5 mai 2013

O zi



Foto: V.D.N.

6 comentarii:

Liviu spunea...

Ce serie frumoasă de fotografii ai făcut... Unele dintre cele cu maci îmi plac în mod deosebit - cele în care lujerele lor par să se încolăcească, şi poziţia în care le-ai pus le face mai greu de recunoscut din primul moment. Par nişte făpturi ciudate, frumoase şi abstracte în acelaşi timp, splendid definite şi conturate prin aureola de lumină care le înconjoară (şi ca separare de fundal, şi ca simbolism al luminii în sine) şi par să fie într-o căutare frenetică, dar şi calmă în acelaşi timp. Foarte interesant...
Îmi place şi poza cu ciocănitoarea! Cred că ai prins-o cu un zoom puternic. Şi nu cred că am mai văzut fluturi împerechindu-se (şi ai prins o specie foarte frumoasă!)

Cred că ai un aparat destul de bun, probabil un Fuji, după denumirea fişierelor (DSCF). Am vrut să îţi spun deja că îmi plac multe dintre fotografiile pe care le-ai postat până acum: sunt subtile şi expresive, dar am apreciat şi calitatea luminii şi a culorilor. Nu ai poze supraexpuse, cum fac în general aparatele slabe şi telefoanele mobile, iar culorile sunt vii şi naturale, cu contraste frumoase. Pari să ai nişte noţiuni de estetică fotografică (sau un instinct bun), dar am observat că se mai întâmplă uneori să "tai" din subiecte - de exemplu, în pozele cu îngeraşul de piatră, unde nu se vede bine ce scrie pe mormânt, sau în unele poze cu flori din seria trecută.

Un alt lucru care mă face să cred că ai un instinct bun în materie de imagine e şi coperta de la "Roşu, roşu, catifea", care mi se pare pur şi simplu SU-PER-BĂ! Îmi place în primul rând roşul care dă tonalitea generală a copertei, a cărui putere a scăzut uşor prin tranziţia spre cafeniu, şi a ajuns să exprime o pasiune mai tandră şi mai rafinată, care evocă într-adevăr catifeaua, dar şi buzele întredeschise ale fetei, care exprimă o extraordinară gingăşie şi feminitate, în care te regăsesc foarte bine. Mărgelele cu biluţe sferice evocă din nou frumuseţea şi feminitatea, iar efectul de plastic crăpat de pe gâtul fetei îmi evocă un trecut dureros. Iar fata e foarte frumoasă...
Per total, aş da copertei un 10 cu trei stele - şi pentru expresivitate, şi pentru rafinamentul compoziţiei şi culorilor.

Şi totuşi, revenind la pozele tale, ce aparat foto ai? Aş vrea să ştiu denumirea exactă.

Veronica spunea...

Am un Fuji S 5600, vechi de vreo şapte ani, dar de care sunt extrem de mulţumită, îmi este foarte bun. Cu zoom şi anti-shake face poze foarte clare, iar ISO merge până la 1600, deci nu folosesc blitz niciodată. Acolo unde chiar ar fi nevoie de blitz, pur şi simplu nu fac poze.

Mulţumesc mult pentru aprecieri, mă bucur dacă pozele mele plac. Fac în unele zile serii ruşinos de mari de fotografii, numai unele ajung pe blog.

Fluturii sunt din familia Papilionidae (Coadă de rândunică), se împerecheau pe trotuar ieri, o zi liniştită în oraş. Pe ciocănitoare am surprins-o nu doar cu zoom, dar şi cu pâş-pâş, m-am apropiat destul de mult. Dar păsările se mişcă, se prind greu... Macii - ah, cu macii e o poveste. Pozele nu sunt sucite, macii chiar aşa cresc, aplecaţi spre o rigolă. Zilele viitoare îi voi vizita iarăşi.

Cu aparatul de care spuneam am pozat seria de ieri.
Celelalte, de mai jos, sunt făcute cu un aparat mic, tot FUJI, din acela cu capac glisant, dar tot cu un ISO bun, însă fără cine ştie ce zoom. Florile din seria precedentă sunt suprinse mai chinuit: cu acest aparat mic şi... prin garduri. E greu când nu te poţi apropia de subiect. Încadrezi în funcţie de gard. :) La fel, cele din cimitir, însă acolo, la îngeraş, chiar nu am dorit să se vadă numele întregi ale oamenilor. Mulţumesc pentru observaţii!

Cât despre copertă, nu e făcută de mine, ci de Victor Jalbă-Şoimaru (poza este aleasă şi prelucrată de el).

Liviu spunea...

Da, ai dreptate să fii foarte mulţumită de aparat. Pe vremea când a apărut, calitatea asta o puteau oferi doar aparatele "adevărate", adică DSLR-urile. Chiar şi azi, calitatea la aparatele din segmentul lui e cam aceeaşi, doar că se obţine pe la 15 megapixeli, lucru complet nesemnificativ. Fuji deţine supremaţia şi acum la capitolul calitate a imaginii, au o tehnologie ce depăşeşte calitatea de la aparate mult mai scumpe. În concluzie, poţi fi foarte mulţumită, şi nu are rost să-l schimbi pentru câţiva megapixeli în plus cu care nu ai avea ce face.

Îmi place şi că ai folosit acum efectul de fundal difuz, de care sunt pur şi simplu îndrăgostit. Cu un aparat de genul ăsta e mai greu să-l obţii, trebuie fie să te apropii mult de subiect (în modul macro) şi să păstrezi un fundal cât mai îndepărtat, fie să foloseşti capătul lung al zoom-ului şi să aplici regula "subiectul cât mai aproape, fundalul cât mai departe".

Am văzut şi că ai pe aparat, într-un loc foarte comod şi vizibil, butonul de compensare a expunerii (+/-). În câteva dintre pozele pe care le-ai postat recent, făcute în interior, cred că l-ai folosit şi ai dat expunerea pe minus (de asta m-am mirat înainte că pozele nu erau supraexpuse).

Referitor la bliţ, sunt de aceeaşi părere cu tine. Şi eu îl detest. Îl mai folosesc uneori când nu am încotro (foarte rar), sau îl folosesc ca lumină de umplere, când îmi dau seama că va fi insesizabil (lumina din jur trebuie să fie naturală). Dar pentru asta trebuie să poţi regla intensitatea expunerii bliţului - ar trebui să ai undeva în meniul aparatului ceva de genul +/- pentru bliţ sau 1/2, 1/3 - şi s-ar putea ca aparatul să nu aibă opţiunea asta. Dar, ca idee, apreciez FOARTE MULT că renunţi să faci poze decât să le să faci cu bliţul.

Mi-am dat seama că nu tu ai făcut coperta (de asta am spus "revenind la pozele tale"), dar probabil că ai avut de ales între mai multe coperte, sau ai ales tu direct cine să ţi-o facă. Oricum, ca autoare, probabil ai făcut alegerea finală, ceea ce contează mult. Mă bucur pentru coperta asta. Prin rafinament şi sensibilitate, mi se pare că reprezintă foarte bine sufletul tău şi sufletul cărţii.

Veronica spunea...

Am învăţat să lucrez fără bliţ pe la festivalurile de muzică, unde ni se interzicea să îl folosim, oricât de întuneric ar fi fost. Majoritatea fotografilor din presă se revoltau, dar eu aşa am învăţat să folosesc luminile scenei, să profit de contraste, să mă bucur de momentul lung când, zoomând în taină, aparatul munceşte, munceşte, zumzăie căutând să se stabilizeze pe un chip în mişcare, pe un instrument vibrând, şi deodată imaginea încremeneşte o clipă, detaliul se desprinde din fundal - din fundalul difuz! - şi gata, imaginea împietreşte...
Poate că toate astea seamănă cu detaliul decupat al unei întâmplări infime care, detaşată dintr-un context mai larg imaginat (fundalul difuz), devine o povestire, o schiţă.

Folosirea bliţului pentru a surprinde o imagine care este frumoasă în sine, vie, cu umbre, lumini, taine, mi se pare că aduce cu împlântarea unui cuţit într-o pânză - lama sclipeşte o clipă, apoi distruge.

Tu ce fel de fotografii faci, ce subiecte preferi?

Liviu spunea...

Mie îmi place să fac portrete cu fundal difuz. Ca să pot surprinde cât mai bine nuanţele expresiei şi să pot crea efectul de fundal difuz a trebuit să-mi cumpăr un DSLR - aparatele astea nu ezită aproape deloc la focalizare, pot face multe cadre pe secundă şi pot crea un fundal foarte difuz (intensitatea, fineţea şi frumuseţea lui depind şi de obiectivul folosit, care la DSLR-uri se poate schimba). Al meu e un Canon. În momentul în care l-am cumpărat, avea cea mai bună calitate a imaginii şi mi s-a părut şi cel mai elegant ca design, dintre cele disponibile pe piaţă acum câţiva ani, la preţul pe care mi l-am permis.
Am folosit un termen cam îndrăzneţ când am descris sentimentul meu pentru fundalurile difuze, "îndrăgostit". Nu îl regret, este exact ceea ce simt. Porţiunile difuze dintr-o fotografie exprimă feminitatea în cea mai pură esenţă a ei. Sunt fine, vaporoase, exprimă o stare de vis, de poveste, de relaxare, de gingăşie. Un chip de femeie învăluit de un astfel de fundal pare îmbrăţişat de feminitatea însăşi, iese în evidenţă într-un cadru care îi sporeşte şi mai mult calităţile feminine. În plus, se creează o diferenţă clară de planuri între zona focalizată şi fundal, ceea ce evocă ideea de tridimensional care, subconştient, dă o impresie de natural (la fel ca umbrele care indică volumele, şi care ar fi distruse de lumina plată a unui bliţ). Mai sunt două lucruri care îmi plac atunci când există un fundal difuz: atenţia noastră este atrasă automat, fiziologic, de porţiunile clare din imagine, iar fundalul difuz şterge ceea ce nu ar fi esenţial, lăsând încă o dată atenţia să se focalizeze asupra esenţialului. Al doilea e că apare în felul ăsta un joc între masculin şi feminin: ceea ce e clar, cu contururi ferme ("tari") este perceput ca "masculin", iar ceea ce este difuz, fin ("moale") este "feminin". În aceeaşi fotografie, pe plan subconştient, apare un contrast şi o relaţie masculin-feminin care sporeşte farmecul şi atracţia fotografiei.

Mi-a plăcut mult comparaţia cu pânza şi cuţitul. Mi-a amintit brusc şi de Blaga, cu "lumina altora"...

Referitor la aparatul tău, cred că ţi l-a recomandat cineva care se pricepea bine, sau poate, de nevoie, ai ajuns tu să te pricepi. Probabil a fost cel mai bun aparat de pe piaţă în momentul respectiv care să nu fie DSLR, dar care să poată face fotografii de bună calitate în condiţii dificile - şi pozele de la concerte, în semiîntuneric, sunt printre cele mai dificile...

Veronica spunea...

Ce pledoarie minunată!
Într-adevăr, fundalul difuz pune în evidenţă esenţialul şi şterge ce îl înconjoară, dar uneori chiar zona ştearsă, cu culorile sale amestecate, cu lumina neaşteptat rearanjată, poate fi de un farmec...
Aseară am fotografiat detalii din copacii pe care îi am în faţa ferestrei. Şi mă uitam tocmai la cum ieşise fundalul: dincolo de mugurii de brad pe care focalizasem, erau crengile dese ale teilor - dar ce a ieşit neaşteptat de interesant sunt golurile dintre ele; micile spaţii albe s-au transformat în nişte spoturi luminoase difuze, de un farmec grozav.

Culmea e că aparatul ăsta l-am ales singură. Avusesem un Canon mai mic, îmi căzuse pe jos când pozam un motan cu ochi albaştri, şi eram disperată - venea 2007 cu spectacole prin Sibiu şi eu nu mai aveam aparat... Am căutat, am cercetat, m-am uitat la anumite caracteristici, şi l-am ales. Am avut noroc. Nu am avut niciodată un DSLR, cred că trebuie să fie o senzaţie tare faină.