Atmosferă apocaliptică pe străzile Timişoarei, înainte de Paşte. Încă de joi, mormane de gunoaie în faţa caselor, un amestec de televizoare vechi, crengi de copaci, duşuri stricate, păpuşi fără cap, păpuşi cu capul strivit sub scînduri, bocanci desperecheaţi, glugi îmblănite, sticle de cola de-un litru... Motivul: sîmbătă era ziua de "gunoaie mari". Pînă duminică, nu se ridicaseră muşuroaiele-muzeu. M-am plimbat, timp de patru zile, într-un peisaj care mă tot deturna de la ale mele, mă tot îndemna la altfel de păreri de rău.
*
Am citit foarte puţin în tren de data asta. Am luat cu mine "Blîndeţea nopţii". Nu neapărat din acea dorinţă de blîndeţe, cît datorită traducătorului - Mircea Ivănescu. Şi-am citit atentă nu la poveste, ci la cuvintele traducătorului.
Am tresărit de-atîta egoism (al meu) la: "Doamna Speers îşi păstrase în aparenţă prospeţimea, însă era obosită; agoniile pe patul de moarte obosesc mult pe cei care adastă alături şi ea veghease două asemenea agonii." E peste poate să raportăm aşa totul la noi şi la ai noştri, aşa nu se poate citi. Trebuie întîi să mă debarasez de una, de alta.
*
Îmi tot amintesc de asistenta care a intrat în salon, s-a aşezat pe marginea patului şi m-a mîngîiat pe mînă. Pur şi simplu. O cheamă Elena.
22 de comentarii:
Ce gheată superbă! Și fragmentele acelea de păpuși de celuluiod roz!
Gunoi, gunoi...
Păi așa totul e gunoi! Cu ce mai rămînem? Păpușile se strică, ghetele se tocesc, se rup...
Era o tristeţe în toate. Mergeam pe străzi şi doar asta vedeam, gunoi, gunoi, păpuşi defecte.
De ce ne stricăm? Cine şi de ce ne salvează?
M-am plimbat și eu multă vreme pe la periferiile Iașului. Aveam aproape 40 de ani. Mă uitam uluit la gardurile dărîmate, putrezind la pămînt, vizitate, printre cuile ruginite, de rîmele suculente, roz, lungi, parcă trase de capete ca un elastic metamerizat. Rîmele acelea îmi plăceau, le-aș fi gustat! Uneori stam fix, în picioare, sferturi de ceas dilatate nefiresc lîngă o cișmea picurînd pe o piatră largă, cenușie. Cerdacurile aveau uși misterioase ce nu se deschideau niciodată, totul era decrepit și în macinare, dar asta mă înviora, îmi da o poftă nebună să scriu, să refac atmosfera aceea de margine de rai părăsit de îngeri.
Și mie îmi plac rîmele! Dar numai cele verzi!!
Să scrii pentru a reface raiul părăsit.
Am amuţit, deodată e foarte greu. Trei lalele galbene, să nu se ducă primăvara degeaba.
Aş repeta, doar ca să se rostogolească mai departe - totul era decrepit, dar asta mă înviora...
Totul era proaspăt, iar asta mă deprima...
(o rostogolire ca să duc eu mai departe)
În a doua zi, cu perfuzia-n dreapta, mi-a sunat telefonul în stînga. O prietenă din Sibiu mă întreba gureşă dacă ne putem întîlni. Era liberă şi veselă. Vocea ei, vocea ei spărgea tencuiala! Habar n-avea, nu spusesem decît la două, ba trei persoane ce-i cu mine. Nu voiam să beau cu ea o cafea în oraş? Ea era liberă şi...
Tendinţa asta, de-a întoarce spatele şi mai tare, şi mai tare, de-a flutura ca pe-un steag în noapte tăviţa cu vomă de pe noptieră, de-a alege pe degete cui să îi spui că ţi-e greu, că ţi-e frică, săptămîni de-a rîndul... Totul doar ca să ai un motiv să le întorci apoi spatele şi mai tare celor cărora, chipurile, uite, nu le-a păsat; de ce le-ar fi păsat dacă tu n-ai vrut să ştie... Şi, pînă la urmă, bucuria în faţa firescului: că lucrurile, oricum, merg mai departe în voie, cu sau fără tine, cu sau fără steguleţe. Se vînd cafele în Piaţa Mică, lalele galbene la colţ, prăjitoare de pîine şi cîntare comandate pe net... Prezenţa ta nu e necesară, asta e bine, asta e bine.
Azi dimineata am baut un ceai intr-o cafenea langa Somes. In mai putin de trei minute, pe râu au trecut doua papusi: mari, una bruneta, una cu parul verde. Altadata, as fi intrat sa le scot.
Mi-ai adus aminte de perfuzii! Un timp am făcut și eu, era înnebunitor. Le făceam într-o sală cu oameni foarte grav bolnavi, lăsați de capul lor să numere picaturile, învățați cum să oprească, cum să pornească etc. Venea cîte o soră grabită și te întreba dacă merge... Mergea! Apoi mă duceam la piață, abia mișcam picioarele, vedem ca prin ceață... Astea erau perfuziile făcute ambulatoriu... Au fost apoi cele aministrate la pavilionul Crizis. Aici m-au ciuruit, mi-au făcut hematoame, la un moment dat nu se mai putea, nu se pricepeau... Doamne, ce război am dus cu acele asistente de-o indolență fantastică... Ranchinoase... năzuroase...indiferente... De fapt a fost norocul meu că mi s-au întrerupt perfuziile și am trecut pe un tratament cu unde, cu chestii, ionizări, masaje... Abia așa m-am pus pe picioare încetul cu încetul... Aveam o mare plăcere să mă plimb fiindcă o puteam face din nou!
@Mihaela Ursa: Ce imagine frumoasă, cu păpuşile care se duc şi se tot duc pe rîu. Mai ales că una are părul verde! Zîna nopţilor şi-a apelor, coborînd pe Someş.
@Hobbitul:
Mi-a fost atît de ruşine de ultimul meu comentariu, încît abia aşteptam dimineaţa, să-l şterg. Dar m-am trezit prea tîrziu.
Mă tem de egoismul dat de boală, de-acum ar trebui să fiu fericită şi veselă. Doar de plăcerea plimbărilor să vorbim, nu de relele dinainte.
Dar mă încîntă şi să stau să vă ascult. În leneveala de acum, aş sta, şi-aş sta, şi-aş sta, tot să mi se povestească.
(imi cer scuze pt cei care citesc si nu inteleg mare lucru, Floribunda stie personajele):
Si eu am o papusa- bebelus iubita odata de Hana si ingrijita ca un copil adevarat, asa cum numai fetitele putin triste stiu sa ingrijeasca papusi, ajunsa acum la Mara. Fatalitate: Frido i-a ros minutele... Mara imi tot arata cioturile de plastic, induiosindu-se ca la "buba" lui Rex, - o rana la picior pe care ma tot indeamna sa i-o dau cu crema de galbenele, spre groaza batrinului ciine (mititica isi stringe ochii intr-o strimbatura compatimitoare si spune "offf, auuu, offff" si vrea sa-i pupe buba...)
Ma intreb acum ce sa fac cu bietul bebe fara miini... Mara tinjeste prin parc dupa cite un carucior rozaliu, in mare voga, se pare, printre copilas; tot vrea sa se joace si e izgonita repejor de stapinele putin trufase, tare mindre de volanasele si luciul pretios al minerelor de plastic.
Cred ca, daca nu voi rezista la magazin, Mara o sa-si plimbe si ea copilasul ciung, la fel de mindra de fetzisoara lui privita, odata, cu atita dragoste, de surioara ei mai mare.
Sau sa-l arunc si sa-l inlocuiesc, peste noapte, cu un bebe nou?
Dar cum sa arunci o papusa bebe? La ghena? Intr-o punga, sa nu-i vezi fetzisoara? Dar cum sa-l pui in punga?
Sa-l dai altui copil (la care ajung, de regula, hainele mici ale Marei) nu se face: doar e un bebe stricat, fara miini...
Cred ca o sa-l pastram in familie, pina o sa ne arate casa ca o lada de gunoi, ca unul dintre musuroaie.
Ioana: Bebe fără mîini se păstrează în familie. Bebe fără mîini îmbrăţişează cu sufletul.
Am avut şi eu o maimuţică fără bot. O pupasem, o muşcasem de dragă!... I-a cusut mama botul, eu tot o muşcam...
De curînd am tot vrut să îmi iau un căţeluş, un teckel negru. Dar am tot ezitat pînă am renunţat - simţeam că vine ceva complicat în perioada asta. Şi, culmea, mi l-am imaginat dintr-odată pe Pupidulce cu mînuţele ronţăite de căţel, iar asta chiar nu se putea îndura! :)
(Pupidulce fiind... Pupidulce)
Spuneai parcă undeva că boala poate fi considerată ca un dar în măsura în care îți reîmprospătează sufletul. M-am gîndi la asta aproape zilnic, da, boala ca dar! ca posibilitate nouă de a simți, de a înfrăgezi percepția lucrurilor și întîmplărilor din jurul tău... O cale care cere întîi suferință, presupune răbdare, și duce spre bucurie, spre manunchiul de raze al micilor minuni cotidine, neobervate mai înainte. Altfel plouă, picăturile au gust proaspăt, străzile capătă un luciu subțire, mașinile trec fîșîind dulce pe lîngă tine, ostenit deja de atîtea descoperiri.
Dragă domnule hobbit, am mers azi prin ploaie încet, încet de nevoie, cu paşi mărunţi şi liniştiţi, de parcă mi-ar fi fost milă de asfalt. Nici n-am ştiut că se poate merge atît de încet. Şi cum altfel mi-aş fi permis eu să mă plimb aşa? Am ţinut marginea trotuarului şi-am pîndit doar zebrele cu semafor, am ajuns după un secol la piaţă, am luat lalele şi urzici.
Mi-e dragă azi ploaia şi mi-e drag aburul de pe geamul de la bucătărie, în timp ce urzicile fierb.
Eu ştiu ce dar mi-a adus cumpăna de acum 15 ani. Acum aştept, fără să aştept nimic anume. Ştiu sigur că se schimbă ceva. Încă nu înţeleg, încă nu văd decît la o lungime de braţ.
Mi-am amintit de geamurile aburite din copilărie! Cum desenam cu degetul fetițe cu fuste triunghiulare și capete rotunde... Cum scriam, cînd nu mă vedea nimeni, porcărioare pe care apoi le ștergeam cu mîneca, repede, speriat că ar intra mama in bucătărie... Nu m-a prins niciodată!
De fapt, îmbătrînim în timp ce urzicile fierb...
Dar întinerim în timp ce scriem porcărioare pe geamuri aburite şi margini de cărţi. :)
Ei, ziceam să vorbim de bucurii...
Mi-a fost asa de rusine de comentariul meu si de potriveala lui ca nuca-n perete intre replicile voastre, incat nici nu m-am mai uitat pana acum pe-aici, de frica... Ca sa ma explic: pe mine violenta impotriva papusilor ma atinge ca si violenta impotriva animalelor sau ca alte forme grave de inducere a suferintei. De aceea, in capul meu egoist, totul se potrivea... Am avut un mic soc acum, citind despre temerea de egoismul dat de boala...
Mihaela: Şi mie mi-era ruşine mai devreme de-un comentariu de-al meu, aşa că măcar n-o să mă mai simt singură. :)
Dar păpuşile din Someş nu erau deloc ca nuca în perete. Pe mine m-a bucurat comentariul, aşa că aş vrea să-l lăsăm să se cuibărească liniştit în pagina moale.
Tocmai îi ziceam Adelei ce mult mi-a plăcut emisiunea voastră de astăzi. Ar trebui anunţate; eu nimeresc din întîmplare, dar cîte n-oi fi ratat...
După cum poţi citi pe blogul meu azi, emisiunile nu pot fi neaparat ascultate, nici daca sunt anuuntate...
Trimiteți un comentariu