"Capul sus!"

- Fragment -


Nuanţa pielii, se pare, nici nu a contat. N-aveam să înconjurăm, în degradeuri atent alcătuite, vreun monument celebru, şi nici n-aveam să fim folosiţi ca nişte tuşe alternând inteligent în tonuri cu migală alese, pentru a picta malul Dunării cu trupurile noastre. Ne-am aşezat cum am vrut sau, mai bine zis, cum am nimerit, aşa cum se aşază firele de nisip într-o clepsidră întoarsă.
Vocea fotografului a răsunat dintr-o dată în boxele instalate de-a lungul malului, prin copaci. “Bună ziua. Vă mulţumesc tuturor că aţi venit!”. Nu îl vedeam, dar îi simţeam ochii aţintiţi spre corpurile noastre. Ne privea, pesemne, de undeva de sus sau poate de pe celălalt mal, înarmat cu camere foto ultraperformante şi cu vreun binoclu. “E pe pod!”, ţipase cineva, şi-n clipa următoare am văzut degetele aţintite înspre Podul Elisabeta şi privirile întorcându-se toate într-acolo. Fotograful ne-a liniştit imediat – noi n-aveam să-l vedem şi era bine să terminăm treaba cât mai repede, şi unii, şi alţii.
Era simplu, ne explica de acum o voce feminină, a vreunei asistente. Nu trebuia decât să ne lungim pe partea dreaptă, atenţi să nu ni se vadă brăţările, cu capetele spre Podul cu lanţuri, cu faţa spre Dunăre, încercând să nu lăsăm prea mult loc între noi. Şirurile de corpuri trebuiau să fie uşor decalate, ca scaunele dintr-un teatru, astfel încât fiecare om să-şi poată sprijini obrazul de şoldul celui din faţă. Eram deja peste unsprezece mii, ne spunea vocea, în timp ce noi ne aranjam urmând vrând-nevrând cam acelaşi ritual: întâi ne aşezam ghemuiţi, iar apoi, încurajaţi de voce, ne lungeam, sprijinindu-ne în cot.
Ultima indicaţie era repetată cu tot mai multă insistenţă: trebuia să ne întindem şi să ne sprijinim capul de şoldul persoanei din faţă, cât mai relaxaţi. “Vă rugăm, haideţi, ridicaţi capetele şi staţi cu ochii închişi, ca şi cum aţi face plajă. Chipurile voastre contează foarte mult!”, ni se tot spunea. Mulţimea însă nu se supunea uşor. Instrucţiunile curgeau în continuare din difuzoare, în timp ce asistenta devenea din ce în ce mai agitată. Ceva nu mergea.
Am privit în jur, atât cât puteam din poziţia incomodă. Într-adevăr, cei mai mulţi dintre noi stăteau culcaţi complet orizontal, cu capul sprijinit de propriul braţ, evitând să atingă carnea altcuiva. Un murmur ne învăluia, ca un nor alcătuit din mii de insecte.
“Capul sus!”, tună pe neaşteptate vocea fotografului, şi-n secunda următoare am simţit un obraz zgâriindu-mi şoldul. Ca arsă, m-am aplecat înainte, lipindu-mi şi eu faţa de-o coapsă străină. De aici, ca de pe o faleză înaltă, cu respiraţia tăiată, am privit câteva secunde la fluviul de trupuri care începuse să se urnească încet în amonte, o contra-Dunăre de carne, unduind din cele unsprezece mii de vieţuitoare straniu înlănţuite, într-o tăcere deplină. “Rămâneţi aşa! Minunat…”, şopti fotograful. Apoi, din boxele pitite între crengi începură să se prelingă arii de operă. Am închis ochii, rotindu-mi încet faţa spre cer. Obrazul neras îmi apăsa plăcut şoldul. Sub gâtul meu, un trup de femeie pulsa abia perceptibil, ca o inimă de copil. Cu ochii închişi, cu buzele întredeschise, respiram briza, ameţită de mirosul sălbatic al marelui fluviu.
În piept mi se zbătea chipul drag al lui M. reflectat într-o vază albastră, aşa cum l-am văzut în unica noastră dimineaţă, când, ridicată-ntr-un cot, am privit peste umărul lui spre noptiera unde ticăia nemilos ceasul. Şi soarele de primăvară tandru încălzindu-ne camera, şi geanta gri a lui M. lăbărţându-se lângă pat, a venire şi-a grabnică plecare, şi-apoi clopoţelul de jos prea devreme anunţând sosirea Corinei, şi poarta grea închizându-se, făcând să vibreze de spaimă policioara din fereastră, cu toate obiectele salvate de jos, fiecare pahar tremurând din piciorul firav şi bila de marmură legănându-se o vreme în scrumiera tapetată cu-o scoică…
“Şi… mulţumesc!”. Am deschis ochii. În clipa următoare, eram deja cu toţii în picioare, apele se amestecaseră, nu ştiam nici al cui chip se odihnise pe mine, şi nici a cui vibraţie o simţisem sub obraz. Ne priveam de-acum altfel, cu un soi de complicitate senină, care-a durat şi pe drum, şi la coadă, şi chiar şi mai apoi, până când ne-am ascuns iar sub straturi de haine şi-am pornit-o care-ncotro, pe străduţele Pestei.