Cine spune că nu e plină de aventuri viața celui care scrie ore în șir în camera sa nu știe ce vorbește. Cu lumina stinsă, cu veioza de pe birou aprinsă, mă ridic și pornesc în viteză spre peretele celălalt, spre veioza rotundă. În sfârșit povestea s-a urnit, mă ajută serile lungi, am spus mereu că verile sunt pentru traduceri, iernile pentru scris. Sunt atât de fericită, deși știu că în fiecare clipă pot pica în disperare și pot lua hotărârea să renunț la tot ce-am lucrat până acum, dar sunt atât de fericită în fracțiunea aceea de secundă, încât plutesc deasupra tuturor lucrurilor, către veioza pe care mă mir că n-o pot aprinde cu gândul, fără acest „deranj material”. Însă, fiindcă sunt de fapt tot aici, ce oroare, mă lovesc crunt de colțul măsuței care e-n mijlocul camerei, deși de obicei stă la fereastră. Am uitat cu totul de ea. N-am văzut-o. Un trosnet de cotor de carte rupt în două, durerea; și, dacă aș merge desculță pe zăpadă zilele ăstea, aș lăsa o urmă de picioruș mărimea 37 și una de lăbuță de urs. Vânătaie de opt centimetri, deget și articulație compromise, mers doar în jurul cuștii, cam cât îmi e lanțul.
Măcar stau mult în pat și citesc. Cărți amânate, cărți reluate, cărți noi-nouțe, lejer și intens, după pofte.
Splendidă
Parohia lui Dan Coman. Extraordinară
Rădăcina de bucsau a lui O. Nimigean.
Marele marinar nu mă prinde, nu e deloc genul meu. Să termin
Tihna lui Bartis, abandonată după 50 de pagini acum o lună fiindcă mi se părea că o consum prea iute după
Sfârșitul, așa că mi-am pus-o deoparte, iar apoi
Zmeul de aur al lui Kosztolanyi (apărut în '56 la Budapesta, în '82 la noi), marea și noua mea dragoste, autor care apare în
Sfârșitul lui Bartis, în manuale, la muzeu... Totul presărat cu poeziile lui Borges.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu