De când au început să înflorească pomii, mă străduiesc să nu cad în prăpastia cu tristețe. S-au împlinit ieri trei ani de când a murit tata. Am tăcut. M-am temut de ziua de ieri mai mult decât îmi place să recunosc. De cum a început luna martie, de cum au început să înflorească copacii, un tremur, adăugat peste alt tremur, adăugat peste alt tremur.
Eram în Cișmigiu acum trei ani, mă uitam la copacii înfloriți și știam că s-a terminat, că va urma telefonul. Am mai mers două sute de metri și telefonul a venit. Eram lângă o florărie. Azi, abia de mai pot trece pe-acolo. Într-un fel, pentru noi a fost ușurare - așa se întâmplă când vine după ani de spaime și suferințe. Și au fost ani. De spaime și suferințe. Și telefoane, alarme. Și depărtări în cazul meu, depărtări care, în ciuda aparențelor, fac totul greu, mult mai greu. Distanța intensifică totul, nu simplifică nimic niciodată (vezi dragostea la distanță, la polul opus, și exacerbarea până la infinit a iubirii).
M-am străduit să muncesc, mintea ocupată e o minte hrănită, o minte care se străduiește să-și păstreze sănătatea. Salvarea e-n muncă. Și-apoi, și tata a fost un om dedicat orbește lucrului său, indiferent care-ar fi fost acela, indiferent la ce vârstă. Îmi pare extraordinar de rău că în ultimii ani n-am mai reușit să comunicăm suficient de bine. Nu ca pe vremuri. N-am mai regăsit legătura puternică pe care-o aveam cu mulți ani înainte; de fapt, legătura exista, nu mai exista calea de comunicare firească. Au rămas foarte multe nespuse.
A trecut, cum, necum, și ziua de ieri. Se duce și martie. Muncesc hotărâtă să scot ce e mai bun - din bine, din rău... Mă străduiesc să nu mai asociez copacii înfloriți cu durerea. Aștept anii când florile o să fie iarăși doar flori. Doar frumusețe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu