15 noiembrie 2012

Agresivităţi şi mîngîiere

Cum stăteam în pat şi mă scărpinam în creştet pe întuneric, mă gîndeam la agresivitate, mai ales la cea verbală. La agresivitate, la fugi şi mîngîieri. Mă gîndeam că trebuie neapărat să alătur două pasaje. Sînt două pasaje din Watt, apropierea mi se pare ceva grozav de firesc. Ambele sînt cu pălărie. Una cu umbrelă, alta cu umbelă.

Să ne amintim de doamna McCann, cumplita doamnă McCann, venind din spate şi minunîndu-se de mersul lui Watt. Partea întîi. Această doamnă distinsă, o apariţie fugară, să precizăm: e o expertă, căci "puţine femei aveau o experienţă mai vastă în privinţa drumurilor publice". Uşor ne-o putem imagina ştiind întodeauna totul. Dacă ne gîndim, o cunoaştem. Hopa cu replica oricînd şi oriunde. Hopa cu piatra. Nicicînd-timorata doamnă McCann aşteaptă ca "mormanul" Watt să se îndepărteze suficient, se opreşte, stă o vreme proptită în umbrelă, apoi ia o piatră de pe jos şi o aruncă pur şi simplu în Watt. Piatra, se ştie, loveşte pălăria lui Watt, proiectându-i-o pe jos. Ce face Watt?

"În afară de faptul că s-a oprit, şi şi-a lăsat jos genţile, şi şi-a ridicat pălăria, şi şi-a pus-o pe cap, şi şi-a ridicat genţile, şi s-a pus iarăşi, după unul sau două starturi nereuşite, în mişcare, Watt, fidel regulilor sale, n-a luat în seamă această agresiune, nu mai mult decât dacă ar fi fost un accident. Aceasta găsea el că era atitudinea cea mai înţeleaptă, să stopeze, atunci când era necesar, inobservabil, cu mica veronică roşie pe care o purta mereu în buzunar, curgerea de sânge, să ridice de pe jos ce căzuse şi să-şi reia, cât mai curând posibil, mersul sau statul, ca o victimă a unui simplu ghinion. Dar n-avea nici un merit pentru această atitudine. Fiindcă era una care, prin repetiţia frecventă, devenise atât de parte din fiinţa lui, încât în mintea lui nu era mai mult loc pentru resentimente la un scuipat în ochi, ca să dăm un singur exemplu, decât dacă i-ar fi plesnit bretelele sau i-ar fi căzut o bombă pe fund."

Acum sărim - skippity skip! - în Partea a patra şi ultima, acolo unde Watt se îndreaptă spre gară. Aceeaşi pălărie. Alt drum, înapoi, "nici o fiinţă umană pe drum". Un măgar sau o capră în şanţ, un animal flămînd pe care el nu îl vede, poate că nici n-a fost nimic. Dar, un pic mai devreme,

"A mers pe bordura înierbată, fiindcă nu îi plăcea senzaţia pietrişului sub picioare, iar florile, şi ierburile lungi, şi ramurile, şi ale arbuştilor şi ale copacilor, se atingeau de el într-un fel care nu-i displăcea. Clipocitul, pe calota pălăriei lui, al unei umbele suspendate, probabil a unui carpen, i-a provocat o plăcere deosebită, şi nu ajunsese departe, de acel loc, când s-a rotit, şi s-a întors, la acel loc, şi a stat, sub creangă, atent la atingerea, încolo şi-ncoace, încolo şi-ncoace, a ciucurilor, pe calota pălăriei lui."

Acum, vă întreb, cum să nu te întorci? Cum să nu te întorci, iar şi iar, sub copac?


(Watt, Beckett;
trad. V.D.N.)

6 comentarii:

hobbitul spunea...

Pînă la urmă o să reușești să faci să ne îndrăgostim cu toții de acest incredibil Watt care pare a fi prieten bun cu un bărbat sau un bătrîn din Constantin Acosmei. Curios, nu l-am întrebat aseară dacă a citit Watt! Și doar eu am îndemnat la întrebări!

Veronica spunea...

Nu vreau să se îndrăgostească nimeni de Watt, nu ştiu ce înseamnă "cu toţii", în povestea asta nu există plural. Nici prieteni buni. Singurul prieten al lui Watt ar putea fi doar Sam, care zice: "A fi împreună din nou, după atît de mult timp, prieteni ai vântului însorit, ai soarelui vîntos, în soare, în vînt, asta poate că este ceva, poate ceva".

hobbitul spunea...

Cu toții înseamnă cititorii lui Beckett, care nu-s prea mulți, crede-mă...

Veronica spunea...

Of, eu vorbeam de "cu toţii" de pe-aici, la care vă refereaţi, de prin jurul acestor notiţe. Aşa ceva nu există - de asta postez pe blog, nu pe vreo reţea ţopăită. Sînt însemnări intime. Sîntem puţini, sîntem la singular.
Şi-apoi, tot ce pun aici pun în primul rînd doar pentru mine, ăsta e purul adevăr. Mă scarpin în cap, îmi amintesc un pasaj, el se potriveşte al naibii, îl lipesc aici, îmi ţin de urît. Apoi apare un hobbit, lui îi place, dar şi el e la singular. Şi aşa se şi cuvine. Vorbim, în fond, de acelaşi lucru.

ora25 spunea...

eu ţin în secret. că e primit şi nu de tot, mai aflu şi acum, în citit diferit şi mai urmează. dar secret şi pentru că titlul şi fragmentul îmi amintesc de toate muştele pe care le port zilele astea pe căciulă, cu amărăciunea că nu ajung sub creangă.

Veronica spunea...

Şi tu eşti la singular! :)
Uite că după asta ar trebui să arunce cineva cu o piatră, după toate muştele de pe căciulile noastre. Dar ei nu, ei nu, ei aruncă după nimic... Şi tot noi cu vina, niciodată agresorii.

Dar să lăsăm asta. Traduc cu o fetiţă dulce foc, ţopăie şi cîntă şi vorbeşte cu toţi cîinii din parc şi o cheamă Eglantine, zisă şi Eggy.