Citesc de câteva zile, cu mare plăcere, „Undița și ochiul”, cartea lui Ciprian Măceșaru. Despre eseuri descopăr că tocmai a scris Cristian Teodorescu în Cațavencii, așa că eu o să spun ceea ce oricum îmi doream mult să spun: că mă dau în vânt după jurnal!
Mi-era dor de o asemenea voce de om, mi-era dor să regăsesc acest gen de însemnări, cu ochiul îndreptat spre înăuntru chiar și când privește atent în afară - se citește, se ascultă muzică, se văd filme și se privesc tablouri în jurnalul (în viața) lui Ciprian Măceșaru. Dar cel mai mult și mai mult îmi plac însemnările despre sine și despre propria familie, le culeg cu cea mai mare plăcere din întreg și le savurez pe îndelete, acolo e cea mai esențializată poezie-viață. E pur și simplu frumusețe în note de câteva rânduri și e acel autentic rar, prețios: un om își desface haina de carne și te lasă să privești pentru o clipă înăuntru. Întreg jurnalul este, poate, ca și cum ai privi într-o plimbare de seară pe o fereastră luminată (unul dintre sporturile mele preferate) și ai vedea într-o cameră: rafturile cu cărți și geamantanele de pe dulap, tablourile de pe pereți, vaza cu o pană de păun, fotografiile alb-negru ale câtorva rude, câteva schițe înrămate. Și, ce să vezi?, când te uiți mai atent, acel celălalt care trăiește în casă, cel pe care-l credeai un străin, ți se pare deodată că ești chiar tu.
Splendide și notele de vacanță, de prin Dobrogea, de la Jurilovca, pagini de proză densă, plină de arome și forme, culoare. Și, deloc de neglijat, o să spun mai ales după citatele pe care le-am ales la final - cu neputință, slăbiciune și moarte -, e mult umor în cartea asta amară! Dar mai presus de toate, e dragoste. O dragoste a unui mare timid, pentru viață, pentru artă și oameni.
*
„Îmi doresc un fel de moarte, dar nu știu cum s-o obțin. O moarte care să mă țină în viață.”
„Îmi transport corpul dintr-un loc în altul, deși lumea nu e niciodată de găsit în exterior, am mereu și mereu această senzație de neapartenență.”
„Există în mine ceva difuz, permanent, ca o pânză freatică, nu e nevoie să caut motivul, știu bine că există neputință și că nimic nu se poate schimba, slăbiciunea mă arde pe dinăuntru ca un curent electric prea firav ca să mă omoare, dar suficient de puternic ca să nu pot trăi.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu