Unul dintre proiectele literare destul de importante care urma să dea roade anul acesta sau anul viitor este, de ceva timp, în impas. Nu contează care. Și totuși, mă surprind că-mi pasă de asta mult mai puțin decât m-aș fi așteptat - mă bucură în schimb dovezile de prietenie pe care le simt cu acest prilej: ora petrecută ieri la o cafea cu o fată venită de departe și care mă invită la întâlnire, unde vorbim pătimaș despre cărți și lumea lor vie; e-mailurile îngrijorate și oneste schimbate în trei tot pe tema asta, a proiectului care pare să se împiedice fără nici o vină a noastră - suntem toate trei în poveste și simt recunoștință pentru fiecare minut petrecut de altcineva cu gândul la soarta unei cărți, a unei traduceri. Închei ziua senină, aș spune cuiva că a fost o zi bună, deși suntem în plin blocaj, nu știm ce să facem. Sunt îngrijorată? Mă mir și eu: nu. Pentru mine, un semn de prietenie este infinit mai prețios decât o carte tradusă. Diafanul cântărește mai greu decât materialul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu