Doi stingaci

După o săptămînă în care, din proprie iniţiativă, a început să îmi mănînce din palmă, Pană Albă se lasă de azi mîngîiat pe spinare ca un pisoi, în timpul meselor. Ba chiar pot strecura palma sub burtica lui caldă, în timp ce el ciuguleşte de pe pervaz, şi-l pot ridica uşor în aer, un pic, încă un pic. Ţin un înger în mîna stîngă, iar el nu se sperie, îşi etalează frumuseţea, roteşte coada în evantai, se înfoaie, apoi revine - tot la bordul mîinii - încet pe pervazul casei mele, de-acum şi casa lui. Este însă de ajuns să fac o mişcare infimă cu cealaltă mînă, dreapta, dincoace de geam, ca să se sperie. Nu mă cunoaşte, nu mă iubeşte şi nu mă acceptă întreagă - pentru el, eu sînt doar palma mea stîngă. Astfel că în ea caut să concentrez întreaga dragoste ce i-o port.

Pană Albă e aproape negru, cu burta gri; numele e omagiul adus pentru aripa stîngă, de unde se iţeşte o unică pană albă, crescută parcă anume pentru a mă ajuta să-l recunosc uşor din zecile de păsări care vin, pleacă... Aşa, ca de la stîngaci la stîngaci.



A doua zi.
Pană Albă i-a explicat peste noapte perechii sale să aibă încredere. E minunată senzaţia pe care o ai cînd mîngîi o pasăre! Pun pozele doar fiindcă sînt incapabilă să explic.