Pitici

Am avut o singură dată o prietenă bună, aşa cum n-ai decît o dată în viaţă sau deloc. Venea pe la mine seara tîrziu, după ce terminam ziarul scîrbos la care lucram amîndouă, stăteam turceşte pe canapeaua roşie şi povesteam cîte-n lună şi-n stele, ne puteam spune orice, orice, era ca şi cum ai fi vorbit singur fără să fii singur. Ea zicea - Veronici, americanii dau bani grei pentru asta, plătesc psihoterapeuţi doar ca să fie ascultaţi aşa, pe o canapea, cînd e mult mai simplu să ai o prietenă. Şi canapeaua roşie, canapeaua noastră terapeutică, dădea îngăduitoare din copituţe; căci mobila lucrată de bunicul ştia ce eu aflu mult mai tîrziu - că tocmai asta nu-i simplu deloc.
Ne scriem şi acum, chiar dacă uneori doar de două ori pe an, cu aceeaşi încredere. Şi îi zic: Nicolici, dacă o să îţi deschizi tu salonul acela de tatuaje, eu jur că o să mă las pe mîinile tale cu ochii închişi; şi dacă o să am atunci cincizeci de ani, jur că o să vin la tine să-mi tatuezi un pitic stînd pe o canapea, o să fie un pitic placid ţinîndu-şi scufia în poală, iar canapeaua va fi roşie, deşi tatuajul va fi în negru şi gri. O să fie pe omoplatul drept şi-o să port şi atunci maieuri cu bretele subţiri, şi blugi, şi bascheţi botoşi.
Dar deocamdată singurul meu tatuaj e-o vînătaie cumplită, neagră, profundă. Garantată o lună.