Veneam astăzi spre casă în plimbarea de seară când mi-am seama că mă aflam sub planetele aliniate. Citisem câte ceva despre asta, la Venus mă uitam deja de ceva vreme, e prietena mea de demult, în seri multe. Era o deschidere largă - „Cât cer!” -, undeva prin Icoanei, așa că m-am întors cu spatele la strălucitoarea, inconfundabila Venus, și iat-o, micuță, pâlpâind roșiatică, spre răsărit, cu siguranță ea: Marte! Între ele, chiar la jumătate, ca pe o sfoară întinsă între ele și doar ușor curbată de greutatea ei de pandantiv, Jupiter. Cât cuprindeai cu privirea, ele trei, de la stânga la dreapta, dinspre cea mai întunecată parte a cerului spre cea mai luminoasă, unde se scoborâse de curând soarele: Marte, Jupiter, Venus!
Am continuat să merg, urmărindu-le întruna. M-au însoțit așa, mai pitindu-se pe după clădiri, pe după copaci, mai ivindu-se câte două, câte două. M-am despărțit de ele undeva spre Victoriei, unde iarăși am prins un punct bun de observație, cu o deschidere largă spre cer, de unde iarăși le-am văzut pe toate trei. Dacă aș fi deschis brațele, aș fi ținut Venus în palma dreaptă, Marte în stânga, iar cu Jupiter ar fi trebuit să jonglez, mutând-o de pe un umăr pe altul. O ultimă privire spre Marte: pâlpâia, vizibilă pe cerul perfect senin, suspendată exact deasupra Ateneului. Dacă în concertul din seara asta o violoncelistă va dispărea fără urmă, eu știu cine a răpit-o și unde a dus-o.
Splendoare!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu