Ce iei cu tine acolo unde nu mai este nimic?

Ce iei cu tine acolo unde nu mai este nimic?

 - un pic despre Paradis și Transparența - 

Paradis și Transparența, două cărți surori care îmi par jumătăți ale aceleiași nuci, o nucă pe cât de delicioasă, pe atât de tare. O literatură a paradisului infernal, a lumii noastre în care frumusețea stă permanent cu oroarea la masă, și a iubirii pentru literatură, și a iubirii pur și simplu, care stă mai presus de orice. Două romane complexe, stratificate și ramificate, care însumează peste 1.300 de pagini. Numai Radu putea să le scrie, după toată poezia lui, după toate jurnalele lui, după toate lecturile lui îndrăgostite.

 Am fost alături de Radu Vancu la Gaudeamus la lansarea acestor două cărți totale cu care mi-am petrecut câteva săptămâni. Fiindcă în cele câteva minute din vârtejul amețitor al unui târg de carte nu poți spune foarte multe, și mai ales despre asemenea cărți inepuizabile, am decis să las aici câte ceva dintre însemnările mele – și ele foarte puțin față de câte se pot spune.

Nu voi povesti cărțile și nici nu voi face o cronică – mi-e foarte străin scrisul de cronici (Cehov spunea că mai degrabă învață chineză decât să învețe limbajul în care se scrie cronică de carte; sunt profund cehoviană și eu).

 Ca surorile – diferite

 Radu Vancu este unul dintre acei autori pe care îi citesc integral, nu am ratat nimic din poezia și proza lui (ba da, îmi lipsește volumul de debut, Epistole pentru Camelia, din care am citit doar fragmente). A ajutat și întâmplarea, fiindcă ne-am cunoscut acum mai bine de 20 de ani, la Sibiu, în perioada când amândoi abia debutam.

Îmi place să urmăresc traseul complet al anumitor autori speciali – în cazul celor care scriu mult și de care sunt interesată, caut să citesc tot și, dacă se poate, în ordine cronologică (după vreo primă întâlnire, care se poate petrece oriunde). Așa am făcut, de exemplu, la Nabokov, la Beckett, unde, traducând la un moment dat și din integrala povestirilor, am descoperit cu surprindere prezente încă de la începuturi temele care le vor domina opera până la capăt. Se schimbă forma, se schimbă complexitatea, se schimbă abilitatea de a spune, dar temele, sâmburii din care pornește totul sunt acolo de la bun început, din cea mai stângace povestire (și ce plăcere să atingi aceste schițe stângace din care zeci de ani mai târziu au crescut, în ramificații și coronamente solide, adevăratele capodopere).

 La Radu Vancu, cele două romane masive, Transparența și Paradis, au crescut pe terenul din care se iviseră inițial poezia, jurnalul – în forme diferite, dar din exact aceleași semințe. Teme, subteme, obsesii, borne esențiale la care se întoarce mereu, surprinzătoare și nouă fiind forma și, acum, amploarea dezbaterii. Temele au fost hrănite în ani, cu lecturi, cu experiență de viață, cu tot ce ni se adaugă fiecăruia dintre noi de-a lungul deceniilor.

Înainte să trec mai departe cu micile mele note pe marginea unor cărți cu totul speciale, mai spun că frumusețea a stat cu oroarea (și spaima) la masă de la bun început în scrisul lui Radu. E de ajuns să ne uităm și numai pe două titluri ale volumelor de poezie, Monstrul fericit și Frânghia înflorită, ca să ne amintim. Poate ar trebui să inversez formularea: spaima și oroarea se așază cu frumusețea și binele la masă. Monstrul e fericit. Frânghia e înflorită.

Cărți surori, spuneam. Da, însă surorile (fiecare dintre ele o ființă întreagă) pot fi atât de diferite, se știe. Și sunt! Cele două romane fac parte clar din aceeași familie, sunt rude de gradul întâi, stau cuibărite strâns unul într-altul sub aceeași coajă de nucă, însă diferențele sunt semnificative.

E Paradis cu un cap mai înaltă decât Transparența? S-a dus mai departe, era datoare să facă asta? Sau e pur și simplu altceva?

Mi-am amintit de o însemnare de-a lui Mircea Cărtărescu, din ultimul său jurnal, în care vorbește despre cărțile unui autor, care sunt mereu diferite între ele. „Opera unui autor e văzută ca o scară unde fiecare treaptă se înalță peste cele precedente, pe care le domină în tensiunea scriitorului către intangibil și absolut. În realitate, scriitorul nu e ca o mașină care învață din experiență și se autoperfecționează, ci ca o mamă care naște mulți copii. Ultimii nu sunt nici mai frumoși, nici mai deștepți decât cei dinainte: fiecare e doar altfel, diferit de toți ceilalți, deși au stat în același pântec. Nașterea nu e un act progresiv, mama nu învață cu timpul să facă copii mai buni. Și un scriitor e la fel: e doar recunoscător că poate să mai nască, fără să se întrebe dacă acum e mai bun ca-nainte. Lumea lui e iterativă și recursivă, nu progresivă. E ca o obsesie, nu ca o progresie.”

 Înainte să vorbesc un pic despre fiecare carte, o să spun, foarte rapid, că Paradis e mai complexă decât surata sa – nu trebuia neapărat să fie, dar așa s-a întâmplat; structura s-a înălțat și s-a adâncit, aripile s-au deschis și acoperă teritorii mai vaste, discursul s-a diversificat și complicat – și s-a înnegurat; „sunt lecturi noi, lecturile mele s-au schimbat între timp”, a mărturisit Radu la lansare; acțiunea romanului, lentă, mergând mai degrabă înapoi decât înainte, spusă cu o infinită migală, cu reluări, cu repetiții de-a dreptul muzicale, de refren obsesiv, dureros obsesiv, e dublată de lungi paranteze pline de sens, care fac stilul, care aduc bogăție, care pun accente, care vorbesc cu voce gravă, paranteze chemate ca sprijin într-o lungă demonstrație.

Transparența e o carte mult mai senină – deși „senin” poate părea un cuvânt nepotrivit. Și totuși, mai ales dacă o citești (recitești) după ce ai citit Paradis (cu ocazia reeditării de la Polirom, deci probabil cum vor face acum mulți cititori), atunci o percepi ca fiind mai luminoasă, mai vioaie, mai translucidă, mai glossy, așa cum îi e și coperta (o copertă în pasteluri, aproape ca de love story, o alegere care poate nedumeri la început, dar care e inspirată de Biblia glossy din copilăria personajului, o biblie despre care începe să se vorbească undeva pe la mijlocul cărții și are rol important); e posibil însă să fie vorba și de o „seninătate” a vârstei autorului și mai ales a vremurilor trăite de noi toți – cu toții scriam altfel înainte de șnurul răului declanșat odată cu pandemia și tot ce a urmat. Scrisul nostru, al tuturor, s-a impregnat mai tare de amărăciune și spaime odată ce ni s-a căscat prăpastia în față. Răului personal i s-a adăugat răul colectiv, venit în valuri succesive de sub care parcă nu mai reușim să ieșim – și de sub care cântăm mai puternic, mai dornici să fim auziți. Sunt diferențe majore de culoare între cele două romane, pe care le pun mai ales pe seama contextului care a lucrat cu noi toți. Însă în ambele se înghesuie o lume întreagă, ambele sunt scrise cu setea și foamea celui care are nevoie să spună totul. Totul, acum.

 Paradoxala singurătate

 Paradis, carte începută în 2020, are arsă în frunte pecetea vremurilor în care-a fost scrisă. Aflăm despre toate astea din jurnalul lui Radu Vancu, publicat anul trecut. Aflăm, înainte de-a avea cartea, cum s-a scris ea. Și ce blochează scrisul și ce îl duce înainte.

Trei lucruri remarcabile, pentru care îl putem invidia pe autor.

Răbdarea – un mers lent al poveștii – al poveștilor, fiindcă totul curge pe planuri temporale paralele, cu detalii și ramificări infinite.

Imaginația – creează și recreează lumi; creează lumi imaginare, recreează realități: istorie locală, națională, a lumii, a unei întregi civilizații și chiar a universului; un proiect din cale-afară de ambițios. (Ce vrei să spui? Vreau să spun totul!)

Cinismul – răceala față de personajele sale (așa cum ne sfătuiește Cehov, să fim reci ca gheața când ne apucăm de scris), purtate prin orori greu de imaginat – sunt pagini dure, foarte dure, și apăsarea devine cu atât mai mare cu cât totul e relatat de o singură persoană, un singur om duce totul pe umeri, totul e spus la persoana întâi. E o alegere riscantă (fiind o unică perspectivă) și dificilă. Tensiunea devine uneori insuportabilă, de exemplu în încleștarea finală (episodul Farinelli), de o duritate extremă, descrisă cu o lentoare dusă până la insuportabil, cu amânări nesfârșite, către sfârșitul cărții (asta însemnând pe ultimele mai bine de două sute de pagini – un fir teribil, curgând constant pe sub celelalte fire ale poveștii).

 Am simțit că Paradis este o carte paradoxală: deși populată de o mulțime de personaje, îmi pare o carte a singurătății depline, fiindcă dincolo de ce se povestește, din trecut, din amintiri, din memoria care nu se stinge și nu moare, de ce se visează, de ce se speră (sau nu! fiindcă speranța e interzisă în Paradisul high-tech și dictatorial al supraviețuitorilor pandemiei care-a luat-o razna), personajul acesta e singur, de fapt, pe mai toate cele 700 de pagini ale cărții.

În jurnalul lui, Radu Vancu spune: „Literatura e răspunsul la singurătatea speciei noastre. Suntem singura specie într-atât de singură încât am creat literatura.” (Boala & războiul. Jurnal. 2020-2024) Ceva ce rimează subtil cu ceea ce spune Rushdie în Limbaje ale adevărului: „Scriem ca să ne înțelegem pe noi înșine” – deci tot săpând în propriile minți, trupuri, singurătăți.

 N-ai cum să nu te gândești, citind Paradis, la serialele post-apocaliptice din familia The Walking Dead sau The Last of Us – cu supraviețuitorii vânați tot de oameni. Sunt în carte scene care puteau foarte bine să fie lipite în filmele astea.

 M-a frapat, fermecat, cucerit pe deplin frumusețea și puritatea (ca de început! – a strigat mintea mea) a finalului.

După toate ororile (coborârea în Infern, săptămânile cu Farinelli), te întrebi cum de este posibilă atâta frumusețe și dacă nu cumva pentru acest final splendid a fost scrisă întreaga carte. Geana de lumină izbucnind din întuneric și cuprinzând totul e posibilă însă doar Dincolo.

Un final mai presus de lumină, mi-am zis. Deși nimeni din toți acei oameni fericiți, mișcându-se prin lumina unei zile obișnuite, când ninge, nu mai trăiește. Mi-a păsat mai puțin că toată lumea e moartă. Ce m-a interesat a fost frumusețea tabloului – și a scriiturii.

Scena asta finală e un tablou de iarnă al paradisului domestic – unicul posibil, în credința lui Radu Vancu; paradisul alături de micul tău cerc, familie, prieteni, iubită.

Sunt multe, multe alte străfulgerări de lumină în paradisul infernal, dar acest final, fermecător și înfricoșător totodată (fiindcă îți dă sentimentul că totul e ciclic, că viața, și odată cu ea și oroarea, o va lua de la capăt), e mai presus de orice.

 O luptă între corp și minte

 Sunt multe „presimțiri” ale Paradisului în Transparența. Obsesiile, temele deja existente, aflate în dezvoltare, căci au prins deja o viață a lor – le observi mai ales când revii la Transparența după Paradis. Mai vizibile sau mai ascunse, sunt acolo fel și fel de borne paradisiac-infernale.

Extraordinarele cercuri ale Infernului, construite din plante și flori colorate în jurul crâșmei unde se întâlnesc personajele cărții ca să bea și să discute cu foc, Graalajul de pe Strada Moscovei din Sibiu – frumusețea atroce, ororile meșterite din frumusețe (sau frumusețea meșterită din orori?). (Și aici gândul la Siri Hustvedt și instalațiile ei artistice din cărți, făcute de diverse personaje, în Lumea în flăcări, în O vară fără bărbați, cutiile cu manechine, broderiile cu scene dure cusute pe perne.).

Poezia care stă ca motto la Transparența – Mircea Ivănescu, „minciună?” – începe cu „ce frumoasă e moartea”, vers folosit mult în roman, dar se încheie cu „iadul e neputința de a iubi”. E ceva ce te frapează la recitire, după ce ai citit Paradis.

Iată aici, de la bun început, de la prima pagină a Transparenței, ba practic înainte de prima pagină a Transparenței, definiția infernului, implicit și a Paradisului ce va urma: locul unde se poate iubi (chiar și după dispariția persoanei iubite, Paradisul ca memorie).

Iată de ce Paradisul e infernal. Iată de ce Infernul e Paradis. Povestea e rotundă, coaja de nucă se așază și se închide rotund peste cele două povești, cuprinzându-le laolaltă – de la pagina de motto a Transparenței, la capătul alb-luminos al Paradisului.

 Influențe care îmi păreau din Beckett, mai ales în părțile cu discuțiile înfierbântate din Graalaj, cu toți adunați în jurul unor pahare și halbe, cu remarci spirituale și încărcate de erotism (despre erotismul din Transparența și despre sublimarea din Paradis se poate iarăși discuta îndelung, e una dintre diferențele esențiale și cu mult sens), s-ar putea să vină de fapt mai în urmă. Fiindcă tot ce-mi sună a Beckett – a Beckett din povestirile lui de început și din romanul Murphy, de unde e repetată obsesiv expresia despre lipsa de alternativă a fiecărui răsărit din fiecare ziulică (din celebra prima frază a romanului: „Soarele strălucea, neavând alternativă, ascupra nimicului nou.”) –, ei bine toate astea sunt din perioada joyceeană a lui Beckett, deci inevitabil aici e și influența (sau de-a dreptul un omagiu?) lui Joyce. (Ulise? Deci tot Ivănescu! O altă coajă de nucă se închide rotund.)

O remarcă pur personală acum. De cum am început să citesc Transparența, am fost însoțită de imagini din versurile lui Mircea Ivănescu – mai exact, pe fundalul lecturii plutea o imagine cu încheieturile ei străvezii. Se întâmpla mult înainte să știu că Ivănescu o să fie o prezență constantă în carte. Este în versurile lui Mircea Ivănescu o transparență a ființei iubite, o fragilitate diafană cum nu mai întâlnisem înainte, descrisă și așa, prin acel străveziu. Înaintezi în Transparența și lucrurile se leagă – de fapt, constați că erau legate de la bun început, doar revelația vine târziu.

 În ambele romane este o continuă luptă – sau un meci – între corp și minte.

„Corpurile noastre sunt măști puse pe invizibil, măști camuflând propria transparență. Și, atunci când corpul e diminuat de un exces sau altul, transparența se face vizibilă.” – se spune în Transparența. Și totul rimează, în fond, cu: „Ce imaginație monstruoasă a îmbrăcat conștiința în carne?” – întrebarea fermecător-dureroasă care apare în Solenoid, Mircea Cărtărescu.

Dar și cu măștile lui Siri Hustvedt din Lumea în flăcări, urmașe ale celor invocate de Oscar Wilde: „Omul este cel mai puțin el însuși când vorbește în numele său. Dă-i o mască și-ți va spune adevărul.” Măștile de carne ne ascund esența, ne acoperă ființa noastră transparentă și fără de înfățișare.

Și, iarăși un gând se duce spre Murphy: acolo corpul este legat cu eșarfe de un balansoar, spre liniștirea trupului, spre a-ți auzi și simți interiorul – sau ceea ce aici e numit „transparență”. Tot dinspre separarea asta a trupului de esența sa diafană poate veni și o explicație pentru sublimarea laturii erotice în Paradis, față de Transparență. Este, în fond, aceeași idee, a debarasării de masca de carne pentru a rămâne doar conștiință, suflet, minte, you name it.

 Cu burta doldora de idei

 Cele două romane ale lui Radu Vancu au multe în comun. Dincolo de schița de bază a poveștii în sine, asupra căreia nu întâmplător n-am zăbovit în notele mele, unul dintre cele mai importante lucruri îmi pare a fi imaginea spărturii în întuneric, prin care poate pătrunde lumina. Ar mai fi nenumărate definiții ale literaturii, paranteze în care e vocea mereu recognoscibilă a îndrăgostitului de literatură care e Radu Vancu, mici inserții tăioase, poetice, adesea ironice, densitatea extraordinară de idei, stratificarea care încetinește acțiunea, dar care adaugă valoare, care îți dă de lucru, te pune pe gânduri; apoi, nenumăratele aluzii și trimiteri – la tot pasul, topite în carnea cărții, mai ușor sau mai greu de depistat. Totul amplificat în Paradis, unde lucrurile sunt atât de mult împinse înainte, like there is no tomorrow.

 Cărți apocaliptice și post-apocaliptice, Paradis și Transparența pun degetul adânc în răni, cască spaimele ca să privească drept în ele, spre a slăvi paradisul domestic și al memoriei, paradisul posibil doar în cercul mic – dar imens – al iubirii. Ființa iubită, chiar și pierdută, e capabilă să lumineze totul, și-n cel mai negru întuneric (sau mai ales acolo!).

„Nu exista nimic, oricât de infernal, care – contaminat de prezența Megăi – să nu poată deveni imparadised.”, se spune în Transparența, în vreme ce în Paradis Camille luminează totul chiar și la aproape douăzeci de ani după moarte.

Sunt cărți despre ce îți rămâne când pierzi totul, cum supraviețuiești dincolo și dincolo de dincolo. Ce iei cu tine acolo unde nu mai este nimic? Sunt cărți totale, romane cu burta doldora de poezie, de idei și de considerații care se duc enorm în adâncime și-n înălțime. Construcții migăloase, deloc la îndemână, ce par că vor să cuprindă întreaga noastră lume în ele, de la facere până la sfârșit, de la micul Sibiu sau și mai mica Cisnădioară, până la tot universul. Mai cuprinzător nu se poate. Cititorul răbdător va primi mult, uneori mai mult decât va simți că e omenește posibil.

 (Radu Vancu – Paradis și Transparența, Polirom, 2025)

„…de asta îmi plăceau și poeții, și ei câștigă mereu împotriva propriului corp. Care, la rândul lui, îi învinge absolut întotdeauna. Fără excepție. Fiindcă nici un corp, nici un creier, nici o inimă nu sunt construite să secrete poezie; a le obliga neîncetat s-o producă e la fel de extenuant ca și cum i-ai obliga pe Halep, pe Messi, pe Jordan să își practice sportul oră de oră, zi de zi, an de an – nu doar până la vârsta fatală a retragerii din competițiile sportive, ci și la maturitate, și la bătrânețe, până în fiecare zi dinaintea morții. Ba uneori chiar până la intrarea în moarte – vezi faimoasele ultime cuvinte ale unor scriitori, care (tocmai fiindcă arată un efort de a fi poetic până și în clipa aia a expierii) mi s-au părut mereu de o tristețe îngrozitoare; cu cât mai poetice, cu atât mai deprimante.” (Paradis)