Ori de câte ori traduc o carte mai ciudată (adică bună), cu un stil mai aparte, căutând să respect cu sfințenie asperitățile, excesele, tot ceea ce înseamnă de fapt acel stil, mă aștept ca la o vreme după ce apare cartea să ne înjure vreun cititor. Pentru că nu am aplatizat, pentru că nu am aplicat șablonul cel mai simplu al regulilor banale, pentru că nu am scris ca noi, nu ca autorul. M-am obișnuit, dar tot mă întristează, mă irită, mă omoară cu zile. Mă face să o las naibii de treabă.
După ce-am tradus „Watt” al lui Beckett, probabil cea mai frumoasă nebunie din viața mea, am trimis odată cu cartea tradusă un text însoțitor măricel, necesar, în care explicam pentru redactor anumite bizarerii, particularități care se văd mult mai bine abia când ajungi la capătul cărții sau, și mai bine, la capătul celor trei recitiri (întotdeauna trec de cel puțin trei ori printr-o traducere - tradusul în sine, apoi recitirea cu originalul alături, iar apoi recitirea la liber, cu confruntarea punctuală a originalului doar pe unde se mai cere).
Agendele mele sunt pline de grafice de lucru cu toate aceste treceri, capitol cu capitol, reluări în etape. Știu că mulți dintre colegii mei fac așa, nu cred că există traducător bun care să trimită la editură un prim draft, toți finisăm de ne ies ochii din cap.
Mă uit azi pe textul acela însoțitor, un avertisment detaliat care vorbește despre virgulele în exces, în cele mai bizare locuri, virgule care fragmentează, dau lentoare, semnalează o degradare a limbajului (includ și fotografii din lucrările de specialitate despre asta, despre „maestrul virgulelor” care e Beckett în „Watt” și aruncarea tuturor regulilor gramaticale în aer); despre repetițiile voite, obsesive, chiar despre alăturarea cuvintelor repetate într-o frază; despre repetarea unui anumit cuvânt cu care încep, tot obsesiv, multe fraze.
Am învățat multe cu Beckett; am reîntâlnit și sesizat apoi mai ușor procedeul, aplicat mai domol și devenit aproape firesc, și la alți autori, mai dinspre noi. Fragmentarea asta are mult sens, dă o muzică esențială, pauzele au semnificație și greutate. La fel cum mult sens au și pasajele unde nu există nici urmă de virgulă (avem și așa ceva în „Watt”, semnalate și ele - povestitorul e altul sau pur și simplu zona poveștii e alta, necesită un alt ritm). Și eu folosesc intens trucurile astea, am nevoie de ele, pentru că scrisul e muzică, scrisul e vorbire făcută muzică.
Poți să scrii oricum zilele-astea.
Dar să traduci trebuie să traduci așa cum a scris omul ăla.
Îți asumi să te-njure din când în când câte unul. Și să nu dormi. Și să taci și să înghiți. Pentru că nu-i poți explica. Tu știi că ți-ai făcut treaba așa cum trebuia. Cu un redactor, un redactor-șef și-un corector alături, în aceeași echipă, recitind de încă trei ori și discutând mult pentru cele mai bizare sau banale alegeri.
E muncă grea. În schimb, cu piatra se aruncă atât de ușor: într-o clipă.
***
„Clipocitul, pe calota pălăriei lui, al unei umbele suspendate, probabil a unui carpen, i-a provocat o plăcere deosebită, şi nu ajunsese departe, de acel loc, cînd s-a rotit, şi s-a întors, la acel loc, şi a stat, sub creangă, atent la atingerea, încolo şi-ncoace, încolo şi-ncoace, a ciucurilor, pe calota pălăriei lui.” - Watt, Beckett
„Tom, despre care ziceau unii că îl moştenise pe taică-său din cauza slăbiciunii minţii iar alţii ziceau că o moştenise pe maică-sa din cauza slăbiciunii pieptului iar unii ziceau că îl moştenise pe bunicul patern Jim din cauza gustului său pentru băuturi tari iar alţii ziceau că o moştenise pe bunica paternă Kate din cauza unei pete pe care o avea pe sacrum o eczemă supurîndă de mărimea unei farfurii iar unii ziceau că îl moştenise pe străbunicul patern Tom din cauza crampelor la stomac.” - Watt, Beckett
