Piaţa Mică. O campanie de adopţii. Mi-a rămas sufletul în cutia de carton.
39 de comentarii:
hobbitul
spunea...
Azi am luat la mine acasa, am adoptat cerul atît de dureros de senin și l-am pus pe tavan. L-am lipit direct pe varul vechi, zgrumțuros. O să am grijă de el, o să-l scutur de praf, o să-i mișc soarele cu mîna de la răsărit la apus. Încă nu știu cum o să procedez cu dînsul noaptea, cînd se umple de stele! Să-l iau sub plapumă?
După-amiaza, cînd de obicei mă odihneam puțin, ațipind chiar, mă uitam la cerul lipit de tavan mult timp. Odată am surprins formarea unor nori destul de mici, a urmat o ploaie fină ca o ceață și, în final, apariția unui curcubeu feeric. Am observat că curcubeul avea un picior sprijinit pe raful din mijloc al bibliotecii cu cărți cartoante. Celălalt picior își pusese talpa lată într-un lighean larg, emailat, plin cu rufe murdare, lăsate la muiat. M-am speriat că l-aș deranja dacă mă mișc. Și doream atît de mult să am curcubeul în casă! Eventual să-l perii, ca să lucească mai tare...
Aţi adoptat cerul! Atunci eu să mă uit în jos, să adopt tălpile lucrurilor, şi muşuroaiele, şi mustăţile cîrtiţelor, şi - ce îndrăzneală! - corniţele melcului. Semnez un contract de adopţie, mă angajez să nu le abandonez vreodată, iar cînd vor veni ploile şi nopţile, cînd vor veni ciorile, să las curcubeul să se odihnească pe toate acestea. Şi nu voiam mai mult decît un pui de pisică...
Un pisic se poate vedea oriunde, mai ales sub masă, mieunînd disperat, cu gura maaare... Și dacă ești mai atent, auzi dinspre ușa ce dă sper bucătărie un freamăt de frunze dese, cărnoase, lucind intens, verde: e evident că locuim într-un copac enorm! Toate actele de adopție sînt păstrate la loc uscat, curat, păzit, cu literele caligrafiate vioriu, ștampilate și parafate parfumat de domnul notar, la notariatul din apropiere.
Domnul notar era un bursuc cu surtuc. Ne întreba, împingîndu-şi ochelarii cu ramă de baga, deci cerul, deci muşuroiul, deci pisicul? Nota. Şi atunci ploaia? Şi atunci scoarţa copacului? Ba, răspundeam, ba, căci scoarţa copacului ne-a adoptat ea pe noi, mulţumim frumos. Şi piruetă făceam.
Scoarța nu a venit la mine, spuse plictisit Bursucul notar. Da, nu a venit, repetă o Rîmă secretară, destul de rozalie și grăsuță. Dar nici nu putea, se ofuscă Fetița, ar fi rămas copacul în pielea goală, așaceva nu-i frumos, e nerușinare pură, se îmbufnară în cor toți, împreună cu cititorii, ne-a zis și Diriga!
Dar eu cum stau mereu în pielea goală, se încăpățînă Rîma secretară; desigur, în pămînt, pe fară umblu numai după ploaie... Ei, nu, copacii au scorburi, replică Fetița, cum să rămînă un copac cu scorbura în pielea goală? Pe noi la școală nu ne învață asta... Mă rog, molfăi Brusucul notar, chestia e că nu sînteți adoptați cu acte în regulă, e grav!
Dacă ai un cer pe tavan, am readus eu discuția la normal, e bine să-ți pui și o cîmpie pe podele; o cîmpie cu o bucată de rîu prin mijlocul ei, iar pe malul rîului cu brotaci obsceni!
Rîul începea brusc de sub un dulap de haine, curgea printre picioarele mesei, făcea o bulboană limpede lîngă sobă, apoi o lua către geamul dinspre calea ferată și dipărea în pertele zugrăvit cu maci pe un fond galben. Brotacii obsceni se aliniau pe maluri și li se vedeau trupurile dintre brusturii lați și iarba înaltă. Uneori așezam rîul vertical: ieșea din podea și curgea în sus, intrînd în policandrul cu brațele lungi de cristal. Vedeam prin el peștii și pietrele de pe fundul lui auriu…
Nu simțeam, ca pe o constîngere, scoarța copacului în care locuiam. Deslușeam doar, înainte de a adormi, murmurul frunzișului dinafara trunchiului sau poate foșnetul lichid al rîului adus în cameră...
De altfel, folosind doar direcția privirii, rîul putea fi mutat cum am fi dorit în clipa respectivă. Brotacii, scandalizați de semenea harababură, s-au decis să rămînă obseceni pe viață, indiferent dacă rîul curge în sus sau de-a curmezișul căsuței din copac.
Se făcea că aţipisem un pic, iar cînd mă trezisem, sărisem din pat speriată de bolboroseala rîului - crezusem că ne-a inundat vreun veveriţoi de la doi. Şi-apoi, cînd să mă afund cu picioarele-n papucii cu lalele, nimerisem în ditamai tufa de liliac. Oac, oac, oac, nu-i tot un drac, rîdeau obscen brotacii. Şi totul era obscen de frumos. Oare nu adormisem la loc?
În timpul în care ai dormit pe cea mai catifelată cracă, folosită drept pat de toloneli, au fost trei invazii masive de furnici roșii! Le-am oprit, dîndu-le vigilent cu frunze grele în cap și stropindu-le cu apa strînsă într-o găleată adîncă. Apa o luam din găleată cu polonicul nichelat. A urmat și o invazie pîș-pîș de omizi ondulate ademenitor. Le-am greblat de pe geamurile devenite opace, cleioase...
Și după ce geamurile au devenit din nou limpezi și albastre, am numarat obiectele din căsuța din copac și le-am dta noi denumiri, mai potrivite. La lingură i-am zis singură. La farfurie i-am zis pălărie. Nu găseam nume pentru multe obiecte și le-am lăsat așa, nenumite, sau doar folosite la mare nevoie. Însă treaba asta ne cam obliga să fim atenți la orice acțiune, cît de simplă... Era complicat fără obiecte nenumite!
Bătea vîntul, uneori ploua cu picături cît prunele coapte, se auzeau trăsnete, vedem fulgere strecurîndu-se printre crengi, anotimpurile își urmau nestigherite șirul: primăvară, vară, toamnă, iarnă, iar primăvară etc. Mai toate obiectele căpataseră denumiri născocite de noi, ca să fie ușor de utilizat și de desființat dacă ne enervau. Coloram timpul cum ne venea la îndemînă.
Şi deodată m-am trezit, era o dimineaţă liliachie. Aş fi vrut o cafea, dar cum să cer? Catifea? Cataifea? Îmi făceam singură, amestecam cu singuriţa. Şi tot priveam pe albastră, încă mi-era frică de invazia de furnici, visasem că toate rîndurile din cărţi fugiseră încolonate. Visasem? Am fugit la Nenumita, la Peste-Toata, la Roată-Mprejura-Camerei, am scos o carte la-ntîmplare: literele erau acolo. Şi liniştită m-am întors la albastră, tot amestecînd cu singuriţa. Era luni, din nu se ştie ce motive rămăssem singură-n copac. Vai, lingură-n copac...
Nu erai singură, timpul nu te părăsește niciodată. Și fiindcă trăiam printre crengi, ne preocupa mult cum ele se bifucau întruna. Ne gîndeam că și timpul are măcar două crengi: trecutul și viitorul. Deocamdată stam pe craca prezentului, nu? Dar gîndurile se duceau în urmă, amintirile deveneau violente, mai ales cele însoțite de mirosuri nemaipomenite. Iar visurile noastre erau un dulce-amar viitor plin de promisiuni și de eșecuri... Noi contabilizam și treceam într-un caiet cu pătrățele doar minunile, doar cîrlionții și piticii.
În fiecare duminică seara, migălind aplecaţi pe pătrăţele, adunam minune cu minune şi ne completam, vai, declaraţia de avere. Notam totul pe-o frunză lată, ne apuca miezul nopţii. Eram ajutaţi de şocîţel-ochelarist cu figură de om trist. Fîl, fîl, venea bufniţa. Fîl, fîl, zbura cu declaraţia şi-o depunea la Administraţia Pădurilor Trecute. Şi se făcea iarăşi luni.
Averea noastră era colosală! Socoteam toate comorile balaurilor din lume, mătrăgunile puse la fiert în ceaune de vrăjitoare cu ochi lubrici și urechi ascuțite, ca sa nu mai vorbim de imensele depozite de izvoare de cristal, ascunse în văgăunile munților fumurii în zare. Ne uitam cu un binoclu folosit de marina militară, ca să depisteze contrabandiști și corsari ciungi și chiori...
Imediat ne-am dat seama că licuricii transmiteau mesaje alarmante, cu lanternele, ciupercilor fosforescente de la baza copacului în care locuiam; eram deci implicați în toată forfota asta nocturnă... Trebuia să nu stăm cu mîinile în sîn, să acționăm cuva, apărîndu-ne.
Am declarat cod mov, sugînd creioane chimice ca să avem limba colorată adecvat. Apoi am stabilit un plan de autoapărare cu praștia. Guma pentru praștii ne-o procuram din teancurile de chiloței adorabili, deviza noastră fiind: "Mai bine cu fundul gol, decît mototol"!
Opriţi trenul, să mă sui! Nu, nu-l opriţi, m-am agăţat de ultimul vagon copacard, gata, m-am instalat între colete cu scrisorete. Pluteam într-o leneveală deplină, zîmbeam răsfăţată. Dar şi zîmbetul mov, nădăjduiam, era de folos. Şi mă gîndeam, cod mov, cod mov, cum aş mai putea ajuta lenevind? Părul, oare părul să mi-l vopsesc cu violet de genţiene? Să-mi pun şi ametistul la gît?
Copacul nostru se legăna ca un vagon de marfă. Din cînd în cînd parcă se oprea; o fi fost vreo haltă rătăcită prin pădure. Auzeam scrîșnetul tampoanelor, fluierul lung, semnal de plecare dat de cine știe ce broscoi cu șapcă roșie și nasturi de aur la uniformă. Ne tupliam mai comod și așteptam să vină dimineața străvezie printre frunzele cu codițele prinse în cheutori de crengile umede.
Deodată, dimineaţa devreme, două faruri portocalii la fereastră. Ochii bufniţei! Mă sacrific, pîş, pîş sar dintre perne, trebuie şi leneşii să facă ceva pe lumea asta, deschid fereastra. Bufniţa îmi întinde un plic măricel. Iaca şi contractul! Am fost adoptaţi de scoarţa de copac. Sîntem salvaţi, sîntem salvaţi! Nu aşa repede, se burzuluieşte buha, trebuie să semnaţi şi să-l duc înapoi la bursuc. Cu ce, vai, cu ce să iscălesc, că am ros toate creioanele chimice şi fizice din căsuţă! Bufniţa mă pofteşte să mă servesc. Rup o pană, îmi rupe şi ea la schimb un fir de păr, au şi au, semnez. Înainte de prima cafea, sîntem adoptaţi.
La doua cafea a sosit Ciocănitoarea de la lumina! Sînt cu lumina, verificăm contoarele de stors razele pe ascuns!! Nimic nu se admite cu razele soarelui, ba chiar și cu cele ale lunii. A cicănit de patru ori în contor și a zis că e corect, am stors doar patlagina și mînătărcile decăzute. Am pus imediat ibricul de alamă pentru a treia cafea, sorbind-o deja în sufletele noastre...
Şi cînd sorbeam mai cu plici, of, cin-să fie jos la rădăcină? Porcul cu gazele şi vaca cu apa! La naiba, de unde-au şi aflat că ne-am mutat în copac? Acum să ne mutăm şi de-aici? Nu, explicăm. Baloanele nu le umflăm cu gaz, nu, nu, sînt de săpun. Iar apa-i doar de ploaie. Cică ar urma să vină încă un animal, de la inspectoratul foios în construcţii. Eu zic să răsucim copacul cu scorbura la apus, să ne mai scutească.
Ehei, stai că nu-i terminată povestea. De la Ocolul Silvic și de la Rostogolul Silnic vor sosi oamenii cu pălăriuțe verzi ca să comaseze copacii din pădure în doar cîțiva copaci mari și tari, de preferință stejari. Atunci să vezi cum ghindele, urmîndu-de plidele, se vor aduna pornind o demonstrație contra porcilor mistreți, tămîie de isteți!!
"Sus mimoza, jos batoza!", "Sus liliacul, jos godacul!", "Sus arţarul, jos ignarul!". Ghindele făceau treabă bună, mistreţii roşiseră şi se răspîndiseră. Se lăsa seara în căsuţa noastră...
39 de comentarii:
Azi am luat la mine acasa, am adoptat cerul atît de dureros de senin și l-am pus pe tavan. L-am lipit direct pe varul vechi, zgrumțuros. O să am grijă de el, o să-l scutur de praf, o să-i mișc soarele cu mîna de la răsărit la apus. Încă nu știu cum o să procedez cu dînsul noaptea, cînd se umple de stele! Să-l iau sub plapumă?
După-amiaza, cînd de obicei mă odihneam puțin, ațipind chiar, mă uitam la cerul lipit de tavan mult timp. Odată am surprins formarea unor nori destul de mici, a urmat o ploaie fină ca o ceață și, în final, apariția unui curcubeu feeric. Am observat că curcubeul avea un picior sprijinit pe raful din mijloc al bibliotecii cu cărți cartoante. Celălalt picior își pusese talpa lată într-un lighean larg, emailat, plin cu rufe murdare, lăsate la muiat. M-am speriat că l-aș deranja dacă mă mișc. Și doream atît de mult să am curcubeul în casă! Eventual să-l perii, ca să lucească mai tare...
Aţi adoptat cerul! Atunci eu să mă uit în jos, să adopt tălpile lucrurilor, şi muşuroaiele, şi mustăţile cîrtiţelor, şi - ce îndrăzneală! - corniţele melcului. Semnez un contract de adopţie, mă angajez să nu le abandonez vreodată, iar cînd vor veni ploile şi nopţile, cînd vor veni ciorile, să las curcubeul să se odihnească pe toate acestea.
Şi nu voiam mai mult decît un pui de pisică...
Vai, s-a pierdut un ce a scris domnul hobbit!Cică e eroare!!!
Un pisic se poate vedea oriunde, mai ales sub masă, mieunînd disperat, cu gura maaare... Și dacă ești mai atent, auzi dinspre ușa ce dă sper bucătărie un freamăt de frunze dese, cărnoase, lucind intens, verde: e evident că locuim într-un copac enorm! Toate actele de adopție sînt păstrate la loc uscat, curat, păzit, cu literele caligrafiate vioriu, ștampilate și parafate parfumat de domnul notar, la notariatul din apropiere.
Ciupivai, vai, eu n-am habar... Sper că e ce-a apărut acum...
Domnul notar era un bursuc cu surtuc. Ne întreba, împingîndu-şi ochelarii cu ramă de baga, deci cerul, deci muşuroiul, deci pisicul? Nota. Şi atunci ploaia? Şi atunci scoarţa copacului? Ba, răspundeam, ba, căci scoarţa copacului ne-a adoptat ea pe noi, mulţumim frumos. Şi piruetă făceam.
Vai, iar s-a pierdut ce a zis hobbitul...și e păcat, se continua povestea... A dat din nou eroare!!
Ceva nu e în regulă, hobbitul a pierdut doua replici destul de zemoase... A dat eroare...
Nu ştiu ce se întîmplă, Ciupivai şi Şaptecapete văd că reuşesc...
Poate Hobbitul are răspunsuri lungi şi trebuie să scrie separat şi să copieze aici?
Scoarța nu a venit la mine, spuse plictisit Bursucul notar. Da, nu a venit, repetă o Rîmă secretară, destul de rozalie și grăsuță. Dar nici nu putea, se ofuscă Fetița, ar fi rămas copacul în pielea goală, așaceva nu-i frumos, e nerușinare pură, se îmbufnară în cor toți, împreună cu cititorii, ne-a zis și Diriga!
Dar eu cum stau mereu în pielea goală, se încăpățînă Rîma secretară; desigur, în pămînt, pe fară umblu numai după ploaie... Ei, nu, copacii au scorburi, replică Fetița, cum să rămînă un copac cu scorbura în pielea goală? Pe noi la școală nu ne învață asta... Mă rog, molfăi Brusucul notar, chestia e că nu sînteți adoptați cu acte în regulă, e grav!
"pe afară" e corect!
Dacă ai un cer pe tavan, am readus eu discuția la normal, e bine să-ți pui și o cîmpie pe podele; o cîmpie cu o bucată de rîu prin mijlocul ei, iar pe malul rîului cu brotaci obsceni!
Rîul începea brusc de sub un dulap de haine, curgea printre picioarele mesei, făcea o bulboană limpede lîngă sobă, apoi o lua către geamul dinspre calea ferată și dipărea în pertele zugrăvit cu maci pe un fond galben. Brotacii obsceni se aliniau pe maluri și li se vedeau trupurile dintre brusturii lați și iarba înaltă. Uneori așezam rîul vertical: ieșea din podea și curgea în sus, intrînd în policandrul cu brațele lungi de cristal. Vedeam prin el peștii și pietrele de pe fundul lui auriu…
Nu simțeam, ca pe o constîngere, scoarța copacului în care locuiam. Deslușeam doar, înainte de a adormi, murmurul frunzișului dinafara trunchiului sau poate foșnetul lichid al rîului adus în cameră...
De altfel, folosind doar direcția privirii, rîul putea fi mutat cum am fi dorit în clipa respectivă. Brotacii, scandalizați de semenea harababură, s-au decis să rămînă obseceni pe viață, indiferent dacă rîul curge în sus sau de-a curmezișul căsuței din copac.
"de asemenea" e corect, vai!
Se făcea că aţipisem un pic, iar cînd mă trezisem, sărisem din pat speriată de bolboroseala rîului - crezusem că ne-a inundat vreun veveriţoi de la doi. Şi-apoi, cînd să mă afund cu picioarele-n papucii cu lalele, nimerisem în ditamai tufa de liliac. Oac, oac, oac, nu-i tot un drac, rîdeau obscen brotacii. Şi totul era obscen de frumos. Oare nu adormisem la loc?
În timpul în care ai dormit pe cea mai catifelată cracă, folosită drept pat de toloneli, au fost trei invazii masive de furnici roșii! Le-am oprit, dîndu-le vigilent cu frunze grele în cap și stropindu-le cu apa strînsă într-o găleată adîncă. Apa o luam din găleată cu polonicul nichelat. A urmat și o invazie pîș-pîș de omizi ondulate ademenitor. Le-am greblat de pe geamurile devenite opace, cleioase...
Și după ce geamurile au devenit din nou limpezi și albastre, am numarat obiectele din căsuța din copac și le-am dta noi denumiri, mai potrivite. La lingură i-am zis singură. La farfurie i-am zis pălărie. Nu găseam nume pentru multe obiecte și le-am lăsat așa, nenumite, sau doar folosite la mare nevoie. Însă treaba asta ne cam obliga să fim atenți la orice acțiune, cît de simplă... Era complicat fără obiecte nenumite!
"le-am dat" e corect, vai!
Bătea vîntul, uneori ploua cu picături cît prunele coapte, se auzeau trăsnete, vedem fulgere strecurîndu-se printre crengi, anotimpurile își urmau nestigherite șirul: primăvară, vară, toamnă, iarnă, iar primăvară etc. Mai toate obiectele căpataseră denumiri născocite de noi, ca să fie ușor de utilizat și de desființat dacă ne enervau. Coloram timpul cum ne venea la îndemînă.
Şi deodată m-am trezit, era o dimineaţă liliachie. Aş fi vrut o cafea, dar cum să cer? Catifea? Cataifea? Îmi făceam singură, amestecam cu singuriţa. Şi tot priveam pe albastră, încă mi-era frică de invazia de furnici, visasem că toate rîndurile din cărţi fugiseră încolonate. Visasem? Am fugit la Nenumita, la Peste-Toata, la Roată-Mprejura-Camerei, am scos o carte la-ntîmplare: literele erau acolo. Şi liniştită m-am întors la albastră, tot amestecînd cu singuriţa. Era luni, din nu se ştie ce motive rămăssem singură-n copac. Vai, lingură-n copac...
Nu erai singură, timpul nu te părăsește niciodată. Și fiindcă trăiam printre crengi, ne preocupa mult cum ele se bifucau întruna. Ne gîndeam că și timpul are măcar două crengi: trecutul și viitorul. Deocamdată stam pe craca prezentului, nu? Dar gîndurile se duceau în urmă, amintirile deveneau violente, mai ales cele însoțite de mirosuri nemaipomenite. Iar visurile noastre erau un dulce-amar viitor plin de promisiuni și de eșecuri... Noi contabilizam și treceam într-un caiet cu pătrățele doar minunile, doar cîrlionții și piticii.
În fiecare duminică seara, migălind aplecaţi pe pătrăţele, adunam minune cu minune şi ne completam, vai, declaraţia de avere. Notam totul pe-o frunză lată, ne apuca miezul nopţii. Eram ajutaţi de şocîţel-ochelarist cu figură de om trist. Fîl, fîl, venea bufniţa. Fîl, fîl, zbura cu declaraţia şi-o depunea la Administraţia Pădurilor Trecute. Şi se făcea iarăşi luni.
Averea noastră era colosală! Socoteam toate comorile balaurilor din lume, mătrăgunile puse la fiert în ceaune de vrăjitoare cu ochi lubrici și urechi ascuțite, ca sa nu mai vorbim de imensele depozite de izvoare de cristal, ascunse în văgăunile munților fumurii în zare. Ne uitam cu un binoclu folosit de marina militară, ca să depisteze contrabandiști și corsari ciungi și chiori...
Noi depsitam fluturii și, noaptea, licuricii cu lanternă!
Imediat ne-am dat seama că licuricii transmiteau mesaje alarmante, cu lanternele, ciupercilor fosforescente de la baza copacului în care locuiam; eram deci implicați în toată forfota asta nocturnă... Trebuia să nu stăm cu mîinile în sîn, să acționăm cuva, apărîndu-ne.
Am declarat cod mov, sugînd creioane chimice ca să avem limba colorată adecvat. Apoi am stabilit un plan de autoapărare cu praștia. Guma pentru praștii ne-o procuram din teancurile de chiloței adorabili, deviza noastră fiind: "Mai bine cu fundul gol, decît mototol"!
Opriţi trenul, să mă sui! Nu, nu-l opriţi, m-am agăţat de ultimul vagon copacard, gata, m-am instalat între colete cu scrisorete. Pluteam într-o leneveală deplină, zîmbeam răsfăţată. Dar şi zîmbetul mov, nădăjduiam, era de folos. Şi mă gîndeam, cod mov, cod mov, cum aş mai putea ajuta lenevind? Părul, oare părul să mi-l vopsesc cu violet de genţiene? Să-mi pun şi ametistul la gît?
Copacul nostru se legăna ca un vagon de marfă. Din cînd în cînd parcă se oprea; o fi fost vreo haltă rătăcită prin pădure. Auzeam scrîșnetul tampoanelor, fluierul lung, semnal de plecare dat de cine știe ce broscoi cu șapcă roșie și nasturi de aur la uniformă. Ne tupliam mai comod și așteptam să vină dimineața străvezie printre frunzele cu codițele prinse în cheutori de crengile umede.
Deodată, dimineaţa devreme, două faruri portocalii la fereastră. Ochii bufniţei! Mă sacrific, pîş, pîş sar dintre perne, trebuie şi leneşii să facă ceva pe lumea asta, deschid fereastra. Bufniţa îmi întinde un plic măricel. Iaca şi contractul! Am fost adoptaţi de scoarţa de copac. Sîntem salvaţi, sîntem salvaţi! Nu aşa repede, se burzuluieşte buha, trebuie să semnaţi şi să-l duc înapoi la bursuc. Cu ce, vai, cu ce să iscălesc, că am ros toate creioanele chimice şi fizice din căsuţă! Bufniţa mă pofteşte să mă servesc. Rup o pană, îmi rupe şi ea la schimb un fir de păr, au şi au, semnez. Înainte de prima cafea, sîntem adoptaţi.
La doua cafea a sosit Ciocănitoarea de la lumina! Sînt cu lumina, verificăm contoarele de stors razele pe ascuns!! Nimic nu se admite cu razele soarelui, ba chiar și cu cele ale lunii. A cicănit de patru ori în contor și a zis că e corect, am stors doar patlagina și mînătărcile decăzute. Am pus imediat ibricul de alamă pentru a treia cafea, sorbind-o deja în sufletele noastre...
corect "La a doua cafea"; "A ciocănit"
Şi cînd sorbeam mai cu plici, of, cin-să fie jos la rădăcină? Porcul cu gazele şi vaca cu apa! La naiba, de unde-au şi aflat că ne-am mutat în copac? Acum să ne mutăm şi de-aici? Nu, explicăm. Baloanele nu le umflăm cu gaz, nu, nu, sînt de săpun. Iar apa-i doar de ploaie. Cică ar urma să vină încă un animal, de la inspectoratul foios în construcţii. Eu zic să răsucim copacul cu scorbura la apus, să ne mai scutească.
Ehei, stai că nu-i terminată povestea. De la Ocolul Silvic și de la Rostogolul Silnic vor sosi oamenii cu pălăriuțe verzi ca să comaseze copacii din pădure în doar cîțiva copaci mari și tari, de preferință stejari. Atunci să vezi cum ghindele, urmîndu-de plidele, se vor aduna pornind o demonstrație contra porcilor mistreți, tămîie de isteți!!
"urmîndu-ne" e corect, vai!
"Sus mimoza, jos batoza!", "Sus liliacul, jos godacul!", "Sus arţarul, jos ignarul!". Ghindele făceau treabă bună, mistreţii roşiseră şi se răspîndiseră. Se lăsa seara în căsuţa noastră...
Trimiteți un comentariu