Tot stînd pe peronul ăsta între două trenuri, rescriu o poveste. Stil complet diferit - iar tonul, ritmul, vocile, totul se schimbă aproape de la sine. Personajul pe care acum cîţiva ani l-am plimbat ca pe-o povară pe străzi înainte de-a-l omorî - prima "crimă" - se lasă acum ucis aproape cu voioşie. Adio frămîntări, căutări, spaime, îmi zice; ba mai şi rîde! Au rămas departe toate acestea, în urmă; nu mai există nici măcar drumul pe care veneam de la redacţie gînd în gîndul lui.
Iată-l acum înaintînd aproape cu seninătate, desprins din mîinile mele, pe drumul lui deja căscat înainte - căci ştie, cum ştiu şi eu, că el e personajul care va muri, care a murit. Iar toată tristeţea, îmi dau seama abia la final, căutînd-o printre rînduri, e zăvorîtă, neaşteptat, tocmai în neglijenţa, în indiferenţa, în ţopăiala veselă a celor din jur. A doua moarte, îmi zice personajul făcînd o piruetă, e veselă. Şi-mi face cu ochiul. Iar cînd moare din nou, e mai viu decît toate mortăciunile vii care continuă să glumească, tot ronţăind la covrigi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu