Pentru că este un an al singurătății atroce, în care totuși reușesc să citesc mult - și să traduc -, în care-mi lipsesc teribil oamenii cu care să pot vorbi despre câteva dintre lucrurile astea, în care-mi lipsesc prietenii - și eu, dacă mi-aș tăia trei degete de la o mână, poate că aș putea număra pe degetele rămase prietenii rămași, deși nu mai sunt sigură nici măcar de atât -, am urmărit cu mare bucurie, în dimineața asta la o cafea lungă, primul episod din noul sezon al podcastului Ioanei Bâldea Constantinescu, Cu voce tare, la care invitat a fost Bogdan-Alexandru Stănescu. În sfârșit, niște voci umane și o discuție pe cât de adevărată, pe-atât de firească, despre viață și cărți, în camera asta a mea! Nu voi detalia nimic „despre”, vă invit doar să-l ascultați/vizionați, dacă sunteți dintre cei care se hrănesc din asemenea discuții și care simțiți lipsa lor. Poate fi accesat aici.
Altfel, odată cu începutul lui septembrie, de fapt deja din ultimele zile ale lui august, în căsuța mea de e-mail unde altfel nu mai pătrund decât reclame și spam-uri, au început să curgă invitațiile, propunerile de colaborare, redactările în tranșe, pregătirile pentru tot ceea ce urmează să se întâmple în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat în edituri și redacții. E viață în toamnă, de fiecare dată e așa, și simt bucurie în fiecare mesaj de felul acesta, chiar dacă nu voi putea fi părtașă decât la o parte din tot ce se pune la cale. Cât de mult mi-a lipsit!
Adaug tot aici, fiindcă se leagă, acest interviu cu Ian McEwan, pornind de la romanul Lecții și mergând în zone extraordinar de interesante și de plăcute - pentru scriitori, pentru cititori -, despre cartea asta care conține cele mai multe elemente autobiografice dintre toate cărțile sale, despre plăcerea fantastică a scrisului, despre momentele când timpul, laolaltă cu tot ce există în jur, se topește, despre cât de intensă e acea senzație de absență totală din realitate, atunci când ești complet absorbit de ce faci, prezent în realitatea lucrului pe care-l creezi. Iată lucruri pe care mi-ar plăcea să le pot împărtăși cu un om, cu cineva apropiat, cu cineva care contează - ce mult mi-ar plăcea să pot vorbi despre asta și acel cineva să înțeleagă!... Lecțiile de 500 de pagini ale lui Ian McEwan m-au cucerit, m-au învățat, m-au dat peste cap și iarăși m-au cucerit - ce pagini minunate, către final, despre renunțare la viață pentru scris, despre sacrificii și ratări, despre scrisul de ficțiune folosind frânturi de viață; ce construcție solidă, cu aparență de apă lin curgătoare!
Aș adăuga tot aici cât de fermecată sunt de scrisul lui Jon Fosse, cu câtă plăcere am citit primele părți ale septologiei lui - dar poate voi reveni în altă postare.
