3 mai 2009

In musuroi

Se opintea azi în Sub Arini o cîrtiţă să iasă la lumină. Traversam Trinkbachul călcînd atentă pe un buştean, mă oprisem, văzusem iarba mişcîndu-se pe mal. Am crezut întîi că-i o şopîrlă. Ce încîntată am fost să înţeleg că, de fapt, de dedesubt se opintea sobolul! Îi tot dădea cu umărul în uşa de pămînt, buf-buf aici, buf-buf un pic mai încolo, se ridica şi se bomba covorul de pămînt şi iarbă, un mic vulcan uluitor de frumos.
Stau şi tot stau la fereastră, mi-au înflorit bobocii de crăiţă, şi mă tot opintesc în afară, împing în aer cu privirea, împung după-amiezele cu umerii, cu fruntea şi cu tot trupul meu pămîntiu şi ştiu că, dacă deodată mi s-ar crăpa în faţa ochilor fanta de lumină, aş tuli-o înapoi cît m-ar ţine tălpile şi, gîfîind, cu palmele apăsate ca nişte pleoape de plumb, m-aş trînti înapoi în fotoliul meu de argilă. Fiindcă am exact ce-am căutat şi mă tem încă şi mai rău ca-nainte de soarele de-afară. Orice ieşire din singurătate mi se pare un efort, o corvoadă, orice vorbă rostită sună, în cele din urmă, ca un eşec.
Sobolii parcă mai ştiau şi să înoate, şi parcă tot clefăiau la rîme suculente cu poftă - sînt delicii destule şi dincoace de malul înverzit, e de ajuns doar să ştii că ieşirea (dacă e să-i zicem aşa) este acolo, şi că are sens să te opinteşti şi să te zbaţi de dincolo de ea doar ca să ai de unde te întoarce la tine.

29 de comentarii:

Anonim spunea...

Ce frumos... :)
Si ce trist... :(
Se cam simte Nabokov infiltrat in ADN-ul tau - si e unul din putinele cazuri in care sunt din toata inima de acord cu ingineria genetica. :)

r.

Vera spunea...

Radu, ţin minte că odată, pe blogul terorist, la întrebarea şuie "Cum credeţi că arată un scriitor", dintre răspunsurile grase, slabe, blonde, brunete, cu ochelari sau în blugi, fumătoare sau alcoolice, a ţîşnit răspunsul tău: "Scriitorul e nefericit cînd nu scrie". Ei bine, asta e frumos. Şi e trist.
În fiecare om care n-a scris niciodată nimic, dar care se opinteşte neputincios în covorul de pămînt, zace nefericit scriitorul. Un sobol.

hobbitul spunea...

Singuratatea, ce posibilitate fermecătoare, ce lux în fond, să-ți permiți să te lafăi în ea! O cauți, te obișnuiești cu dînsa, deși ai zile cînd aproape că urli de plictiseală... Am căutat-o mereu, acum nu mă mai pot debarasa de felul acesta de-a trăi, nutrit mai mult cu lecturi decît de mototoleala zilnică a unei vieți ce pare că curge în plin hazard...

Vera spunea...

Mă tot învîrt în jurul cozii, propunîndu-mi să-mi fac jurăminte de care să mă şi ţin. Să nu mai vorbesc niciodată în public, de exemplu. Să ţin calea muşuroiului, să fug de fantă. Dar te atrage vînticelul de primăvară, uşurel, căldicel, îţi vine să scoţi botul, chiar dacă afară-i vulpoiul.
E lux singurătatea, dar nu un lux dat, ci construit temeinic. Şi tocmai de asta uneori îţi vine să ţopăi fluierînd în sens invers, spre ieşirea din muşuroi. Bonus contradictoriu! Dar te sperii de vocea ta, glasul neexersat sună ca o trompetă lăsată în ploaie. Şi te întorci ruşinat în galeriile tale, de n-ai mai fi ieşit niciodată. Să fii iar doar ochi şi urechi ciulite. Şi iar visezi la fanta unde totuşi ştii că nu-s doar vulpoi, ci şi mulţi alţii ca tine. Doar că şi ei îşi păzesc, fiecare, muşuroaiele lor.

hobbitul spunea...

Vorbești cu atîta voluptate despre rîme suculente, clefăite în mușuroiul personal... Pofta asta de a scrie, chiar ea e un semn de ieșire din galeriile ferite, neștiute de alții... A scrie nu este un mod de a evada din tine?

Vera spunea...

Nu ştiu. Nu ştiu. Chiar nu ştiu.
A scrie nu înseamnă oare chiar a hăpăi rîme suculente în galeria ta? Acolo, tot înăuntru. O evadare în interior. Se poate?
Dar izolarea, izolarea e reală, pereţii, oraşul întreg, timpul... Îţi aduni temeinic în jurul tău pereţii muşuroiului, îţi trebuie să trăieşti aşa, apoi vin zile în care te trezeşti că îţi vine să îmbrăţişezi un străin care îţi scrie şi dintr-o dată îţi pari ridicol ţie însuţi - ce-a făcut izolarea din tine? Un animal fericit de orice sunet care se aude din apropiere?
Asta se petrece în golul dintre cărţi. Of, de parcă n-aţi şti atît de bine răsuflarea monstrului care pe mine abia începe să mă zgîndăre cu mustăţile.

hobbitul spunea...

Înainte foloseam o metodă de a ameliora singurătatea, cînd ajungea la un grad insuportabil, nedorit, deși căutasem cu lumînarea să ma izolez. Anume: o descriam în amănunțime, cu voluptate, netrecînd peste nici o nuanță, enumerîndu-i manifestările, punctîndu-i victoriile, retragerele, folosind cel mai mic indiciu pentru a i-l mări, ca la microscop, ca să-mi dau sema mai bine ce înseamnă... ce putere are asupra mea, a obiectelor din jur... O clasificam ca un naturalist îndăgostit de încrengături și subîncregături, făceam tabele cu creioane colorate, statistici savante... Singurătatea era pulverizată în o mie de particule care, la rîndul lor, măcar teoretic, se puteau divide... și tot așa... tot așa...

Vera spunea...

Şi aici, acum, tot un fel de exorcizare la microscop se execută.
Dar e deja un fel de dulce minciună - mai poţi vorbi de singurătate, cînd VORBEŞTI de singurătate?
Şi eu mi-o ador, mi-o cultiv, îi pun apă vie la rădăcină. Ce mă speria era altceva, teama că dintr-o dată apropiaţii îţi devin străini, străinii îţi devin realmente apropiaţi. Te hrăneşti din scrisori, din întîlniri croite din cuvinte...
Sînt primele zile ale celui de-al zecelea an al meu în Sibiu. Şi mă simt "sibiancă" doar atîta vreme cît sînt singură. Între alţii, redevin un intrus, o specie introdusă forţat. Dar oraşul, oraşul îl iubesc şi mă ajută. Străzile şi curţile şi parcurile...
Azi, din nou în Sub Arini. În muşuroiul de duminică scormonea acum cu ciocul o privighetoare. Apoi, pe alei, uriaş păsăroi în blugi şi bascheţi pe urma ciocîrliilor derutate, a mierlelor (cît de aproape te lasă să te apropii, cum îţi tolerează prezenţa, cum nu te mai simţi un intrus), a unei perechi de raţe sălbatice coborîte cu îndrăzneală dinspre Dumbravă, pe Trinkbach. Şi cu ochii după frunze şi, surpriză, un fluture Admirable Red de-al lui Nabokov fîlfîind încet, aşezat pe o creangă, ca în ritmul respiraţiei, parcă reîncarnarea a două rînduri din cartea terminată...
Pentru nimic în lume n-aş renunţa la libertăţile mele de azi. Păsăroi, păsăroi, fericit în muşuroi, cu pana de catifea, ieşi afară dumneata!

hobbitul spunea...

Aș îndrăzni să propun o împarțire a singurătății pe perioade de vîrstă! Mi-aduc aminte de singurătatea de pe la 13, 14, 15 ani, cînd îmi petreceam vacanțele de vară la rudele mamei din Curtea de Argeș. Citeam în neștire. Așa am înghițit o biblioteca întreagă de romane englezești (evident, traduse) aflate la nenea Mitică, soțul uneia dintre surorile mamei, tanti Vera. Dimineața citeam în pat, apoi mă duceam la plajă și pînă pe la 2-3 după masă continuam cartea, ascuns pe o insuliță a rîului Argeș care pe atunci nu avea barajul construit mai tîrziu. Nu mă deranja nimeni. Pe urmă, găzduit de un frate al mamei, tot în Curtea de Argeș, nenea Fima, înfulecam volumele descoperite la o doctoriță dentistă, unde îmi tratam dantura cam proastă. Doctorița avusese imprudența să-mi arate biblioteca și nu a mai putut scăpa de mine pînă nu mi-a împrumutat cărțile, una cîte una, cu oarecare îngrijorare că i le-aș pierde... A trei sursă, și cea mai picantă, a fost Vica, prietena vărului meu mai mare cu cinci ani, student deja la Iași. Dînsul m-a trimis la Vica acasă ( el rămasese în Iași din cauza unor restanțe) cu un bilețel în care se adeverea ca-s vărul lui mai mic... etc. Vica m-a primit voioasă. Era voinică, brunetă, se ducea des la cinema cu un ofițer, rugîndu-mă să nu-i spun lui Pilu... Șantajist, am pus-o să-mi procure romane, în schimbul păstrării secretului asupra inconsecvenței, mă rog, a duplicității ei amoroase... Vica aduna de peste tot tomuri uriașe pe care eu le devoram, întins la umbră într-un cerdac spațios... Uneori îmi luam un covoraș și mă duceam la mănăstire, unde descoperisem o gradină cu iarba înaltă, probabil un fost domeniu regal...

Vera spunea...

Argeş... În Argeş nu m-am mai întors.
În urmă am lăsat un oraş frumos, al copilăriei şi-al adolescenţei, dar care ştiu că nu mai există. Din goana maşinii, i-am văzut acum cîţiva ani bulevardele înţesate de panouri publicitare fîlfîind ca nişte păsări de plastic vulgar colorate. Coasta cîndva înverzită, năpădită acum de vile hidoase. Faţadele cu rînjete indecente. Nu pot merge să consemnez decesul locurilor dragi.
În faţă, aici, am un oraş frumos, primitor al unui prezent cam golaş. Mă ajută la scris, mă seacă pe dinăuntru. Singura istorie personală cu care îl încarc mi-o ţes la minut, din "amintiri" ale prezentului, confecţionate de pe o clipă pe alta, toate din noul mileniu.
Între ele ar fi Bucureştiul, Bucureştiul mereu drag.
Singurătatea nu e cînd eşti singur, singurătatea e cînd ţi-e dor.

Vera spunea...

Iertaţi-mă, am întrerupt şirul. Poveştile despre singurătate merg pe drumuri paralele, orice am face ele nu prea au cum să se intersecteze. Şi totuşi, vorbeam doar pentru a vă face să mergeţi mai departe.
(azi am cules o floare ciudată, indigo, cu petale parcă împletite între ele; se iţise dintre trepte de ciment - singura întîmplare de azi demnă de a fi consemnată)

hobbitul spunea...

Poveștile pot fi reluate. Ăsta e și farmecul lor. Reluate și duse în cu totul altă direcție. De exemplu acum, nu știu de ce, îmi vine să povestesc despre cum, la Iași, cît am locuit pe strada Dobrogeanu Gherea (actual I.C. Brătianu), neavînd o baie, ne spalam, cu mic cu mare, într-o balie largă de lemn, dusă în bucătărie! Desigur, cînd faceam o bălăceală totală! O fi avînd vreo legătură cu singurătatea?

Vera spunea...

Are legătură cu singurătatea, şi-ncă cum!
Cînd eşti mai singur decît în mulţime? Şi mai ales expus aşa, complet neajutorat. Dar depinde şi la ce vîrstă se întîmpla asta.
Îmi amintesc o bălăceală generală, cu verişorii plecaţi în Germania, pe cînd aveam vreo 4-5 ani, în curtea casei din Timişoara. Cădiţă colorată, apă încălzită la soare. Picurii strălucitori, rîsul, rîsul gîlgîit şi joaca!... N-are de-a face cu singurătatea, e frumuseţe de cristal.
Cu singurătatea are de-a face episodul cînd, cîţiva ani mai tîrziu, o mătuşă se chinuia să-mi dea jos hainele, la Arad, ca să mă spele. Nu-mi amintesc nimic altceva, decît opoziţia mea de animal feroce, încolţit, asaltat...

hobbitul spunea...

Și iar o să sar la altceva. Singurătatea în mijlocul unei gloate, a unei turme pentru care, atunci, la 16 ani, student în anul întîi la medicină, aveam un dispreț profund, o antipatie manifestă față de colegii, unii cu 10-15 ani mai în vîrstă decît mine, care vorbeau, rîdeau, se agățau de fetele fumînd în draci. Stam permanent în pauze, fix, în banca lunga, neieșind pe culoarele înalte, și citeam, țin minte precis, o carte de Tudor Vianu, parca "Teoria valorilor" (dar s-ar putea să dau titlul inexact). O dată am urlat la unul mai bătrîn, am țipat brutal să se deie la o parte ca sa pot vedea ce era scris de profesor pe tablă. Ăla, mi-l amintesc o viață, m-a întrebat dacă sînt de la țară. Am avut , pe parcurs, de furcă cu dînsul, era secretarul de partid al anului, sau de UTM, oricum un ștab, un coleg care mai tîrziu a ajuns psihiatru, profesor chiar, a scos cărți de specialitate și cugetări... Nu-l înghițeam deloc...

Vera spunea...

La 18 ani, din Piteşti, am pornit cu trenul spre Bucureşti, pentru a vedea facultatea, căminele. Părinţii trăgeau spre Timişoara, unde era şi sora deja studentă, unde era şi casa bunicilor, unde voiau cu toţii să ne tragem, rînd pe rînd. Doar eu, oaia neagră, visam Bucureştiul. Vomitam în tren, sătulă să argumentez.
Îmi amintesc cum am pus jos piciorul cînd am coborît din tramvai, şi locul complet necunoscut, o clădire veche, uriaşă, înconjurată de tei. Şi totul era străin, străin. "Doamne, ce să cauţi tu singură aici?", se tînguia mama. Şi am ştiut imediat că acolo e de mine. Pentru că mulţimea în care mă simţeam singură pe vremea aceea, de cam mulţi ani, mi-era chiar familia.

hobbitul spunea...

Spuneam că am avut de furcă cu acel coleg-ștab, veșnic conducînd ședințe de UTM, de dare afară din organizație a colegilor care plecau in Israel etc. Ședințele erau interminabile, mai ales cele consacrate beștelirii celor ce făcuseră cerere de plecare. Țineau pînă pe la 2-3 noapte. În amfiteatrul de anatomie. Un adevărat ritual. Îi făceau cu ou și cu oțet, trădători de țară, vînduți capitalismului, dușmani ai societății, dar cum nu-i mai numeau? Se ridicau ca să-i umple cu lături aceeași bravi utemiști, naiba știe pe ce criterii ajunși la facultate ( pe atunci fii de colectiviști intrau fără examenele dure care adunau cîte 10 pe un loc; ei erau admiși automat, doar pe baza unui colocviu de formă!!!), tineri patetici, tîmpiți și, în definitiv, înrăiți... Cei vizați, în final, erau dați afară și din sală... La masa trona tipul care mă luase la ochi, Șelaru, altul, Furcoi... Au murit amîndoi. Le mai știu numele fiindcă am avut de-a face cu dînșii cînd am fost și eu aspru sancționat: mi s-a dat vot de blam cu avertisemnt la începutul anului doi... dar asta e altă poveste... În ședința consacrtă mie, stam în ultima banca și citeam, ascunzîndu-le sub pupitru, poezii de Blaga, o ediție din acelea definitive din Fundațiile Regale, împrumutată de la incomparabilul Eleizer Frenkel... profesor de idiș...

Vera spunea...

De furcă cu Şelaru şi Furcoi!
La noi, la cămine, era securistul în costum maro, aşa-zisul poliţist de la "Moravuri", Tătaru. Nu-l uit. A dispărut subit cînd am revenit după vacanţa - ce vacanţă! - din iarna lui '89. El şi toată gloata lui care filtra tot ce mişcă în cămine, de te simţeai ca infractorul şi cînd îţi venea mama în vizită...
Dacă mă gîndesc la perioada de care vorbiţi, erau anii '47, '48 - despre care citesc acum şi în cartea aceea de corespondenţă a familiei Pillat, cu care vă înnebunesc fiindcă sînt complet cucerită. "Nici humorul nu mai constituie o supapă", îi scria Dinu surorii sale, Pia, în '48. Scriitorii erau obligaţi să facă "muncă obştească" pentru "iniţiere în fabrici"...

hobbitul spunea...

Era prin 1955, pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Ce m-a șocat la ședința aceea a fost nu atît propunerea de dare afară din UTM (ameliorată de altfel, la intervenția unui coleg mult mai în vîrsta, maghiar, abia transferat la noi, în vot de blam cu avertisment), cît faptul că prietena mea (apoi soția mea, după ce am terminat facultatea), chiar ea, șefă UTM a grupei (nici nu știam pînă atunci!!!), s-a ridicat și a vorbit scăldînd-o, oricum înfundîndu-mă și mai rău! O făcea din prostie? Normal, fusese "prelucrată"... Totuși, n-ar fi trebuit să mă apere? Iătă că nu a făcut-o, era "obligația" ei să mă critice... Nu am dormit toată noaptea, aiurit de întîmplarea asta. A fost, cred, prima mea noapte de insomnie datorată perplexității, a neînțelegerii sistemului ce altera absolut totul, în cea mai intimă fibră... După 89 l-am întîlnit întîmplător pe Furcoi. M-a întrebat cu teamă dacă nu-mi scriu memoriile! L-am asigurat rîzînd că nu, pe atunci eram prea obosit... Profesorul de psihiatrie, m-a întîmpinat calm, cu vocea blîndă, interesîndu-se și el de planurile mele scriitoricești...

Vera spunea...

Încurcătura asta cu iubita, cu soţia "prelucrată" care lua cuvîntul, apoi cu întîlnirea tîrzie, toate mă duc cu gîndul la Kundera, la "Gluma" mai ales.
Mi-am amintit şi eu brusc, dar destul de înceţoşat, un formular înspăimîntător pe care ni l-au dat la armată, unde ni se cerea să trecem toate rudele de "afară", în nişte detalii incredibile - nu doar cînd şi cum au plecat (cu urme de colţi de cîine în umeri, aşa au plecat unii, iar alţii cu o grămadă de bani...), dar şi unde lucrează, adrese... Eram îngrozită, ale mele erau aşa de multe încît nici n-ar fi încăput, chiar de-aş fi vrut să le scriu, cu seninătate! S-a panicat întreaga familie. Panica asta era punctată de fisele de telefon, monede de un leu şi de trei lei, hăpăite de un jeg de telefon public dintr-un oficiu izolat, de unde tot întrebam acasă cum să fac, ce să fac. Printr-o minune, formularele nu ne-au mai fost cerute, nu mai ştiu de ce.
(scuze pentru deceniul adăugat din grabă - mă gîndeam la anii 30, am adăugat chiar la cifra asta 17, 18 ani...)

hobbitul spunea...

În toamna lui 1955, în noeimbrie, am intrat la Facultaea de Medicină generală. E de ținut minte. Abia în ianuarie 1956 am împlinit 16 ani! Se poate spune că eram de abia la începutul unei adolescențe destul de date-n mă-sa datorită mediului în care mă învîrteam: sala de disecție cu cadavrele injectate cu formol (de asta se fuma pe rupte în pauze, mai ales fetele, ne usturau ochii deasupra femeilor și bărbaților anonimi, ciopîrțiți de bisturiile noastre studioase), sala de la subsol unde se faceau experiențe pavloviene, pentru crearea reflexelor condiționate, pe cîini vagabonzi, aduși cu japca de hingheri, animale schelălăind jalnic pînă ne înnebuneau de tristețe, colegi făcînd glume grobine (cea clasică era strecurarea unui penis de cadavru, tăiat la repezeală de la vreun mort întins pe masa de ciment și strecurarea lui în buzunarul halatului celei mai frumoase colege; să fi auzit țipătul ei de oroare, scîrbă și neputință, cînd da cu mîna de dînsul!!!), tușeurile vaginale, executate cu sîrguință, tot pe cadavre, sub ploaia unor glume scabroase ale celorlalți "tovarăși" de grupă... etc. etc. Ce puteam face? Citeam acasă, ba și în pauzele de la facultate, Arghezi, Blaga, Vianu... Dar nu era destul nici asta. Fiindcă mai exista, nu?, și Șelaru ,și Furcoi, și Amironesei... mă rog, "conducerea"... mai existau asistenții imberbi de la Științe sociale și de la Economie politică ( unul din ei, spînatic, nu avea o mînă și purta mîneca hainei introdusă, goală, în buzunar sau, cînd purta cămașă, întoarsă și prinsă cu un ac de siguranță deasupra cotului...), existau ședințele de care am mai pomenit, exita panica pricinuită de "contrarevoluția" din Ungaria, din 1956, cu arestările făcute pe tăcute, mai ales în anii mai mari... și cîte altele pe care nu mi le mai amintesc acum... poate altădată...

hobbitul spunea...

Ar trebui să fixăm, să căutăm să limpezim, pe cît este posibil, să descriem doar amintirile plăcute, nealterate de vreme, cu bucurii depline și fericiri, uneori, nefiresc de acute de-alungul anilor, păstîndu-și prospețimea inițială a zorilor de zi adolescentini... Nu hoiturile sfîrtecate cu metodă de studenți, ci imensa delicatețe a sentimentelor de atunci... Să vorbesc despre Labiș și moartea lui uluitor de neașteptaă și absurdă, nu despre Furcoi! Furcoi nici nu exista, în fond... Era o eroare neglijabilă, penibilă, a vieții mele, dusă din întîmplare printre indivizii ăia... Trebuia să fiu altundeva, nu știu unde, dar nu la cheremul intransigențelor politice de pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej!
Eram la început de destin, se mai admiteau cotituri, incurcături de genul ăsta, nu? Totul era în fața mea! Inutil să sufăr pentru rățoielile lui Șelaru... Și totuși le luam în seamă, mă consumau, mă înrăiau...

hobbitul spunea...

Din viteză, am făcut o greșeală. În 1955 am terminat Școala medie de 10 ani în iunie și am intrat la Faculatea de Medicină generală, în același an, în noiembrie. În 1956 am împlinit 17 ani, nu 16, cum am spus, neglijent la calcule. Iar acum ar trebui să scriu despre cum m-am dus să mi se elibereze carnetul de UTM, într-o clădire ce nu mai este, cam pe lînga primăria acutală, la un ghișeu aflat la capătul unui culoar lung-lung, avînd în mîna "Primele iubiri" ale lui Labiș, carte cumpărată în aceași zi...

Vera spunea...

Uluitoare anumite detalii, felul în care vă amintiţi şi cartea pe care o ţineaţi în mînă într-o anume zi.
Am rătăcit trei zile prin Timişoara şi m-am întors... rătăcită. Drumurile singură pînă în centru şi înapoi, mereu pe partea umbrită, senzaţia că bietul oraş frumos e ca o bijuterie înnegrită, pe care nimeni nu s-a mai obosit s-o lustruiască. Mai mult, i-au înlocuit metalul nobil cu plasticul, aşa că acum nestematele strălucesc tare trist.
Apoi amestecul de tandreţe, tristeţe şi inevitabilă însingurare între cei dragi şi veseli, mult prea multe emoţii deodată şi fugile dese în fundul grădinii, la pozat de maci, căpşuni (căţeloi cu botul în căpşuni), fructe verzi în devenire - smochine, gutui, vişine...
Luni, cu botul în căpşuni, vorba ceea. Caut să mă adun. Adică iertaţi-mi şi absenţa şi lipsa inspiraţiei.

hobbitul spunea...

Detalii? Dar era un lucru esențial întîlnirea mea cu Labiș! Fiincă l-am cumpărat în ziua aceea și-l aveam în mînă; tocmai asta mă face să țin minte amănuntul cu carnetul UTM. Chiar creasem o încurcătură, fusesem primit și, eu, culmea, nu mă duceam să-l ridic! Am fost atenționat și mi s-a reproșat cu un ușor ton amenințător că parcă ar trebui să fiu împins din spate. Țin minte perfect asta: "Ce aștepți, tovarășe Brumaru? Să te împingem noi din spate?" Chestia era că trebuia ridicat de mult, stătuse altundeva, în altă clădire, în care am și fost cu întîrzîiere, dar degeaba: acum se afla "la județ". Drept care, uitînd-mă la coperta cărțuliei de format mic a lui Labiș, m-am prezentat ușor înfricoșat în al doilea loc.

hobbitul spunea...

Curios cum îmi amintesc din ce în ce mai frecvent chestii cu iz politic. În 1953 eram în clasa a opta la L.B. nr. 1, actualul Colegiu Național. Murise Stalin, prietenul, după cum era scris pe majoritatea pereților, al tuturor femeilor, al tuturor copiilor etc. La un moment dat, începură să se perinde pe la catedră profesori muți, parcă îngroziți, care nu îndrăzneau să ne anunțe asemenea catastrofă universală! Am fost încolonați, așa, fără să știm de ce, și duși în Piața Unirii. Toate megafoanele urlau o muzică gravă, simfonică. Abia acolo am aflat motivul întristării generale. Djugașvili nu mai era... Pare absurd, dar am început să plîng. De fapt plîngeau aproape toți elevii!

Vera spunea...

Acum asta e telepatie. De parcă aţi fi ghicit ce să-mi ziceţi ca să mă mai învrednicesc şi eu să scriu ceva. Mi-e greu să mă adun după călătoria asta, nu ştiu de ce.
Ei bine, da, culmea e că şi tata mi-a spus la Timişoara chiar acum o istorioară despre moartea lui Stalin. Dar nu plîngea nimeni. S-a rîs cu lacrimi. Din păcate, n-o pot reproduce aici integral.
E vorba despre un soldat care trebuia să păzească timp de-o noapte drapelele. Te privea Stalin din tablou, n-aveai voie să rîzi, era o tristeţe... Dar noaptea apar fel şi fel de nevoi, şi tu nu poţi să pleci de acolo. Şi eşti singur. Dar e o vază mare, în care stau proptite drapelele...
Oricum, istorioara lui pornise de la o alta a mea. Eu sînt de vină, îmi asum totul! Povesteam cum în 1990, studentă, am mers cu mai mulţi colegi să vizităm Casa Poporului. E a poporului, se striga în reclame. Veniţi să o vedeţi. Au fost cîteva zile în care s-a putut vizita. Cozi uriaşe, căldură, ore petrecute pe scări, la intrare, apoi în camerele sufocante, uriaşe, unde ghizi povesteau în detaliu cum au fost ridicate covoarele cu macaraua, cîte tone aveau. Era euforia de atunci, din primele luni de după revoluţie, aveai senzaţia că gata, acum afli, vezi, înţelegi. Dar, uf, ce apăsătoare erau toate, ce giumbuşlucuri de marmură şi ce onduleuri cremoase, ce brizbrizuri dulcege, ce mobilă, ce covoare, ce labirint de scări interminabile, ţi se făcea rău, chiar rău... Însă rămăseseră aripi imense ale clădirii încă neterminate, betoane cu mustăţi de armături... Într-una din acestea m-am refugiat cu o colegă, eliberându-ne de greaţă... Şi de aici a pornit şi povestirea tatei, înrudită în mare măsură cu a mea.

Vera spunea...

Cum ar veni, privind retrospectiv, moartea lui Stalin şi-a lui Ceauşescu a produs o mare uşurare!

hobbitul spunea...

Eram deja student, cînd Hrușciov a făcut o oprire în gara, la Iași, și , se pare, a vorbit mulțimii. Se întîlnise, la București, cu Gheorghe Gheorghiu-Dej și se zvonise că Hrușciv, cam frust în gesturi, îi arsese o palmă! M-am dus, dar sufocat de mulțimea adunată în spatele gării nu am mai stat pînă să apară... Cît despre plînsul la moartea lui Stalin, cred că era de groază, din cuza muzicii lugubre, mortuare... Oricum, aveam vreo 14 ani și nu mă prea interesa Djugașvili, însă armosfera de mister și spaimă ne storsese lacrimi la majoritatea puștilor... Lăcrimau și pofesorii mai tineri... Cei bătrîni, anticomuniști convinși, stăteau țepeni și serioși. Predomina frica!

Vera spunea...

Da, frica. Despre ea îmi povestea şi mama. Şi deruta. Era într-o cofetărie cu tata cînd s-a anunţat, probabil la radio. Încremeniseră şi linguriţele în cafele.
Foarte diferit momentul de cel din decembrie '89, nici nu încape comparaţie, desigur. Doar că în tolba cu amintiri cele două stau în sertare cît de cît înrudite.