19 iunie 2012

Anonim

Decît cireşe "inimă de porumbel", mai bine vişine anonime.

"Ca o floare de cîmp necontemplată". Garoafe turceşti cumpărate pe înserate şi închise în casă. Cît vor rezista, nefericitele?

Cum să faci oamenii dragi să nu-şi mai pună nasul roşu de clovn ori de cîte ori ies din casă? Mai bine-i să se vadă rana de sub mască.
Suferinţă. Dor de normalitate. Vechea poveste din copilărie, cînd îţi apăsai mîinile pe urechi, vrînd înăuntru.

Să fii mic, să fii infim. Să înveţi să-ţi cultivi numai şi numai slăbiciunile - să ai forţa asta. Colonii întregi de slăbiciuni cultivate ca la carte.

Trece ca să te ia din casa plină de flori.



Articol despre TIFF sibian, în Suplimentul de cultură aici.

6 comentarii:

Anonim spunea...

nasul de clovn de deasupra m-a dus cu gândul fix la versurile în care se spune că disperarea e în fond un păcat ca oricare altul şi-i firesc să se petreacă pe-ascuns, ca orice păcat. poate că rana de sub mască n-ar întâlni numai Vere...

Veronica spunea...

Ai dreptate.
Şi totuşi, circul rămîne un spectacol în esenţă trist.

Anonim spunea...

trist şi strident. nu suprapuneam acel ascuns cu acest nas, doar îmi amintisem un dedesubt asemănător.

(nimeninimeni aude şi tace mâlc; n-am ştiut niciodată numele copacului cu săbiuţe. uff şi iar laţ şi lanţ; un copil s-ar apropia şi ar întreba dacă poate să pună mâna, cineva l-ar smuci şi i-ar spune printre dinţi - nu pune mâna!

odată, un domn care purta o salamandră pe umăr m-a lăsat să o ating şi am exclamat că e caldă. îmi imaginasem şi eu, stupid, că sângele rece se simte de-afară.

pe blogul tău sunt atâtea locuri în care aş fi comentat "de tăcut" dar cred că ar fi fost arătat a marcaj urât. dar aşam.

Veronica spunea...

Ţin la tine pentru fiecare tăcere.
Eu mă obrăznicesc şi scuip în faţa celor dragi orice mică revoltă. Mi-e silă de mine cînd fac asta. Apoi îmi amintesc ce bine e să taci; şi-i prea tîrziu.

Azi mi s-a spus că e urît ce scriu aici. Cum să fii mic, cum să fii infim? Şi că, uite, nici nu vine lume să citească. Şi gata palma peste bot. Care bot nu vrea decît să spună ce-are şi el de spus. Ştiu, sînt ridicolă. Ştiu, fac ce nu se face. Dar blogul meu e singurul loc unde vărs, tocmai fiindcă în poveşti îmi interzic vărsatul de felul ăsta. Blogul mi-e sanatoriu, jurnal şi pernă.
Şi fiecare tăcut şi fiecare comentariu mi-s la fel de dragi.

Eu am abordat odată un băiat care avea un şobolănel pe umăr. Era după o piesă de Radu Afrim. Am putut urca pe scenă la final, admira decorurile. Eram ca în mecanismul delicat al unui ceas. Acolo, pe scenă, unde eram poate cinci-şase oameni, am întîlnit scumpul şobolan alb-maroniu. S-a lăsat mîngîiat. A însemnat mult pentru mine, nu ştiu exact ce. Atîţia eram pe scenă, doar cinci-şase. Restul o porniseră spre case.

Da, copacul cu săbiuţe se numeşte catalpa. Şi s-ar putea să se fi supărat fiindcă a fost folosit. Folosit cu italice, aşa cum se simt unii oameni folosiţi şi aruncaţi.

Alteori am văzut o şopîrlă fără coadă, pe valea aceea a mea. Ne-am privit ochi în ochi, sînt sigură că şi ea a văzut că-s doar jumătate. Doar că ea nu mi-a făcut poză, iar eu am pierdut poza cu ea.

Anonim spunea...

sper că nu s-a înţeles că ar fi fost un tăcut de revoltă ce-aş fi lăsat eu ca urmă a trecerii prin locuri unde mai degrabă mă scufund sau unde amuţesc cu genunchii la gură. spuneam "de tăcut" sau tăceam cu bucuria pe care o ai când te doare. totuşi cred că ştii. foarte bine că "faci ce nu se face" - e greu, cine nu poate să care, poate să plece cu mâinile goale. şi da, cintecrezi să te simţi mic!?! nu e voie. micşorezi sufletul lor mare :(. încurcat. şi totuşi e bine, un pic de bine, e bine că vor o astfel de "dreptate", că ţin la ea aşa, pe dos. sigur ştiu şi ei dar n-au la îndemână decât o mică formulă.

şobolan cuminte, înţelept, respectuos. n-am teamă de ei. dimpotrivă... rezerva lor. cum nu caută ei om. ce să mai zic de discuţie veche-n familie, mamă indignată "ai înnebunit? lucrezi totuşi într-un spital, dă-o-ncolo!", iar el - "îi era foame, i-am pus şi lui o felie pe ţevile din subsol, doar nu voiai să-l omor!"

Veronica spunea...

"Uite ce ţi-am adus!"
Un şobolănel într-un borcan.
Celălalt băiat s-a frecat la ochi, nu-i venea să creadă. Era prea frumos.
"E pentru mine?"
Darul era eliberarea. Au ieşit din căminul studenţesc, s-au dus şi l-au eliberat împreună. Despre ochişorii lui mult s-a povestit. :)