toate trei în acelaşi volum; în una din ele mi-am lăsat nepermis de mult din suflet, şi nepermis de mult din ea o consider de-acum carne din mine. A fost o plăcere nespusă care m-a secătuit, iar cît şi dacă m-am umplut cu ceva o să simt poate mai tîrziu. Acum sînt epuizată. Punct la capătul unui an teribil. Teribil nu fiindcă am avut de dus la capăt munca asta, cu nişte paşi extrem de mici şi tremurători. Munca asta m-a salvat. Chiar m-a salvat. Teribil fiindcă în timp ce eu am trăit în grota necesară, aproape nimic nu mi-a rămas în jur. O să ies, o să dau nas în nas cu cine ştie ce anotimp şi ce fiare.
Dar voi veni cu veşti frumoase în curînd. Terapeutic, fac liste cu bunele care încep să fluture steguleţe din depărtare, tot anunţîndu-se de prin luna decembrie. Le aştept, le rog să insiste, să se apropie, să mă caute, să mă găsească. Sînt pe-aici, prin şanţul ăsta. Aş vrea să mă reînveţe să exist.

P.S.: Şi tot în legătură cu postarea lui Gheo, neapărat vreau să îmi arăt admiraţia faţă de cuvintele îngroşate şi înclinate din menţiunea "din care n-o să fac un volum" - menţiune referitoare la textele lui din reviste. În faţa acestui "n-o" mă înclin ca o surată. Nici eu nu-mi doresc să ajung să fac aşa ceva, să încropesc vreodată vreo carte din textele de revistă. Asemenea cărţi, de cele mai multe ori, mi se par o impostură. Există excepţii. Dar eu bănuiesc că m-aş simţi ca şi cum aş aduna de prin parc un coş plin cu frunze - fie ele oricît de frumoase şi de încîntător colorate - şi, înşirîndu-le prin cameră, aş pretinde: "Iată, copacul!".

12 ianuarie 2012

Doar ca sa impingem mai jos pitulanii

Şi tot ce citeşti sînt zidurile din oraşul acesta, unde ai vrea să rămîi.
Şi doar nişte ciocuri mai trag de coaja ce eşti, şi nu mîini, şi nici tălpi.

A, dar sînt la ofertă.