Ce-i un copil?
- Eu sunt un copil. Ceea ce-am fost odată rămânem pe viață.
Care-s cărțile pentru copii care-ți plac? De ce?
- Cărțile de citit! Cărțile dense, cu text mult, care pot fi lipsite complet de ilustrații. Cărțile care pot fi citite oricând cu plăcere și de un adult. De fapt, chiar de asta am scris „O vară cu Isidor”. La propunerea lui Bogdan-Alexandru Stănescu, de-a scrie pentru colecția Polirom Junior, asta a cântărit cel mai greu: îmi plăcea colecția, sunt cărți de citit, nu de frunzărit. Pentru mine asta însemna carte adevărată când eram mică, o poveste densă, cu care să-mi petrec multe zile. Nu mă tentează cărțile cu puțin text și multe ilustrații. Nu mă tentează nici cărțile unde autorul se prostește și-și țuguiază buzele când vorbește cu copiii, ciupindu-i de obraji. De asta m-am ferit foarte tare. Îmi plac cărțile lui Michael Ende, E. B. White. Îmi place să știu că atunci când lui Cehov i s-a cerut o poveste pentru o antologie destinată copiilor, el le-a dat „Kaștanka” și le-a zis că el consideră că și copiii trebuie să citească ce citesc și adulții. Cățelușa lui roșcată a apărut pe coperta antologiei.
De ce Isidor?
- Ca să rimeze cu „dor” și „condor”. Și să fie nemaiauzit și nemaivăzut pe la noi, venit de peste ocean, din casa lui cu Munții D’Or. De ce condor? Pentru că n-am vrut pisicuță, cățel, șoricel, elefant. Am vrut sălbăticiune, frumusețe bizară.
Totul e chestie de avânt in viață? Să ai loc să-ți iei zborul?
- Nu m-am gândit la asta când am scris povestea lui Isidor. Isidor nu zboară nici odată ieșit din cușcă, nici mai târziu, când are destul loc de unde să se lanseze. Are nevoie de cu totul altceva decât un pervaz de cameră la etajul șapte al unui bloc din București și-o fetiță care-i zice grăbită: „Hai, hai!”. Să vedem. Totul a pornit de la o povestire scrisă pentru antologia „Uite cine vorbește”, de la Editura Arthur. Atunci am ales să fiu un condor în cușcă la Zoo, impresionată de imaginea asta: cea mai longevivă pasăre din lume, cu cea mai mare deschidere a aripilor, închisă pe viață într-o cușcă. Condorul, cu trei metri de aripi, cu 50 de ani speranța de viață. I-am scris visul, cel în versuri din miezul povestirii, iar povestirea asta a devenit apoi capitolul trei din roman. Este o poveste despre captivitate și vis, înainte de toate. Pentru roman, i-am inventat lui Isidor o salvatoare, pe Serena. O fetiță curajoasă, care să-l ajute pe păsăroiul bătrân – dar care e ca un copil pe lângă copila asta descurcăreață. Am vrut să scriu o poveste frumoasă, atât, care să bucure cititorul. Și cred că este despre frumusețe, prietenie, libertate și forța viselor noastre. Fără morală, fără teze. E o carte înțesată de întrebări. M-am bucurat să văd ce bine au ajuns la copii.
Un interviu de Eugen Istodor, publicat ieri în ziarul târgului de carte Gaudeamus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu