22 august 2014

O simfonie a singurătăţii

O carte de jucărie, ori cu jucării. Sau cel mult pentru copii. La asta te aştepţi cînd vezi cărticica publicată recent la Casa de pariuri literare de către Veronica D. Niculescu. Nici cît o palmă, verde crud, numită Simfonia animalieră. Doar că, odată cartea deschisă (a cărei copertă poartă sugestia unei lumi ivite dintr-o ceaşcă de cafea), zîmbeşti, constatînd că autoarea n-a făcut altceva decît să se joace cu aşa-zisul univers de aşteptare al cititorului. Şi mă gîndesc în special la aşteptările celor care nu ştiu că, în ultimii ani, Veronica D. Niculescu a tradus unele dintre cele mai dificile scrieri ale lui Beckett (Opere I. Integrala prozei scurte, Opere II. Murphy. Watt. Vis cu femei frumoase şi nu prea) ori ale lui Vladimir Nabokov (Povestiri, Originalul Laurei,Ochiul, Disperare, Rege, Damă, Valet, Darul şi, de curînd, Foc palid). Aş adăuga şi cele două romane ale lui Don DeLillo – Cosmopolis şi Punctul Omega, romane dense, complexe şi ele. „Amăgiţi“ s-ar putea simţi şi cei care nu i-au citit prozele scurte din volumul Roşu, roşu, catifea – cartea copiilor crescuţi în comunism.
Urme, cioburi, sîmburi din aceste texte, traduse ori scrise, s-au strecurat, sub diverse forme, şi în această cărticică. Afinităţile pe linia lui Beckett se concretizează în aluzii, alegoria existenţială, singularitatea şi singurătatea (anti)eroilor rupţi de lumea faptelor spectaculos-zgomotoase, intertextualitatea subtilă (şi da, cunoscătorii vor zîmbi!), sfidarea convenţiilor, inovaţiile lingvistice, jocurile de cuvinte. De Nabokov amintesc forţa vizualului, sugestia amănuntului, importanţa acordată actului privirii şi, nu în ultimul rînd, plăcerea de a scrie, o plăcere ce se resimte în fiecare rînd.

Frumuseţea aparte a singurătăţii

Într-un interviu acordat lui un cristian în 2012, autoarea anunţa apariţia acestei cărţi: „Visez la o carte mică, mică şi pătrată, atît de mică încît să poată fi luată în muşuroi de orice micime a lumii, iar acolo citită pe întuneric la lumina lăuntrică. E cu arici!“. Zis şi făcut. Acum putem spune că nu doar cu un arici s-a jucat Veronica D. Niculescu, ci şi cu un hîrciog, alături de care a adus şi o cîrtiţă – Doinel, Ciobi şi Dede(subtilă) –, făpturi ce prind viaţă şi în inspiratele ilustraţii realizate de Anca Smărăndache. Toţi trei cresc din singurătatea unei iubitoare de teatru. Teatru care „există fiindcă oamenii vor să fie ceea ce nu pot să fiască“. Şi aici nu s-a strecurat nici o greşeală, ci un joc de limbaj prin care sînt individualizate simpaticele personaje, dar este adîncită, poetic, şi drama omului de „a fi“ în lume şi înlăuntrul său.
În miezul poveştii stă, de fapt, o făptură umană însingurată, care vrea să se trăiască şi care îşi părăseşte golul propriului muşuroi pentru a duce, pe rînd, la teatru măruntele animale. Privitor ca la teatru... Animale ce ies, la rîndul lor, cu greu din galeriile lor sub - omeneşti şi se încăpăţînează a contrazice pojghiţa văzutului, a ştiutului. Multe dintre fragmentele cărţii par nişte instantanee fotografice extrem de sugestive, însă Veronica D. Niculescu nu este doar o scriitoare vizuală, sinesteziile se strecoară pretutindeni, ca şi enunţurile scurte ce vin să răstoarne alte aşteptări: ,,Poate că de undeva, din alt unghi, se putea vedea şi un curcubeu, frumos ca ultima notă dintr-un cîntec, prelungirea ploii într-o linişte de şapte culori. Dar nu de aici“.
Este multă poezie în această poveste vie în care singurătatea îşi capătă o frumuseţe aparte, neliniştitoare, născută dintr-un paradoxal amestec de ludic şi de sumbre, dar suave abisuri: „merele, spre a fi culese de jos de cei singuri, cei care îşi umplu buzunarele în plimbări cu cîte un măr, mereu unul singur, spre a le auzi de sub haine foşnetul mut, iar mai apoi spre a le mirosi închişi în căscioarele lor, privind pe ferestre la prima geană de lumină, şi iarăşi la apus, şi amuşinînd anotimpul ce vine, aroma acelor mere ce aşteaptă să fie culese de pe jos, şi toate aşteptările fructelor căzute, pretutindeni în lume, niciodată alcătuind o mulţime“.
Lumea văzută prin ochii celor trei vietăţi cu blăniţă cristalizează, aparent ludic, singurătatea sufletelor chircite în mijlocul agresivităţii, al prejudecăţilor, al intoleranţei, al falsului tropăitor ori al agitaţiei sterile. Iar loja de la teatru devine „salvatoare, mare şi bună cît o vizuină“. Veronica D. Niculescu se eliberează de constrîngerile genurilor şi ale speciilor, recurgînd la o formulă personală: un poem în proză, o „simfonie“ în patru părţi (I. Allegro spiritoso, II. Andantino grazioso, III. Allegro affettuoso, IV. Presto), care pot fi privite şi ca acte ale unui spectacol de teatru, unul cu măşti. Primele trei părţi reprezintă privirea aruncată către lume de către arici, hîrciog şi cîrtiţă, o privire implicit coborîtoare, autoscopică. Lumea lui Doinel e specială: ghem de ţepi, lăbuţe, un măr ascuns în buzunarul croit în propriul trup, căştile albe ale iPodului, o voce domoală, un deget supt, chiar cu frunza de mătrăgună pe el („Amintirile sînt gustul de mătrăgună cînd vara s-a dus“) şi un grai doar al lui, cu reflexivul generalizat ce devine o măsură a trăitului:
„Cînd mi-eram mic, mama mi-a făcut pe degetul pe care-l sugeam o păpuşică dintr-o frunză amară. O mătrăgună legată cu funie împletită de rochiţa rîndunicii din mosorul bunicii. Dar eu mi-am desfăcut-o şi mi-am supt degetul şi aşa.
Amărui mi-e şi mai dulce.
Fiindcă nici o amăreală din lume nu poate şterge dulceaţa fiitului tu.
Dulceaţa de-a te simţi tu pe tine.
Cînd fieşti“.
Sau: „Eu nu mă-m tem de nimic. Dar asta cîtă vreme îmi sînt singur.
Şi cine îşi zice că nu îşi e.
Ăla îşi minte“.
Ciobi merge pe căi doar de el ştiute, e numai ochi şi urechi (şi gură-căscată), are instinctul (cît de omenesc!) de a muşca, e neastîmpărat, plin de entuziasm, culegînd şi ronţăind mărunţişuri care îi ies în cale, cucerit iremediabil de umbra altor vremuri şi mai ales de noianul de frumuseţe care moare. Pentru el totul e trăire pură, poveste, spectacol, transpunere în lumină, sunet şi cuvînt (special şi acesta).

Simfonia animalieră se cere citită şi recitită

Dede(subtilă) iese foarte rar din subteran, nu e oarbă (autoarea strecoară aluzii la Orbirea lui Canetti, spectacolul la care alege să o ducă numindu-se Auto-Da- Fé, dar şi la actul public de pedepsire a răzvrătiţilor), numai că vede altfel, ştie cel mai bine că orice ieşire la suprafaţă e pîndită de duşmanii naturali, are capacitatea de a se lungi şi de a subţia remarcabil, deşi de obicei merge ghemuită, crezîndu- şi dimensiunile prea mari. Strecurată pe sub rochia de lînă, Dede sapă (dureros, orbeşte, fără să ţină cont cît şi cum) în făptura însoţitoarei ei, cele două devin un trup cu două capete: „Ascultam răsuflarea ei într-a mea, o adulmecam, îi consumam tresăririle, micile ei spasme se reflectau în mine şi apoi se întorceau iarăşi în ea, eram valuri de sunete, uimire şi emoţie convertite în tremur“. Cuvintele-cheie sînt pentru ele „vorbeşte-mi“ şi „ascult“. Dar ce înseamnă văzut, început şi terminat? Aceasta este întrebarea.
Cercurile concentrice se tot strîng şi ultima parte a simfoniei aduce vremea hibernatului, cînd nu mai mişună nici cei trei prieteni, „vreme înfricoşătoare cînd rămîneam iar fără umbre“. Serile încep şi se termină abrupt. Lumini aprinse, lumini stinse. Singurătatea se mai reflectă doar în geam. În goluri, în absenţe, în aşteptare, în prefaceri, în albul rece al paginii care aşteaptă: „Odihna. Odihna înaintînd înspre tine sub forma unui spaţiu alb care creşte, întîmpinîndu- te, atingîndu-te, în sfîrşit iarăşi un teren sigur sub picioarele tale, un aparent spaţiu gol ce-avea să umple un alt gol, şi tu nefăcînd nici un efort, singura grijă fiind aşteptarea, statul pe loc“. Şi liniştea aceasta este învăluită tandru şi dureros de ecourile versurilor lui Nabokov din Foc palid: „Eram eu umbra unui mătăsar/ Răpus de-azurul fals al unui geam;/ Eu pata de puf sur eram – şi aşa/ Trăiam, zburam, în cerul reflectat./ Iar dinăuntru, tot la fel, dublam/ Pe mine, lampa, mărul pe-un platan...“. Reflexia spaimei, începutul dorului şi nălucile se privesc faţă în faţă – reflectări răsturnate ale lui aici şi acolo, pe care autoarea le răsfrînge, la rîndul ei, în imagini tulburătoare, pline de culoare şi ritm.
Simfonia animalieră se cere citită şi recitită, eventual cu voce tare. Ori chiar pe mai multe voci. Ca un poem alegoric, la mijloc de joc şi şoc, ce-şi destăinuie frumuseţea şi profunzimea, cu efecte de clarobscur, mai darnic şi mai mişcător cu fiecare nouă lectură.

Dana Pîrvan-Jenaru,
în Observator cultural

2 comentarii:

hobbitul spunea...

Frumusețea singurătății...

Veronica spunea...

Nu ştiu ce să spun.