La ieşirea, cred, dintr-o boală, am recitit "Doamna Bovary". Trecuse atât de mult timp, încât cititul putea fi considerat o minciună - ce poţi să mai ţii minte după atâţia ani şi, oricum, ce puteai să fi priceput dintr-o asemenea carte pe la douăzeci de ani? Nimic. Mai nimic. O spoială dintr-o acţiune oricum superficial înţeleasă. Şi doar senzaţia că, da, am citit. Trebuie reluate toate marile cărţi, cele uitate şi cele neînţelese la vârste prea crude.
"Am recitit, în această perioadă, tot Flaubert. Citit – sau recitit – „Doamna Bovary”. Este cel mai strălucit roman din literatura universală – în sensul armoniei perfecte dintre conţinut şi formă – şi singura carte care, în trei locuri, mă face să simt arsuri în fundul ochilor: lacrimae arsi (asta nu e în latină).", îi scria Nabokov Verei în 1924.
Şi m-am gândit, ca-ntr-o joacă, să şi găsesc acele trei locuri din roman. Multe au fost cele care m-au emoţionat şi multe cele însemnate cu creionul pe margine - poate aici? sau aici? - însă unul singur m-a făcut chiar să plâng. Este scena de după moartea Emmei, când plânge în genunchi noaptea pe mormânt nu cuceritorul şi diabolicul Rodolphe, nici prea iubitul şi iubăreţul Leon, ci Justin, doar un copil, cel care în penumbra camerei admira părul lung, desfăcut al doamnei, şi cel care i-a dat cheia şi a însoţit-o pe ticăloasa scară, spre cutia de arsenic.
"Rodolphe, care, ca să se mai distreze, cutreierase pădurea toată ziua, dormea liniştit în castelul lui; iar Leon, dincolo, dormea şi el.
Era însă unul care, la ceasul acela, nu dormea.
Pe mormânt, între brazi, plângea în genunchi un copil: şi pieptul lui, sfâşiat de durere, suspina adânc în întuneric, sub apăsarea unei neţărmurite păreri de rău, mai blând decât luna şi mai nepătruns decât noaptea. Deodată poarta de fier scârţâi. Era Lestiboudois; venise să-şi ia sapa, pe care-o uitase mai înainte. Îl recunoscu pe Justin care sărea zidul, şi atunci îşi dădu seama cine era răufăcătorul care-i fura cartofii."
Asta mi-e scena de jale supremă - nu iubirea înşelată şi nu dorul ca o boală, nu fetiţa dată deoparte şi nu moartea. Jalea, cu bonusul acelei neînţelegeri aproape hilare din finalul pasajului, ca încă un joc în care albul dintr-o privire e negru în alta - joc pe care este croită, poate, toată cartea asta magnifică. Şi joc din care cred că Nabokov a ştiut să-şi fure regulile lui: cât timp am petrecut cu Emma Bovary, m-am gândit la mult mai cumplita Martha a lui Nabokov şi la "copilul" ei sedus, Franz, cu care avea să pună la cale uciderea soţului în "Rege, damă, valet" (roman scris la trei ani după recitirea lui Flaubert), ca o Emmă şi-un Justin continuând o poveste dincolo de borcanul cu arsenic şi dincolo de copertele lor, în secolul viitor. La fel, în toate paginile frenetice care urmează morţii Emmei i-am simţit palpitând, parcă începând să se nască, pe Iaşa din "Darul" lui Nabokov, cu coaja de banană înnegrindu-se în farfurioară şi toată lumea continuând să existe după sinuciderea lui din dragoste, şi chiar şi pe John Shade din "Foc palid", cu mătuşa Maud Shade, cu fiica Hazel Shade, cu tot ce înseamnă dincolo de moarte.
P.S.
Două postări recomandate aici, de pe un blog care merită citit postare cu postare şi din care sper ca într-o zi să se facă o carte: Darul lacrimilor şi Flaubert şi iepuraşul de catifea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu