6 septembrie 2017

Rezidența FILIT - Camera cu două ferestre (2)

Mai departe a urmat o duminică însorită, cu prima vizită la Palatul Culturii. De fapt, am mers să văd Muzeul de Artă. Fericit episod, fiindcă încă pluteam în impresiile lăsate de Muzeul Colecțiilor de Artă din București. Și-a fost ca o înnodare a stărilor – să văd alte tablouri de Grigorescu, Tonitza, să regăsesc lumini și nuanțe, personaje plutind pe pajiști înflorate, priviri de copii. Am zăbovit mult la „Fata cu fluturele” lui Gh. Panaiteanu Bardasare, încântată să recunosc fluturele Vanessa atalanta de pe brațul fetei; fluturele este unul dintre favoriții lui Nabokov, „Vanessa mea cu linii stacojii” din „Foc palid”, fluture vestitor de moarte – dar și de frumusețe. M-am oprit mult la „Peisaj” de Dumitru Ghiață – cel de iarnă –, cuibărindu-mi privirea în colțul din dreapta, jos, unde zăpada nu-i albă, ci are în ea un curcubeu de culori, străluciri albastre, turcoaz, roz-flamingo. Mi-am amintit pasajul din „Fata cu cercel de perlă” al lui Tracy Chevalier, unde fata se miră când pregătește culorile pentru o scenă de iarnă: de ce atâtea tuburi de albastru, dacă maestrul va picta zăpadă? Unde e albul? De ce nu e nevoie de el?
Albul, dacă a venit vorba de el, e în norii-porumbiță ai lui Sabin Bălașa, din Sala Pașilor Pierduți.
Iar negrul, să aducem vorba de el, e în dantela sutelor de ciori care plutesc către seară pe deasupra Universității Tehnice, când te întorci din cea mai lungă plimbare, din Parcul Expoziției – păstrând vizita la Grădina Botanică pentru o zi viitoare, când presimt că va fi mare nevoie.

M-am plimbat pe străzi, cu harta orașului vag memorată, oprindu-mă ca să mă uit la balcoane și ferestre, citind plăcuțe pe case, pe unde a locuit Eminescu sau Otilia Cazimir, iar în alte locuri am pus chiar eu plăcuțe imaginare și vii: aici a locuit când era mic un poet care a rămas copil și când i-a albit părul, iar în curtea de unde-a dispărut băiețelul sunt o minge și un cufăr de lemn pe care scrie cu litere mari, de vopsea, „Teatrul național”.
M-am uitat la florile din ronduri, udate duminică dimineața devreme de muncitori harnici, cisterne întregi pentru niște flori splendide ale căror nume nu prea le știe nimeni – soarta florilor care cresc în mulțimi pe mijlocul străzii, atât de bizar asemănătoare cu a florilor de câmp.
M-am uitat la tinerii în tricouri albe și cu ecusoane roșii legănate la gât, veniți cu miile la Întâlnirea Internațională a Tinerilor Ortodocși, le-am simțit bucuria și când se plimbau vineri, sâmbătă, mână în mână prin Copou, dar și când ascultau slujba duminicală, în fața Catedralei. O mare de oameni, mulți îmbrăcați duminică în costume populare, și atâta senin pe chipurile lor, și nici un „vrem spitale, nu catedrale”. La Trei Ierarhi am stat o vreme între brazi, ascultând sfârșitul unei predici despre iubirea aproapelui și privind un copilaș de un an și ceva care escalada cu mare greutate scările înalte de piatră ale bisericii care îi treceau de genunchi și sărea apoi de pe ele printr-o parte, pe toată distanța, ajutat de mâna mare a tatălui, și iar de la capăt, de multe ori așa, cu mare greutate în sus pe scări și cu tot atâta bucurie în jos, și m-am gândit că nu vreau să-i uit niciodată nici strădania, nici bucuria.
Apoi mi-am cumpărat un pahar verde de sticlă și-un buchet de imortele mov și m-am închis în camera mea. Ultima imagine de afară a fost a tânărului paznic de noapte care ședea sub felinar, la intrarea în căsuța vecină, citind dintr-o carte.

Noaptea a plouat crunt. Dimineața, am sărit într-un suflet: oare ce s-o fi întâmplat cu melcii de la fereastră? La ora opt, mai era unul singur pe grilaj. „Tu cum de n-ai plecat?”, l-am întrebat. „Ai ceva la picioruș?” A pornit și el într-un târziu, mascându-și discret șchiopătatul. Iar când îl fotografiam, încercând să surprind în aceeași imagine și-un lujer de viță-de-vie încărcat de stropi, și-un măr roșu care încovoia o creangă în grădina din spate, m-am pomenit privită de doi ochi albaștri oarecum cunoscuți. O pisicuță birmaneză se ivise între ierburi, privind la rândul ei acest intrus care sunt eu. Am fotografiat-o iute și am încercat s-o ademenesc. La muzeu încă n-a venit nimeni, este luni dimineața, odată cu săptămâna începe practic și rezidența de scris, s-au terminat zilele pe care mi le-am acordat pentru acomodare, și mi-ar prinde tare bine o pisică birmaneză aici. Am avut cândva un motan cu ochi albaștri și mască ciocolatie, este rasa pe care o cunosc cel mai bine – pisicile astea chiar se pricep să poarte un dialog.

În zilele următoare am fost fermecată de Grădina Botanică și de bojdeuca lui Creangă. Ah, drumul abrupt care dă către dealuri! În bojdeucă, mai era un mic grup – și-am descoperit că erau niște prieteni din București, pe care i-am cunoscut, culmea, la Muzeul Literaturii din capitală. Bojdeuca asta m-a emoționat teribil. Măsuța atât de mică, lângă ferestruică. Portretul lui Creangă, din ultimul an de viață. Scrinul și sfeșnicul lui Eminescu, primite de la Vasile Pogor. Apoi, deschiderea splendidă către dealuri – și aici terasele de lumină.
Cu măsuța și lumina asta în gând, am pornit către casă – da, „casă” a zis gândul meu. Am trecut pe la Casa Pogor și m-am bucurat de întâlnirea cu organizatorii FILIT. Lucian, Florin, Amelia și colegii lor roiau prin muzeu, jonglând cu afișe și programe, punând la cale evenimentul din octombrie. Am stat un pic pe-o băncuță verde și m-am gândit ce norocoasă sunt să mă aflu aici.
Înapoi în bojdeuca mea cu două ferestre, am deschis documentul nou, pe care abia de scrisesem într-una din diminețile trecute titlul și primele pagini. Le-am șters și-am luat-o de la capăt.

Și fiindcă se spune că imaginea scriitorului scriind ar fi suspectă de kitsch, o să trag perdeaua verde aici, o să fac sfârșit din acest început, știind că „Va urma”. Vor urma: întâlniri și vizite, la Editura Polirom, cu tinerii cititori de la Alecart, probabil și o lansare a „Verii cu Isidor”, multe emoții dar și multă tăcere, și poate va crește povestea cea nouă, acum doar o schemă într-un caiet și un ghem fierbinte în minte.
Mulțumesc, FILIT și Muzeul Național al Literaturii Române din Iași.


(text scris ca beneficiar al unei rezidențe FILIT pentru scriitori, septembrie 2017)

Niciun comentariu: