Dacă am ști de la început ce rău ne fac maratoanele astea, poate că ne-am opri, nu la început, undeva pe parcurs, dar unde să te oprești, dar cum să te oprești, parcă ai fi un amărât de-al lui Beckett pe drum, cu un ciucuraș din copac gâdilându-te-n creștet când treci pe sub el - și tu întorcându-te un pic ca să îi simți din nou mângâierea, și apoi din nou înainte. Înainte.
„Fetiță, e rău.” „Fetiță, e foarte rău.”
Livrarea cu blândețe a sentinței.
Pe coridoare, pașii târșâiți ai femeilor.
Cinci, zece, cincisprezece minute de tristețe atroce, apoi cauți să te scuturi, să faci ce e de făcut, de trăit în cumințenie și liniște, nu vrei să semeni cu nimeni, nu vrei să afișezi, nu vrei să mărturisești, nu vrei să scrii poezii despre asta, nu vrei să ceri ajutor în afară, nu vrei compătimire, nu vrei altă mângâiere decât pe cea trecătoare, a ochelarilor verzi din copac pe creștetul tău - dar e iarnă.
(...)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu