În fond, ce este scrisul? – o alternativă, un fel de lume paralelă, o tentație evazionistă către alte dimensiuni, o refulare, un act intim, un exercițiu de mărturisire, o nevoie ascunsă, un orgoliu de a încerca să decupezi un timp numai al tău?
– Din nou, cu fiecare carte e altfel. Eu simt nevoia să spun povești. Să creez niște lumi. Să mă joc acolo cu personajele mele, și printre ele, cu mine însămi. E viață amplificată, din care ies obosită, cam așa cum ies și actorii din roluri sau copiii din joc. Iar jocul, să nu uităm, e o treabă atât de serioasă! Acum, dacă aș zice că e și-o fugă de moarte, sau mai degrabă o concentrare de viață aici, într-un timp dilatat după cât ne stă în puteri, probabil că s-ar auzi de ici și de colo un hohot de râs. Dar o zic. Măcar pentru aceia care știu exact despre ce-i vorba, fiindcă și ei simt la fel. Ce e scrisul? Ce e scrisul. Dacă ar fi ușor de definit, poate că nu am mai scrie. Eu în scris găsesc, pur și simplu, plăcere. Cum, dacă tocmai am vorbit de oboseală? Simplu. Gândiți-vă din câte alte plăceri nu ieșim transpirați, extenuați. Eu sunt fericită când scriu. E atât de simplu: sunt fericită când scriu. Publicarea, cu expunere, lansări, baluri și balauri, piruete și tot ce mai aduce ea, e cu totul altă poveste.
„Singura teamă actuală ar fi aceea că după fiecare carte, întotdeauna, mi se pare că n-o să mai scriu niciodată nimic.” Din ce pornește teama aceasta?
– E cel mai firesc lucru din lume. Când se termină o carte, se termină o lume. Ce poți să mai întrevezi după sfârșitul lumii?
Un interviu amplu în revista LaPunkt, acordat Simonei Preda, căreia îi mulțumesc. Poate fi citit aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu