Să fii original

În Prefața la romanul Sylvie și Bruno, există câteva rânduri despre originalitate care m-au încântat la prima lectură și al căror ecou răsună viu în continuare, și acum, la aproape un an de când traduceam cartea. Se dedică tuturor copiatorilor, conștienți sau nu, de povești, de feluri de-a face fotografii, de feluri de-a trăi. Îmi doream să scriu ceva despre mimetismul atât de supărător, multilateral dezvoltat mai ales în epoca internetului, când se copiază totul și orice, cu miză sau fără, despre cei care dacă ai scris o poveste cu cerneală verde se apucă să scrie și ei ceva cu cerneală verde, despre cei care dacă ai publicat o carte cu un dovleac supărat se apucă și ei să scrie o carte cu un dovleac supărat, despre cei care dacă le-ai vorbit cu glasul răgușit de singurătate despre destin se apucă să bea trei beri reci și să călătorească cu gura deschisă ca să răgușească și ei și să spună povestea ta cu glasul lor, și tot așa, și tot așa - dar nu am deloc energia și pofta s-o fac.
Lewis Carroll, despre a scrie ceva original:

„Poate că lucrul cel mai greu din întreaga literatură – sau cel puțin mie așa mi s-a părut, eu nu-l pot înfăptui prin nici un fel de efort voluntar, trebuie să iau lucrurile așa cum vin – este să scrii ceva original. Și poate că cel mai ușor este ca, odată ce s-a ivit un rând original, să mergi pe urmele sale și să scrii mai departe, cât de mult poți, în același ton. Nu știu dacă Alice în Țara Minunilor este o poveste originală – cel puțin eu, scriind-o, n-am fost vreun imitator conștient – însă știu că, de la publicarea sa, au mai apărut încă vreo duzină de cărți de povești care copiază cu precizie tiparul. Calea pe care am explorat-o timid – considerându-mă «primul care se aruncă în acea mare tăcută» – este acum o cale bine bătută; toate florile de pe margine au fost de mult călcate în picioare și făcute una cu țărâna – și-ar fi o catastrofă să încerc să abordez iarăși acel stil.
De aceea, în Sylvie și Bruno m-am străduit – nu știu cu cât succes – să atac o nouă cale inedită: că o fi bună sau rea, mai bine nu puteam. Nu e scrisă pentru bani, nici pentru celebritate, ci în speranța de a oferi copiilor pe care îi iubesc câteva gânduri care s-ar putea potrivi orelor de distracție inocentă ce reprezintă chiar viața în Copilărie; și, totodată, în speranța de-a le propune, lor și celorlalți, câteva gânduri care s-ar putea dovedi, aș spera cu bucurie, într-o oarecare armonie cu cadențele mai grave ale Vieții.”

(foto: VDN)

***

Șabloane în noile cărți pentru copii

Despre o adevărată formulă a noilor cărți pentru copii, remarcată de juriile care acordă premii în domeniu, am găsit un articol foarte interesant, în The Guardian, aici: „Dramele domestice iau fața aventurii”. Pe scurt:
„povești foarte asemănătoare: avem un copil bolnav, acasă, care observă ceva ciudat, și probabil doar își imaginează, dar nu-i spune cititorului. Toate sunt la persoana întâi, toate la prezent, toate la fel”.
„Majoritatea acestor povești tind să fie atât de închistate, de claustrofobice, de deprimante și de clișeistice. Mi se pare un nou trend destul de îngrijorător.”
„a devenit limpede că este o formulă (...); creează un peisaj cam deprimant în literatura pentru copii.”
„Aventurile copiilor au devenit interioare, acțiunea nu se mai desfășoară în lumea exterioară, ci în mod frecvent în familie, cu tensiuni narative și acțiuni care decurg din problemele precum sănătatea mintală și traumele individuale.”
„Este îngrijorător, fiindcă e un trend general în societate - mai orientat către interior, mai restrictiv cu mișcările copilului, mai focalizat pe sine. Narațiunea în sine devine foarte strânsă și lentă, fiindcă ești limitat de ceea ce poate vedea copilul.”