Suntem un evantai de vârste, de lumi, de lumini și de umbre

Tocmai am încheiat și pun în raft „Orașul și zidurile sale incerte”, ultimul roman al lui Haruki Murakami. Cu senzația că a scris unul dintre cele mai frumoase și profunde romane ale sale. Deși e tot el, cu temele lui mari, scrise cu o energie și o înțelegere fantastice, date cu siguranță de vârstă și de un context special, mi se pare că e mai mult aici ca oriunde înainte, fiecare locșor, în marea sa simplitate aparentă, e mai încărcat de sensuri ca oricând înainte; și e mai mult ca oricând o împletire nu doar a lumilor, a celei magice cu cea reală, o contopire blândă și uimitoare a lor, dar o extraordinară împletire a vârstelor omului; și aici mi se pare că e esențialul - avem o carte care nu se putea scrie decât acum, după 70 de ani, cu mintea și inima pline de toate vârstele unui om, de amintiri și, mai ales, de o înțelegere profundă.

Și, bineînțeles, e frumusețe pagină după pagină, e dragoste, e muzică, e mâncare, e mersul prin lume al unui om, cu toate cele omenești, așa cum face de fiecare dată acest scriitor atât de iubit.

M-am gândit mult în timp ce citeam - și vedeam unde duce povestea și cum e ea construită - și la „Lecții”, romanul fantastic al lui Ian McEwan, tot un roman posibil de scris numai către un capăt de viață. Ambii scriitori au 76 de ani acum, au scris cărțile acestea începând din pandemie, când lumea se cutremura și viitorul era greu de văzut. Cărți totale. Și m-am gândit și la alți scriitori prolifici, trecuți de 60, 70 de ani, care dau acum cărți mari, care au așteptat o viață ca să poată fi scrise. (Ce bine că scriitorii nu ies la pensie!) Am o colecție de titluri în minte, toate cărți apărute acum, de curând, toate complexe, luxuriante, acea proză foarte bună care vine numai cu vârsta. (Și îndrăznesc să pun aici și „Sticlăreasa” lui Tracy Chevalier, deși ea are doar 62 de ani, tot o joacă cu timpul, tot o călătorie prin vârste, printr-o viață întreagă, spusă în cea mai amplă și sofisticată carte a autoarei de până acum.)

Și mă mai gândeam, spre finalul acestei cărți minunate, care azi se așază în raft alături de multele ei surate (da, sunt un mare fan Murakami, nu-mi lipsește probabil nimic, îi citesc cărțile de la prima, de pe când apăreau în micuța serie verzuie de la Polirom, aș putea adăuga o fotografie cu mine de la o altă vârstă a mea, tolănită într-un pat, la Sibiu, cu un Murakami în brațe și motanul alături, era pe când încă nu scrisesem un rând) - mă gândeam deci la „nu striga niciodată ajutor”, citiți și spre final veți înțelege. „Suntem singuri”, da, și asta aș zice, citând un personaj din altă poveste, căruia i-am împrumutat cândva convingerile mele. Ne avem doar pe noi. Iar noi, fiecare, suntem un evantai de vârste, de lumi, de lumini și de umbre.

Domnul Cristian Teodorescu spunea, la lansarea de la târgul Gaudeamus, că „Orașul și zidurile sale incerte” i se pare cea mai bună carte din tot ce-a scris Murakami. Și mie. Deși mi-au plăcut mult toate celelalte. Și sper să mai scrie.

***

- Tu ai pe cineva care să te prindă și să te salveze?

A clătinat din cap.

- Nu, n-am pe nimeni. Cel puțin, nu printre vii. De asta am să rămân pentru totdeauna aici, unde timpul nu se scurge.

(Haruki Murakami, „Orașul și zidurile sale incerte”, Polirom, 2024, traducere din japoneză de Andreea Sion)