12 septembrie 2012

12, dupa oras

După o zi plină, petrecută înapoi în lume, m-am trezit cu o teribilă amăreală. Se instala de aseară. De la globul verde, la programul de știri. Încă două zile și rezidența se termină.
Despre un singur lucru de fapt, din tot circuitul de ieri, simt nevoia să scriu, și de fapt nu, nu să scriu, ci să mă gîndesc iar și iar, și aproape mă tem să deschid folderul cu fotografii, unde sînt acele mesaje dintre viață și moarte, din acel muzeu. Acel "azi am murit".

Ziua a unsprezecea am petrecut-o la Kragujevac. Mai întîi, conferința de presă la biblioteca din oraș. Surpinzătoare în sine, biblioteca: trei etaje închiriate într-o clădire centrală, un bloc, oricum din stradă nu ai crede că acolo e biblioteca orașului - la parter este un supermarket. De cum intri însă, lucrurile se schimbă. E cu adevărat remarcabil - trei nivele cu un design diferit, sala de lectură e plină, de parcă ar avea loc un curs, este și o expoziție foto, iar noi ne oprim sus de tot, la American Corner.
Mă simt ca acasă din prima clipă. Nici urmă de emoții. Acasă aș fi tremurat de griji. Nu. Sînt aici Marija Rakic-Saranac și Slavica Stevanovic, e și directorul bibliotecii, Mirko Demić, apare și buna mea gazdă Ivan Ignjatijevic, iată și cele două doamne de la centrul turistic. Și presa. Este atît de asemănător cu acasă.
Conferința merge lin, peștișor în apă, n-am nici o grijă, îmi face mare plăcere să povestesc un pic despre povestea începută acasă și încheiată la Mala Vrbica, House of Čolović, despre cum am impregnat finalul de locul acesta, tocmai fiindcă locul acesta părea rupt din povestea mea, despre cum am locuit nu ca la un hotel, ci ca într-o familie, la modul cel mai concret și real - de cînd nu mi-a mai pus mie o bunică o farfurie cu plăcinte lîngă computer? Nu de cînd, niciodată.
Seara, cînd vom poposi acasă pe terasă, amintindu-ne ziua, zilele, bunica lui Ivan va apărea, cu ciomagul ei lung în mînă, mergînd să cheme oile, și deodată rîzînd, veselă nevoie mare, va turui: Veronica a fost la tv, la 3, la 7 și la 10. Vai mie.

A urmat turul orașului. Cam așa. Al patrulea oraș al Serbiei ca mărime, prima capitală a Serbiei moderne, dar hai să nu zicem ce se poate afla atît de ușor.
Mi-a plăcut primul muzeu, Stara livnica, o veche fabrică de tunuri, cu o colecție impresionantă - aproape șase mii de obiecte - de arme și documente, un exemplu excepțional de muzeu al industriilor (în cazul acesta industria militară, de la 1853 pînă acum) - că tot se chinuie, de exemplu, cei din Sibiu să pună în valoare zona industrială veche. La final, lîngă peretele cu kalașnikoave, nimeni altul decît Kalașnikov într-o fotografie cu autograf - omul a vizitat muzeul cu cîțiva ani în urmă.





Un detaliu simpatic: clădirea învecinată, unde se filmaseră și cîteva scene din Titanic, era acum pregătită pentru un nou film. Camioane în parcare, zvastici la intrare. La început am crezut că-s parte din muzeu. Am tăcut. Mi se părea cam cumva. Dar era doar decor. Poza lui Kalașnikov este, desigur, mult mai potrivită.



A urmat tur prin oraș, foarte interesante detaliile, despre curtea prințului Miloš, despre clădirile dispărute, uneori contemplînd un trist loc gol, despre podurile frumoase ale orașului și biserici, biserica unde se semnează constituțiile și actele importante, scundă, fiindcă turcii nu lăsau o biserică să fie mai înaltă ca un stejar. Teatrul micuț, primul din Serbia, plus o casă din centrul orașului, din păcate văzută doar din mașină, care e o replică exactă a casei lui Tolstoi.





Dar cel mai impresionant loc pe care îl are Kragujevac e locul unei tragedii. Ivan îmi arătase pe net cu o seară înainte. Am vrut neapărat să merg. Și, într-adevăr, nu seamănă cu nimic văzut vreodată de mine.
Este vorba despre muzeul "21 Octombrie" și parcul memorial din Šumarice, unde în 1941 nemții au împușcat mii de locuitori, bărbați, femei și copii, și unde se află treizeci de gropi comune, printre dealuri, locuri strategice pentru execuții. Muzeul cuprinde documentele care explică ce s-a întîmplat, de la sabotajele sîrbilor care au dus la uciderea cîtorva nemți, ordinele de a omorî un anumit număr de sîrbi - o sută, două sute - pentru fiecare neamț ucis sau rănit, adunarea localnicilor, de oriunde și oricum, pentru a putea strînge acel număr, groaza celor care, auzind primele serii de împușcături, scriau acasă și, cel mai tulburător, aceste mesajele către cei de acasă, zeci, sute de mesaje teribile, și în facsimil, și traduse, însoțite de fotografiile oamenilor și de obiectele lor personale. În fața mesajelor nu ai cum să nu te prăbușești de durere. Și apoi, obiectele. Caiete cu ecuații. Cărți de identitate. Cîte un echer sau o șapcă de elev, cîte un ghiozdan sau un carnet pătat de sînge. De jur împrejur e acest parc memorial imens, pe ale cărui bănci am văzut îndrăgostiți sărutîndu-se. Dar impactul primei vizite este uriaș.











A urmat o plimbare prin oraș, printre terase și magazine, cu Ivan, Rada și Isidora, minunatele mele gazde, de care mi-e dor deși mai am două, trei zile de stat. Dar așa-s diminețile, pentru a ți se face dor de ceea ce vei lăsa în urmă.
Și apoi drumul spre casă, cu arici pe șosea și cu popas la herghelie.

2 comentarii:

ora25 spunea...

... bookkeeper. şi povestea cu final modificat. uff

Veronica spunea...

Bookkeeperul dar și I died today. Și mai erau atîtea, dar fiecare din ele e prea mult. Spuneam că impactul primei vizite e uriaș, dar mă întreb cum te-ai putea obișnui cu așa ceva?
A, finalul e modificat în bine, sper. În loc de pasăre grăbită la geam avem un cățeloi la ușă, privind cu capul înclinat la tine, un străin.