Am atitea...

Era o astfel de zi. Aveam atîtea de spus, încît mai bine nu spuneam nimic.

După patru luni în care literalmente zi de zi, de dimineaţa pînă seara - program 9-9 - doar în cartea asta am trăit, va fi greu să îmi găsesc echilibrul. Foile s-au mutat toate în stînga. În dreapta e gol. Şi-ţi scriu, căutînd să-mi aud glasul.

În blîndeţea orelor, azi, am căutat să învăţ să domesticesc timpul, să îl aduc iarăşi de partea mea, făcînd totul încet, încet, ca un om bolnav care merge ţinîndu-şi palma apăsată pe operaţie. Am petrecut ore în şir mutîndu-mă de la fereastră în pat, şi iar la computer, şi iar la fereastră, iar şi iar, privind vrăbiile şi florile şi vorbind cu crăiţa. Să învăţ să stau, să mă gîndesc, să mă bucur de tic, să mă bucur de tac, să aştept, să dau la spate tristeţea finalului. Tic. Şi tac. Să te aştept. Am stat singură cu orele, învîrtindu-mă pe aici, incapabilă să scriu, citind un pic, străduindu-mă să pierd timpul ca şi cînd asta în sine ar fi o activitate!
Vine vara, dar eu parcă abia acum am ieşit din iarnă, mă uit mirată la tot ce e-n jur. N-am avut sau nu-mi amintesc la celelalte traduceri să fi avut sentimentul ăsta ciudat, de timp supt, dispărut. De parcă patru luni, exact între Crăciun şi Paşte, am trăit chiar în carte, fericită într-o lume paralelă, preocupată de viaţa de hîrtie, şi-abia acum văd iarăşi în jur şi mă mir, şi nu înteleg ce rost am, ce să fac... Unde să-ngrop tristeţea şi unde să sap ca să dau de bucurie? Şi îţi scriu ca şi cînd ăsta ar fi drumul, un drum timid de cuvinte, dinspre carte spre viaţa adevărată. Şi tic. Şi tac.

Au fost odată un rege, o damă şi-un valet...