Un meteor azi-dimineață, la 5 și jumătate, pe cerul albastru dinaintea răsăritului. Ca o stea foarte mare, cu o lumină albă intensă, aruncată de peste bloc și despicând o bucată de cer în două, într-o curbă lină, foarte rapidă, și stingându-se la capăt, fără un sunet.
Ultima oară am văzut un meteor acum vreo cincisprezece ani, la Sibiu, într-o noapte cu insomnie. Stăteam la geam în picioare, mă uitam pe fereastră, pe aleea din fața blocului un bărbat își plimba câinele, cerul s-a luminat deodată și dincolo de blocuri, pe o porțiune neagră de cer, meteorul a apărut foarte mare, de un albastru-turcoaz intens, nepământean, ireal - a fost prima și singura oară în viață când am văzut un asemenea fenomen. Nu era isteria camerelor de luat vederi de acum, n-am văzut informația la știri, imaginea neașteptată, splendidă, a rămas doar a mea.
În dimineața asta, stăteam în pat cu mâinile sub cap și mă uitam pe fereastră - inevitabil văd cerul -, când a apărut meteorul, de astă dată alb, nu la fel de mare ca acela de la Sibiu, însă suficient de mare încât să te lase pentru cele câteva secunde cu răsuflarea tăiată, fiindcă știi că nu e avion, nu e stea, nu e artificiu, e ceva cum n-ai mai văzut, un măr de argint viu aruncat din univers peste bloc, o lumină intensă călătorind cu o viteză foarte mare, care trece atât de aproape și dispare, se stinge înainte să apuci să tragi iarăși aer în piept. Și singurele urme pe care le lasă nu sunt pe cer, ci în tine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu